Avem în fața noastră noua carte a istoricului Sean McMeekin, ”Războiul lui Stalin”. Este ”ultima tentativă, decisivă” a istoriografiei occidentale de a demonstra cum că Stalin este vinovat pentru acest război mai mult decât Hitler. McMeekin a adunat toate materialele compromițătoare la adresa URSS desecretizate în 1990 și a eșuat. El a omis, după cum scrie The American Conservative (AC), cea mai importantă diferență dintre Hitler și Stalin: ”primul nu a respectat nici un acord”.
Noua carte a lui Sean McMeekin, ”Războiul lui Stalin: Noua istorie a celui de-al Doilea Război Mondial” este captivantă, originală și mincinoasă, accentuează The American Conservative.
În pofida cinismului iremediabil afișat de mulți când vine vorba de politică, popoarele Federației Ruse încă mai simt acea mândrie romantică legată de rolul jucat de familiile și de țara lor în distrugerea nazismului.
Pentru majoritatea rușilor, Marele război pentru Apărarea Patriei (1941-1945) nu este o simplă chestiune de implicare psihologică personală (membri ai familiilor lor au luptat, au suferit și au murit în acel război), dar și o izbândă morală incredibilă. Soldații Armatei Roșii nu au reușit doar să învingă un inamic nemaipomenit de imoral, dar au suportat suferințe de neînchipuit (în război au murit aproape 30 de milioane de cetățeni sovietici), în condițiile în care aliații lor anglo-americani au jucat un rol nu prea semnificativ în sensul luptei și al pierderilor de vieți omenești.
Această interpretare ocupă un rol proeminent printre miturile naționale ale diferitelor țări ale lumii și mulți istorici o consideră, în mare parte, adevărată. Totuși, istoricul-revizionist Sean McMeekin încearcă să o demonteze. În cartea sa, scrisă cu zvâc și deosebit de sfidătoare, intitulată ”Războiul lui Stalin: O nouă istorie a celui de-al Doilea Război Mondial (Stalin’s War: A New History of WWII), el avansează trei ipoteze controversate: Stalin poartă cel puțin aceeași responsabilitate pentru declanșarea acelui război ca și Hitler; povara relativă pusă pe umerii Armatei Roșii în timpul războiului a fost exagerată de istoricii care au ignorat acel sacrificiu deosebit de important făcut de America sub forma furnizării de alimente și armament în cadrul programelor Lend-Lease. Și ultima: atrocitățile Uniunii Sovietice au fost perfect comparabile cu atrocitățile naziștilor.
Acele premise folosite de McMeekin pentru a-și argumenta concluziile șocante sunt destul de triviale. Recunoașterea faptului că Stalin a exterminat și înrobit milioane de oameni din motive ideologice perverse sau pentru a-și domoli paranoia ce-l cuprinsese, cu greu poate fi numită imagine revizionistă. În plus, un cititor mai mult sau mai puțin educat știe, probabil, despre invadarea Finlandei (1939) de către trupele sovietice și despre protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, care a împărțit Europa de Est în sfere de influență sovietică și nazistă, ce puteau fi cucerite în timpul unor războaie agresive. Existența nesfârșitelor livrări de petrol caucazian din URSS în Germania din perioada 1940-1941, precum și însemnătatea lui pentru deficitul de țiței resimțit de Wehrmacht este recunoscut de multe generații de istorici militari.
