La începutul anilor ‘90 eram student în Timișoara, folclorul urban spunea că în oraș se poate auzi zgomotul exploziilor provocate de război, de bombardamentele americane. Nu-mi amintesc zgomotul provocat de explozii, îmi amintesc însă discuțiile cu colegii sârbi uimiți de faptul că ne vedeam de viață și studenție fără să ne pese de tragedia în curs de desfășurare la doar câțiva kilometri de oraș.
Timișoara datorează imens celor de la sud de Dunăre, pentru noi, cei din vestul țării, ultimii ani ai comunismului au fost oarecum suportabili și datorită celor care făceau comerț transfrontalier. Familia mea nu a fost în nici un fel implicată în comerțul paralel celui oficial – numit firește socialist – dar chiar și așa țin minte că pantofii pe care i-am purtat în ultimul an de liceu au fost cumpărați din Timișoara, țigările cu care-mi mituiam ofițerul comandant în școala militară pentru o permisie de 24 de ore erau cumpărate tot din Timișoara, petele de culoare din viața noastră de atunci purtau pecetea comerțului cu vecinii de la sud de Dunăre. Deghizată în speculă și corupție, piața liberă începuse să disloce comunismul în vestul țării cu ani buni înaintea evenimentelor din 1989, aparatul statului, al PCR, fiind desigur implicat pentru a gestiona în folos propriu specula en masse. Oficialii nu numeau piață liberă comerțul care deja concura cu succes comerțul socialist doar pentru a nu fi obligați să reacționeze ideologic, anul 1989 oficializând decesul comunismului în vestul țării. Lăsați de izbeliște de intelectualii prea preocupați cu diverse
experimente psihedelice sau cu cele purtând marca domnilor Brucan&Soros, alergici la teorie, am trecut direct la practică, în vreme ce vecinii noștri polonezi sau cehoslovaci au citit mai întâi von Hayek și von Mises pentru ca doar mai apoi să înceapă reconstruirea capitalismului. Nu este deci deloc întâmplător faptul că în România auzim zilnic că partide marxiste precum USR+ sunt considerate ca fiind de dreapta, nu ne-am făcut temele la vremea lor, iar temele nefăcute la vreme sunt o chestiune ce tinde să aibă apoi consecințe.
Dar ne-am plătit datoria față de vecinii sârbi tot la fel după cum am acumulat debitul față de aceștia: la nivel de individ, practicând la limita legii un soi de capitalism tolerat de stat. Căci, la începutul anilor ‘90, micul trafic de frontieră și-a schimbat sensul, acum noi românii căram benzină sau motorină spre sud, am avut colegi de facultate care și-au permis să se pensioneze înainte de absolvire practicând acest gen de capitalism. Dar nu pot să nu-mi amintesc discuțiile avute acum 30 de ani cu colegii sârbi care erau uimiți de lipsa de interes și solidaritate față de vecinii din sud. Iar acum amintirile îmi revin, căci situația este oarecum similară, eram cu toții conștienți de ce li se întâmplă sârbilor, am preferat însă să ne uităm într-altă direcție, întrucât nu era de bon ton să le susținem cauza.
Căci liderul sârb era dl. Slobodan Miloșevici, un fost comunist, liderii sârbi aveau – pe bună dreptate dealtfel – o imagine proastă, căci erau mai toți foști comuniști, mai mult sau mai puțin reformați, erau oameni care credeau că birocrația și nu sistemul comunist a dus la decăderea economică a fostei Iugoslavii. De cealaltă parte însă, aveam un tânăr și carismatic președinte american, un om care conducea o superputere capitalistă ce abia ieșise victorioasă dintr-un război ce ne-a eliberat, inclusiv pe noi românii, de comunism, știam cu toții că datorăm libertatea înțelegerilor dintre americani și ruși. N-am bănuit nici o clipă că Serbia avea să devină prima victimă a corectitudinii politice, că nu comunismul, ci naționalismul și practicarea, sinceră sau nu, a credinței creștine îi sunt reproșate de occidentali domului Miloșevici și aliaților săi. Euforia libertății proaspăt obținute ne-a făcut să fim recunoscători eliberatorilor de peste Ocean, să nu dorim să vedem ce se întâmplă cu vecinii din sud. Și a fost cu atât mai ușor să ignorăm problemele vecinilor sârbi, cu cât de partea acestora era fosta supraputere care ne-a asuprit, căci sârbii au fost timid susținuți de Rusia domnului Yelțîn, căci Serbia avea o elită formată din foști comuniști, până și în politica noastră internă cauza sârbă a fost susținută de personaje precum dl. Vadim Tudor și alții asemenea.
