Minunea descoperirii moaștelor Sfântului Ioan Iacob de la Neamț. Biografia Sfântului. Filmare cu o verișoară a lui din satul de baștină al lui „Iliuță”, cum era strigat pe numele de mirean

Minunea descoperirii moaștelor Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, pomenit în calendarul ortodox la 5 august, ne este relatată de un fost ucenic al acestuia, părintele Pantelimon, întemeieror a două mănăstiri în SUA. Mărturia acestuia apare în volumul „Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul. Opere complete”, publicat în 2013 de Editura Doxologia, și este redată fragmentar pe portalul Doxologia, din care cităm: 

„Era un arhimandrit grec din America, părintele Pantelimon, care a fost preot slujitor la Sfântul Mormânt, care în tinerețe a fost ucenicul Sfântului Ioan și la acesta se mărturisea și venea de multe ori pentru sfat și cuvinte de învățătură. Părintele Pantelimon era plecat de vreo 23 de ani în America unde era egumen și duhovnic la o mănăstire înființată de dânsul. Despre cuviosul Ioan, părintele Pantelimon nu mai știa nimic. Într-o noapte, l-a văzut în vis pe Sfântul Ioan care i-a zis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfintei Ana din Valea Hozevei”. Apoi, timp de o lună de zile nu a mai avut liniște și îl chinuiau gândurile să meargă să viziteze Sfintele Locuri ca să-l vadă pe cuviosul Ioan, bunul său duhovnic și povățuitor, neștiind că era de mult la Domnul. La 28 iulie 1980, a sosit cu un grup de pelerini greci din America la Mormântul Domnului. Auzind că părintele Ioan este trecut la Domnul, au venit în aceeași zi la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul să se închine și să-i vadă mormântul.

Ajungând la mănăstire, după ce s-au rugat și au aprins lumânări, părintele Pantelimon a cerut starețului mănăstirii binecuvântare să meargă împreună cu câțiva pelerini la peștera Sfintei Ana, să aprindă câte o lumânare și să se închine la mormântul cuviosului Ioan, care la unii dintre ei le fusese duhovnic. Starețul Amfilohie, la început, s-a împotrivit, dar văzând stăruința lor, le-a dat binecuvântare și a plecat și el cu dânșii la peșteră. Când au ajuns la peșteră, au urcat pe scară, au aprins lumânări și s-au închinat la mormântul cuviosului, au cântat un trisaghion și s-au odihnit puțin în peșteră. Acest grup era compus din vreo zece persoane. În timp ce se odihneau, părintele Pantelimon îi zice starețului Amfilohie: „Preacuvios părinte stareț, vă rog să ne dați binecuvântare să desfacem capacul mormântului să ne închinăm și noi la osemintele cuviosului Ioan, că de acum au trecut 20 de ani de când a adormit și sunt peste 20 de ani de când eu l-am văzut pentru ultima oară și am venit de la o distanță așa de mare în această pustie sălbatică să-l vedem și să ne închinăm la osemintele sfinției sale. La început, starețul s-a împotrivit, zicând: „Părinte Pantelimon, eu socot că tot ce s-a făcut este îndeajuns, să-l lăsăm pe părintele Ioan să se odihnească în pace, în veci, și să nu-l tulburăm”. Însă părintele Pantelimon împreună cu pelerinii veniți cu dânsul stăruiau mereu să desfacă mormântul.

Atunci starețul a zis unui pustnic ce era de față: „Părinte Hrisant caută ceva cu care să putem umbla la mormânt”. În colțul peșterii au găsit o bucată de fier cu care au desfăcut scândura de deasupra mormântului și îndată peștera s-a umplut de miresme sfinte. Atunci părintele Pantelimon i-a zis starețului: „Vedeți părinte stareț că mormântul cuviosului Ioan are miresme sfinte?”. Când au dat scândura la o parte, mare și uimitoare minune au văzut cu toții. Cuviosul Ioan dormea. Avea trupul întreg neatins de stricăciune, la fel și hainele și veșmintele cu care era îmbrăcat, toate erau așa cum au fost puse, parcă era pus în mormânt chiar atunci, fără nici o schimbare a înfățișării lui. Mâinile, picioarele, fața, schima, epitrahilul, încălțămintea, toate erau neatinse. În picioare avea niște bocanci care erau așa cum a fost încălțat atunci. Hainele nu erau atinse defel, iar culoarea schimei și a epitrahilului era ca și nouă. De emoție, toți s-au schimbat la față și nu mai vorbeau nimic. Unii au început să plângă, iar alții să se roage și făceau semnul Sfintei Cruci, zicând cu voce tare: „Doamne miluiește! Părintele Ioan este sfânt!”.