Bazându-se pe aceste fapte bine cunoscute, McMeekin ajunge, în mod ciudat, la concluzia că Stalin este cel care poartă responsabilitatea pentru izbucnirea, în 1939, a războiului și că Stalin poartă o bună parte din responsabilitatea pentru decizia lui Hitler de a invada Uniunea Sovietică, în 1941. O analiză mai obiectivă și mai rezonabilă a faptelor ne-ar fi condus la concluzia că Stalin a fost doar un ”însoțitor” care i-a ușurat, oarecum, misiunea lui Hitler și nicidecum arhitectul primelor cuceriri ale lui Hitler. Fără îndoială, și Hitler i-a ”îngăduit” lui Stalin, ale cărui invazii în țările europene puteau fi desfășurate doar sub acoperirea acelui război declanșat de Hitler și cu existența acelor garanții oferite de Pactul Molotov-Ribbentrop. Dar ar fi extrem de părtinitor să-i atribui, spre exemplu, lui Hitler principala responsabilitate pentru invazia lui Stalin în Finlanda.
Revizioniștii (cei care rescriu istoria) au mai încercat, deja, să demonstreze că al Doilea Război Mondial a fost războiul lui Stalin, susținând că, de fapt, Uniunea Sovietică ar fi planificat să invadeze Germania cu aproximație în momentul operațiunii ”Barbarossa”, adică punerea în aplicare a planului ”Barbarossa” ar fi fost acel război preventiv prin intermediul căruia nemții s-au apărat. McMeekin se pronunță împotriva acestei așa-numite ipoteze a ”spărgătorului de gheață”. E adevărat, el caracaterizează deplasarea trupelor sovietice spre vest, din iunie 1941, ca ”absolut captivantă”, chiar dacă recunoaște: dovada că în acel moment ”Stalin luase, deja, o hotărâre legată de război” nu există. El chiar admite că această deplasare de trupe sovietice a fost, probabil, reacție la ”avalanșa de informații privind iminenta invazie a nemților în partea europeană a Rusiei”. (Simpatizând, totuși, cu ipoteza că, după toate probabilitățile, Stalin a planificat să atace Germania, McMeekin face referire la două presupuse discursuri ale dictatorului sovietic. După cum scrie profesorul Mark Edele, unul dintre discursuri nu a fost niciodată rostit și este un fals evident, iar al doilea este interpretat în mod absolut evident incorect de McMeekin, ce conduce interpretarea în direcția avantajoasă revizioniștilor).
Neîncrederea lui McMeekin față de ipoteza ”spărgătorului de gheață” este absolut rațională, având în vedere că în arhivele sovietice și germane nu există absolut nici un fel de date care să confirme că nemții au privit ”Barbarossa” drept un atac preventiv. Dar dacă McMeekin nu este convins că Stalin a planificat să atace Germania, cum poate el să arunce asupra dictatorului sovietic responsabilitatea pentru decizia lui Hitler de a escalada al Doilea Război Mondial, în iunie 1941? Cu toate acestea, el chiar asta face.
McMeekin încearcă să-și convingă cititorii că disputele diplomatice legate de amploarea sferelor de influență sovietică și germană – care și-au găsit reflectarea în timpul tratativelor privind eventuala aderare a Uniunii Sovietice la coaliția hitleristă, discuții purtate la sfârșitul anului 1940 – că tocmai aceste dispute au servit drept motiv pentru declanșarea, de către Hitler, a războiului de distrugere împotriva Uniunii Sovietice.
Dar există un fapt dovedit: Hitler și generalii lui au elaborat planurile acestui război (sub numele de cod ”Otto”) începând din iulie 1940, adică ei au început să facă asta cu mult înainte de apariția disputei cu Stalin despre dreptul Uniunii Sovietice de a ocupa Bulgaria și de a lua sub control strâmtorile Bosfor și Dardanele. Mai mult, în timpul negocierilor sale cu nemții, Molotov nu a făcut niciodată referire la faptul că aceste pretenții teritoriale vor fi realizate fără permisiunea lui Hitler – permisiune pe care, anterior, Führer-ul i-o dăduse lui Stalin pentru anexarea Lituaniei și a Bucovinei de Nord.