N-am bănuit nici o clipă că liderul comuniștilor pe stil nou era chiar dl. Clinton, că taberele se inversaseră, știam că cei buni pot fi ispitiți pentru a deveni răi și mai știam că cei răi nu pot deveni peste noapte imaculați. Au trebuit să treacă zeci de ani pentru a înțelege noua realitate, a trebuit să treacă decenii pentru a înțelege că lungul marș prin instituții pe care comuniștii-l puseseră la cale în Occident a dat roade chiar în momentul victoriei asupra comuniștilor estici. Comuniștii au pierdut Rusia și Estul Europei, dar, chiar în aceeași perioadă, urmașii lui
Gramsci și
Marcuse au început să ajungă la putere în Occident. Nu a fost cruțată nici o minciună, nici o înșelăciune, a fost folosită fără scrupule și onoare orice schemă aducătoare de putere, dacă
răcirea globală n-a putut fi opusă capitalismului, a fost aleasă încălzirea globală pentru a distruge piața liberă. Pentru stânga, pentru covidioții cu vaccin și mască, virusul gripal nu este un virus, ci o oportunitate, căci nu sunt interesați de suferința umană, sunt interesați să găsească pretexte pentru a teroriza și destructura ce-a mai rămas din lumea veche, un virus a devenit prilejul atât de așteptat de a distruge libertatea în înțelesul ei clasic. Vocea
miniștrilor marxiști ai sănătății nu sună strident pentru pentru că sunt incompetenți și corupți, ci pentru că controlul publicului și nu sănătatea publică este intenția acestora.
Tăcuți și psihedelici în timpul dictaturii comuniste, intelectualii și-au regăsit vocea imediat după aceea, soluțiile oferite au fost mereu stranii și în răspăr cu judecata simplă. În anul 2000 de exemplu, au recomandat votarea unui om care a fost părtaș la exterminarea elitelor interbelice, care și-a pătat mâinile de sânge atât în 1989 cât și în iunie 1990, în defavoarea poetului de curte al ultimului dictator comunist. Apoi au strâmbat din nas la grosolănia și pofta de viață emanată de dl. Trump, s-au găsit mereu motive pentru a face ca orice opoziție la instaurarea noului regim comunist să fie imorală sau cel puțin deficitară estetic.
Suntem cu spatele la zid, noi liberalii clasici ne-am pierdut libertatea, în afară de libertate, conservatorii și-au pierdut și țara. Totuși, nu pierdem prilejul de a ne
certa între noi asupra ordinii în care vorbim la tribună în fața unui număr din ce în ce mai mic de oameni, căci la recentele proteste organizate la Timișoara n-a fost mai nimeni. Nu trebuie să spunem vorbe bune sau calde diriginților de șantier din AUR, avocatei obeze și isterice ce-a dat pată de culoare pentru o vreme inginerilor constructori, ci pur și simplu să înțelegem că avem aceiași inamici, iar, chiar dacă nu avem aceleași valori, valorile noastre sunt cu toate amenințate de valorile oponenților noștri. Nu ne cere nimeni să nu fim circumspecți, să credem că doamna Șoșoacă este o zână, nici domnul Simion nu are doctorate în teologie luate în Anglia, omul nu pare să fi peripatetizat dilematic împreună cu restul intelectualilor publici de pe la noi, este mai degrabă un om ce-a vopsit slogane de un gust îndoielnic pe poduri și parapeți de-a lungul și de-a latul țării. Dar, de la începutul așa-numitei crize sanitare atât dl. Simion, cât și doamna Șoșoacă au fost de partea libertății, oricât de mult ne place sau nu, AUR și doamna Șoșoacă au fost singurii apărători parlamentari ai libertății. Faptul că pot să nu să ne fie simpatici sau agreabili este secundar, un podium nu este o serbare câmpenească alături de prieteni, singura chestiune importantă este ca în fața podiumului să fie cât mai mulți oameni. Și în fața podiumului vor fi din ce în ce mai mulți oameni dacă aceștia vor înțelege că pe podium sunt oameni cu idei diferite, oameni cu valori diferite, uniți de dorința de a fi liberi, uniți de dorința de a-și păstra țara, uniți ceea ce detestăm cu toții, fie că e vorba de comunismul mascat, fie că e vorba de cel fără de mască. Iar, după ce vom fi câștigat – deși suntem din ce în ce mai aproape să pierdem pentru generații de aici încolo – bătălia cu comuniștii veniți dinspre vest n-avem decât să strâmbăm din nas, n-avem decât să facem mofturi, va fi complet lipsit de importanță, după ce spectrul comunismului nu va mai bântui n-avem decât să ne certăm cu pasiune între noi.
Lăsați singuri, sârbii au pierdut tot ce se poate pierde în anii ‘90, acum au un
prim-ministru homosexual și tehnocrat, așa cum
se cuvine. Până și plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor sârbești sunt în așteptarea steagului noului imperiu post-modern aflat pe cale să-i fagociteze, vor fi curând alături de noi, românii, în malaxor, alături de unguri și polonezi, de nemți sau francezi. Da,
unitatea de malaxor este viitorul, dacă n-am știut să dăm dovadă de
solidaritatea atât de firească
între oameni liberi care știu să negocieze matur între ei, care știu să se alieze cu alți oameni liberi – adesea foarte diferiți de ei înșiși – pentru că au unele interese și unele valori comune, cred că aceasta este una dintre lecțiile pe care le putem învăța din înfrângerea vecinilor noștri.