Atunci au îngenuncheat toți, s-au rugat lui Dumnezeu și i-au mulțumit că i-a învrednicit să vadă cu ochii lor această mare minune și că ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un sfânt nou și au cântat troparul cuviosului: „Întru tine, părinte, cu osârdie, s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură preacuvioase părinte Ioane, duhul Tău”.

La urmă, părintele Pantelimon a cerut de la starețul Amfilohie să-i dea ceva de binecuvântare de la Sfântul Ioan și atunci a luat, cu binecuvântare și voia Sfântului Ioan, prima falangă de la degetul arătător al mâinii drepte, mâna care de atâtea ori l-a binecuvântat și dezlegat de fiecare dată când venea la Sfinția Sa pentru mărturisire și sfaturi de taină. Cu acest deget, în nopțile târzii, când erau împreună la gura peșterii și prin pustie, îi arăta Sfântul Ioan părintelui Pantelimon minunatele zidiri ale mâinilor lui Dumnezeu și tot cu acest deget îl avertiza când îi vorbea despre bunătatea lui Dumnezeu și jertfa Mântuitorului Hristos de pe Golgota, care în curând va veni la noi să ne cerceteze, dar de data aceasta nu ca doctor și Mântuitor, ci ca drept Judecător. Degetul Sfântului Ioan a fost luat de părintele Pantelimon și dus în America, unde părintele a înființat două mănăstiri, una de călugări (între care sunt și câțiva români) și una de măicuțe.”

O scurtă biografie a Sfântului Ioan Iacob de la Neamț (Hozevitul)

În ziua de 5 august 1960, în peștera sa de lângă Schitul ,,Sfânta Ana”, în pustiul Hozevei, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Românul își așeza sufletul în mâinile Bunului Dumnezeu pe Care Îl iubise atât de mult și către Care își înălțase rugăciunile ,,pentru cei de un neam ai săi” vreme de 24 de ani. Poate nu întâmplător, la botez primise numele Ilie, iar la tunderea în monahism numele Ioan, fiindcă Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul și Sfântului Prooroc Ilie li s-a făcut următor în urcușul său duhovnicesc început în Mănăstirea Neamț și desăvârșit în Valea Hozevei din Țara Sfântă. Dorului de Dumnezeu și dorului de locurile plămădirii sale le-a dat glas în numeroasele poezii și sfaturi duhovnicești, ,,rucodelia” sa, pe care cu dragoste părintească și smerenie fiască le-a dăruit celor întâlniți în drumul său: frați de rugăciune, părinți duhovnicești și pelerini rugători la Locurile Sfinte. Referindu-se la acest lucru, duhovnicescul părinte dezvăluia cu sinceritate la plecarea sa din egumenia Schitului românesc de la Iordan: ,,Din ce mi-a dat Bunul Dumnezeu și din cele ce am adunat din cărțile Sfinților Părinți, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi pe care să le am la îndemână pentru folosul meu și al celor care poate sunt lipsiți de cărți, iar dacă le au, poate nu le ajunge vremea să le citescă în întregime. De aceea eu le scriu mai pe scurt pentru ușurință. Aceste foi și caiete sunt ca niște sâmburași duhovnicești pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine” . Talantul său a început a-l înmulți în biblioteca Mănăstirii Neamț, continuând apoi în Mănăstirea ,,Sfântul Sava” din Țara Sfântă (unde și-a însușit temeinic limba greacă și a tradus din scrierile și viețile Sfinților Părinți), apoi pașii și dorirea l-au purtat spre peștera Calamona, unde, din 1939 până în 1940, traduce Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, cuvinte de folos duhovnicesc din Patericul grecesc, din Proloage și Viețile sfinților. Peste ani, în 1953, luându-se ,,rugina de pe penița (sa) părăsită” (,,rugina” se depusese în timpul prizonieratului din timpul ocupației engleze și în anii de egumenie de la Iordan), și-a rotunjit cuvântul în albia Horatului și i-a dat suplețe pe stâncile colțuroase ale Hozevei, în peștera din apropierea Mănăstirii ,,Sf. Gheorghe Hozevitul” și a Schitului ,,Sfânta Ana”. Aici, șapte ani de zile, noaptea s-a rugat și a privegheat, iar ziua a scris versuri și a tradus, punând în scrierile sale lacrimile rugăciunii fierbinți. ,,Mi-ar fi cu neputință să alcătuiesc stihuri până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca niște scântei dintr-o cremene; dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul bucuriei sau al durerii, al mustrării pentru păcate sau al recunoștinței față de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să miște inima altora. Când scriu ceva mai mișcător simt o durere în inimă, ca și cum stihurile ar fi niște fărâmituri despicate din însăși inima mea zdrobită, de aceea și cuvintele curg însoțite de lacrimi uneori”, le spunea Sfântul Ioan fraților întru Domnul în iunie 1954. Departe de lume fiind, era aproape de oameni și neștiut de aceștia era știut de Dumnezeu. Cât a trăit nu a vrut să i se publice nimic din cele scrise, însă după trecerea sa minunată la Domnul, ucenicul său care i-a fost aproape timp de 21 de ani, Părintele Ioanichie Pârâială a adunat scrierile sale rămase în manuscris în peștera unde a viețuit, scrieri care fuseseră dăruite fraților români pelerini la Locurile sfinte, părinților și fraților din mănăstirile și schiturile apropiate de locurile nevoinței sale și le-a publicat, la Ierusalim, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict I al Ierusalimului, în două volume, primul cu titlul Hrană duhovnicească, carte cu cele mai umilicioase cugetări care suie pe om cu sufletul la cer, în 1968, și al doilea Hrană duhovnicească, carte cu vedenii înfricoșătoare și scrieri prea minunate, care ajută sufletului să scape de moarte, în 1970. Publicarea acestor două volume însemna pentru părintele Ioanichie o datorie de suflet pe care, de altfel, o transmite și ucenicului său Visarion (Iacob Bârsan) spunându-i: ,,Pentru aceasta îți dau canon să scrii tot ce ai aflat de la mine și de la alți români pe care i-ai prins în viață, tot ce știi despre viața și nevoințele Sfântului Ioan.” Ostenelile Părintelui Ioanichie, de a face cunoscute scrierile Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, au fost continuate de ucenicul său Visarion (Iacob Bârsan), care este viețuitor, în prezent, în obștea Mănăstirii Putna. Citiți mai multe aici.