Oricare ar fi fost condițiile impuse de ele, sferele secrete de influență descrise în Pactul Molotov-Ribbentrop au fost criminale prin esența lor, iar ”încălcarea” sau revizuirea lor nu puteau servi drept motiv pentru izbucnirea războiului. Mai mult, Hitler a atentat și el la sfera de influență sovietică prin intermediul ocupației militare a Finlandei, iar acest fapt obligă să privești argumentele lui McMeekin cu ironie.
Încercând să demonstreze că Stalin este cel care poartă responsabilitatea pentru izbucnirea războiului, McMeekin depune destul de multă energie în descrierea amănunțită a livrărilor de armament anglo-americane, de alimente și materii prime în URSS, punând accent pe faptul că acel ajutor a fost excesiv și că URSS a abuzat de generozitatea Statelor Unite. În închipuirea lui McMeekin, Franklin Roosevelt apare ca un american incredibil de naiv, a cărui atitutidine respectuoasă față de Stalin – care a căpătat forma unei susțineri de neclintit a programului Lend-Lease și a scrisorilor lui lingușitoare și slugarnice adresate dictatorului sovietic – a fost explicată prin ciudata lui admirație pentru sistemul politic, unic în felul său, construit de Stalin. Dar din punctul de vedere al lui McMeekin, principalul ticălos a fost Harry Hopkins, șeful programului Lend-Lease și omul de încredere al lui Roosevelt, pe care McMeekin îl prezintă, practic, drept exponent al ”coloanei a cincea”. Adică al grupului de trădători pro-sovietici care lucrau la Washington în numele și din ordinul Moscovei.
Chiar dacă McMeekin susține că Lend-Lease a fost o decizie neînțeleaptă, el recunoaște, în același timp, că acest program a jucat un rol important în victoria Uniunii Sovietice. El arată că Uniunea Sovietică s-a aflat în pragul prăbușirii în 1941 și la începutul anului 1942, suferind de ”o acută vulnerabilitate economică, de criză alimentară (pentru că fusese privată de pământurile ei roditoare, adică de Ucraina și de sudul Rusiei) și de o nevoie disperată de un număr mare de arme mai perfecționate.
Dar doar această afirmație – pe care McMeekin o argumentează convingător cu ajutorul datelor ce arată că Uniunea Sovietică și coaliția hitleristă au fost, practic, egale ca număr de arme și resurse umane după cuceririle nemților și înfrângerile trupelor sovietice din 1941 – vine în contradicție cu teza lui anterioară, conform căreia programul Lend-Lease a fost de o generozitate inutilă și nefondată. Dacă ajutorul acordat prin Lend-Lease a permis ”refacerea mobilității și a spiritului de luptă al armatei lui Stalin, când avea mare nevoie de așa ceva”, înseamnă că această politică i s-a părut justificată președintelui american. În ultimă instanță, el nu dorea altceva decât să-i înfrângă pe naziști, minimalizând, în același timp, pierderile americanilor.
În plus, McMeekin nu pare prea convingător când afirmă că aportul Armatei Roșii la victoria împotriva naziștilor a fost supraestimat. Într-adevăr, Lend-Lease a jucat un rol important în eforturile militare ale Uniunii Sovietice. Dar Armata Roșie a plătit pentru aceste arme cu sânge, nimicind considerabil mai mulți soldați nemți și suferind considerabil mai multe pierderi de vieți omenești decât britanicii și americanii luați la un loc.
Suferințele populației civile a Uniunii Sovietice sunt, la rândul lor, terifiante. În timpul blocadei Leningradului – oraș pe care Hitler intenționa să-l facă una cu pământul după ce l-ar fi cucerit și ai cărui locuitori fuseseră condamnați, practic, la moarte prin înfometare, prin ordinul primit în acest sens de Grupul de Armate ”Nord” – au murit aproape un milion de oameni. În istoria modernă nu a existat nici un alt caz când pierderile de vieți omenești ale unui singur oraș să fi fost într-atât de mari. Comparația propusă de McMeekin a acestor suferințe inumane cu sacrificiile americanilor bine hrăniți – care, după cum ne povește el, au fost nevoiți, în timpul războiului, să dea dovadă de eroism consumând margarină, pentru că untul era trimis în Uniunea Sovietică – este pur și simplu o parodie a principiilor morale.