Mărturia unei rude a Sfântului Ioan Iacob de la Neamț despre viața acestuia

Georgeta Bajoreanu, verișoara mai mică a Sfântului, și-a povestit amintirile din tinerețe legate de vărul ei, care a purtat numele de Ilie înainte de călugărie. Filmarea a fost realizată de Andreea Bărbaruși pentru portalul Ziariști Online.

 

Tot de la Ziariști online am preluat și biografia pe larg a Sfântului Ioan Iacob cel Nou și ilustrații fotografice la momentele importante din viața sfântului.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut în urmă cu 108 ani, la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primi numele Ilie, din pruncie dovedindu-se a fi un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu.

După 6 luni de la nașterea sa, Ecaterina, mama sa, bolnăvicioasă din fire, îșa dădu sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După 2 ani, muri și tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate.

Bunica Maria îl învăță să vorbească, să rostească rugăciunile și îi sădi în inima credința în Dumnezeu. Tot ea îl deprinse cu metaniile și postul, citindu-i adesea din Viețile Sfinților și din alte cărți ziditoare de suflet.

Primii ani de școală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

Seara și în sărbători, bătrâna Maria îl punea să citească din sfintele cărți, iar ea stătea deoparte și asculta. De mila copilului și din durerea ei tăinuită, bunica plângea mereu, mai ales când băiatul citea despre Patimile Mântuitorului Hristos.

În anul 1924, bunica sa plecă la cele veșnice, iar el fu dat în grija unchiului său, Moș Alecu.

Vreme de 4 ani a studiat la Liceul Dimitrie Cantemir din Cozmeni – Cernăuți, trecând examenul de bacalaureat în naul 1932, fiind clasificat primul.

Sfântul Ioan Iacob în costum popular

Preotul Gheorghe Lazăr, consătean, coleg de liceu și prieten apropiat al cuviosului Ioan Iacob, povestește despre dânsul:

„Era un mare admirator al naturii și frumosului. Iubea tovărășia colegilor și a celor de o vârstă cu el, cu purtare plăcută în societate. Nu-i plăcea să piardă timpul în discuții cu tinerii iubitori de glume, de povestiri nerușinate și jocuri de tot felul. În timpul liber, mai degrabă își lua o carte del iteratură sau studia într-un domeniu, stând retras într-un loc preferat din livada părintească sau în câmp. Se recrea ascultând cântecul păsărelelor sau admirând cerul înstelat în toiul nopții. Citind adeseori Sfânta Sciptură sau manualele de religie, cugeta adânc la cele zidite de Dumnezeu și găsea o armonie perfectă în tot ce putem percepe cu simțurile noastre. În sufletul lui Iliuță se întărea convingerea că Dumnezeu le-a făcut cu negrăită înțelepciune pe toate cele văzute și nevăzute și le cârmuiește după anumite legi, care nu se pot schimba.”