În sfârșit, McMeekin încearcă să pună semnul egalității între atrocitățile naziștilor și atrocitățile comunismului sovietic. În acest sens, el ne amintește despre agresiunea lui Stalin împotriva Poloniei, a Finlandei, a statelor baltice și a Balcanilor, din 1939-1941. El prezintă o listă detaliată a masacrelor, sclaviei și a epurărilor etnice care s-au abătut asupra multor locuitori ai Europei de Est după ce forțele sovietice au cucerit Europa de la naziști.
Dar McMeekin uită să pună accent pe diferența cheie dintre agresiunea nazistă și cea sovietică. În 1939-1941, aspirațiile imperialiste ale lui Stalin aveau, în principal, un caracter revanșard, deoarece erau menite să refacă granițele Imperiului Rus care au existat înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Aceată motivație nu atenuează deloc caracterul depravat și lipsit de rațiune al cucerilor de atunci ale lui Stalin. Dar ea are, oricum, o mare însemnătate, deoarece, în esență, agresiunea sovietică s-a limitat la niște linii geografice mai mult sau mai puțin clare. (Cineva ar putea indica anexarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei de Nord, dar nu este clar de ce această regiune preponderent ucraineană, nu românească, trebuia să rămână în componența României și să nu treacă în componența RSS Ucrainene – n.r. AC).
La fel de limitată a fost și pătrunderea postbelică a comunismului sovietic în Europa. Eliberând Europa de Est de ocupația nazistă, Stalin a profitat de ocazie și a instaurat dominația sovietică nu doar asupra teritoriului fostului Imperiu Rus, dar și asupra teritoriilor aliaților Germaniei naziste – Bulgaria, Ungaria și România, asupra Cehoslovaciei și Albaniei, ocupate de Germania și, firește, asupra Germaniei de Est. Astfel, folosindu-se de faptul că Germania nazistă a declanșat un război de acaparare, Stalin a reușit să mascheze caracterul criminal al propriei agresiuni în Europa de Est.
Cu toate acestea, schema granițelor postbelice stabilea limite clare asupra răspândirii comunismului în Europa – limite care s-au păstrat de-a lungul întregului Război Rece. Ele și-au găsit, de asemenea, reflectarea în dobândirea de către Iugoslaiva a independenței față de influența sovietică și despinderea cu succes a Albaniei comuniste de Uniunea Sovietică, în 1960.
Recunoașterea faptului că imperialismul sovietic a fost limitat la cadrul mai sus amintit nu trebuie în nici un caz interpretată drept justificare pentru acțiunile lui, dar trebuie înțeles că, potrivit părerii majorității istoricilor, comunismul sovietic a fost un rău mai mic comparativ cu nazismul.
Punând semnul egalității între cuceririle staliniste și cuceririle lui Hitler, McMeekin ignoră cât de sălbatic și de nestăvilit a fost Führerul. În cărțile sale, ”Mein Kampf” și ”Zweites Bush” el a apărat ideea supremației de rasă a arienilor și a justificat cucerirea și epurările etnice din Europa de Est. Prima cucerire a lui Hitler – Cehoslovacia, în 1938 – trebuie privită exclusiv ca o manifestare a ideologiei lui rasiale: Germania nu avea nici un fel de interese militare și etnice în această țară preponderent slavă. Iar asta s-a întâmplat la numai câteva luni după Conferința de la München, de tristă amintire, unde Marea Britanie a cedat Germaniei Regiunea Sudetă, auzind promisiunea lui Hitler că aceasta va fi ultima lui pretenție teritorială.
Aceasta este diferența fundamentală dintre Hitler și Stalin: primul nu putea fi oprit de nici un acord și de nici o diplomație.
Ambițiile de cotropire ale lui Hitler au fost considerabil mai extravagante, decât ambițiile lui Stalin, și el era pregătit să-și dezlănțuie toată cruzimea asupra capetelor popoarelor Europei de Est cu aceeași furie greu de imaginat. Oricât de posomorâtă ar fi fost viața în Uniunea Sovietică și în țările care au intrat în blocul ei, aceasta a fost mult mai preferabilă comparativ cu genocidul rasist cu care s-ar fi confruntat majoritatea popoarelor slave, dacă naziștii ar fi avut câștig de cauză. Cu toate acestea, chiar dacă, în cartea sa, McMeekin scrie în detaliu despre exterminarea evreilor europeni, el uită, totuși, să amintească faptul că naziștii i-au exterminat pe slavii din Europa de Est.
Descriind ”Planul foametei” și moartea a milioane de militari ruși din cauza epuizării în lagărele germane, McMeekin uită să pună accent pe substratul rasist al acestei politici de genocid: naziștii considerau diferite popoare slave, în special pe ruși și pe polonezi, ca fiind ”neoameni”. Ignorând ideologia rasistă a naziștilor, McMeekin merge atât de departe încât declară că moartea a trei milioane de oameni, adică 58% dintre prizonierii de război capturați de naziști din rândurile Armatei Roșii, ar fi putut fi cauzată, pur și simplu, de ”neglijență” și nicidecum de ”o intenție premeditată bine gândită”.
Materialele din arhivele germane dezmint această idee. Documentele de arhivă demonstrează că prizonierii de război au fost înfometați în mod deliberat până când nemții au decis – după eșeul operațiunii ”Barbarossa” de cucerire a Uniunii Sovietice, în 1941 – , să folosească această uriașă resursă umană pentru îndeplinirea diferitelor munci și în lupte. Când politicienii germani au decis că prizonierii de război trebuie să-și joace rolul în campaniile militare ale Germaniei, în ianuarie 1942, Hitler a ordonat ca prizonierii de război să fie hrăniți normal, astfel că rata mortalității printre ei a scăzut brusc.
Problema prizonierilor de război este doar un exemplu al modului în care McMeekin încearcă să minimalizeze amploarea politicii de genocid folosită de naziști în privința popoarelor slave. În subestimările lui, McMeekin merge într-atât de departe, încât declară că, în Europa de Est, ”agresiunea germană a lăsat în urma ei mai puține urme decât varianta ei stalinistă”. Prin urmare, el ignoră să vorbească despre acele daune uriașe provocate de naziști popoarelor și economiilor țărilor din Europa de Est.
Să luăm Polonia drept exemplu. Prin intermediul politicii sale de asasinate în masă, de înrobire, epurări etnice și tentative sistematice de a nimici identitatea națională poloneză – distrugând inclusiv învățământul, cultura, viața culturală și chiar folosirea limbii poloneze – naziștii au obținut succese considerabile în exterminarea polonezilor ca grup etnic. Sub guvernul lui Hans Frank, naziștii au ucis aproximativ 2-3 milioane de etnici polonezi (precum și 90% dintre evreii polonezi, adică alte aproape 3 milioane de oameni) și au înrobit nenumărați oameni.
Cartea ”Războiul lui Stalin” poate fi utilă în scopuri dialectice, ca stimulent pentru studii ulterioare de cercetare. Și se citește incredibil de ușor grație stilului său plin de viață și a numeroaselor afirmații revizioniste curajoase. Dar este greu de crezut că provocările lui McMeekin îi vor determina pe cititorii responsabili – fie ei cetățeni ruși, a căror identitate este strâns legată de interpretarea patriotică a acelui război, sau istorici occidentali, care nu au o legătură de suflet cu acest subiect, să pună la îndoială interpretarea tradițională a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial.
About Post Author