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot, însă el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le spuse:

– Nu, eu vreau să mă fac călugăr!

După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze, deodată auzi un glas de sus, zicând:

– Mănăstirea!

Din clipa aceea nu mai avu odihnă în suflet.  Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan îșa luă cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și intră în obștea Mănăstirii Neamț.

Mănăstirea Neamț, la sfârșitul veacului XIX și începutul veacului XX

(Sursă: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gheorghe_Siller_-_Vedere_spre_manastirea_Neamt.jpg)

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț

Starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim îl primi cu multă dragoste și, după ce îl trimise să se închine în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, îi rândui ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.

Frumusețea slujbelor din marea lavră, mai ales cele de noapte, blândețea călugărilor, iscusința duhovnicilor, liniștea munților și darului Duhului Sfânt, care se odihnea în inima lui, l-au legat pe acest fericit tânăr de viața călugărească.

Deoarece tânărul Ilie Iacob învățase latină și franceză, primi ascultare la părintele Iov, farmacistul mănăstirii. Părintele Iov Burlacu era un mare nevoitor, nu lipsea niciodată de la slujbele bisericești, în chilia sa nu avea pat, ci dormea pe un scaun, ar fața îi era tot timpul plecată spre pământ. Era postitor, milostiv și se sârguia să-i ajute pe cei săraci, la căpătâiul cărora stătea mereu de veghe.

Tânărul Ilie rra foarte tăcut, ascultător și smerit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi și fiind iubit de toți.

Infirmier al Regimentului 29 Infanterie

În toamna anului 1935 se reîntoarse în obștea Mănăstirii Neamț, și continuă aceeași ascultare de bibliotecar și îngrijitor la bolniță. Toți se foloseau de smerenia, de blândețea și de dragostea lui și cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob fu tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, împreună cu alți doi frați rasofori, primind în călugărie numele de Ioan.

Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin.

La Ierusalim, în fața Sfântului Mormânt, în anul 1937 (monahul din dreapta este Sfântul Ioan Iacob)

După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retraseră să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoi, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, vreme de 10 ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.

Mănăstirea Sfântul Sava

(Sursă: http://static.panoramio.com/photos/original/44421516.jpg)

Părintele Ioan lângă grota Sfântului Sava

Prima ascultare în obștea Sfântul Sava fu cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.

Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă.

Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob se nevoi împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă.

Ținutul Qumran, aflat în apropiere de Marea Moartă

(Sursă: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Qumran_Landscape.jpg)

Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care îi rămase ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite.

Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan stătu cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarse la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.

În anul 1947 fu hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob fu hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Iacob în biserica Schitului Românesc Sfântul Ioan Botezătorul

Vreme de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob săvârși zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, traduse numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; compuse un bogat volum de versuri duhovnicești, înnoi chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenin- du-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.

Părintele Victorin, Sfântul Ioan, părintele Ioanichie, o familie de români și maicile Magdalena și Melania în fața bisericii schitului românesc de la Iordan

Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, cuvioasei Maria Egipteanca.

Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, cuviosul Ioan Sihastrul se retrase din ascultarea de egumen.

Scrisoarea Sfântului Ioan Iacob de renunțare la stăreția schitului românesc de la Iordan

(Sursă: http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/resurse/scrisoare-demisie/)

Împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).

Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrase cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Sfântul Ioan, în stânga, în fața peșterii sale din pustiul Hozevei, alaturi de monahul Pavel, în dreapta

Aici se nevoi sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, vreme de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.

Chilia în care s-a nevoit Sfântul Ioan (vedere de dud, de pe partea opusă a văii Horat)

Scara cu care se urca la chilia Sfântului Ioan

Peștera avea trei încăperi. În cea dinainte, sfântul Ioan avea un fel de prestol de rugăciune – o firidă săpată în piatră. În această încăpere se odihnea pe o rogojină așternută pe o scândură. După rânduiala de rugăciune se ocupa cu cititul, tălmăcirea de cuvinte sfinte din limba greacă în limba română; așteori alcătuia poezii sau se umplea de bucurie și mângâiere cântând imne duhovnicești – căci avea un glas frumos și dulce.

Părintele Ioanichie, ucenicul său, povestea despre dânsul:

– În peșteră avea câteva cărți sfinte și teascuri de manuscrise copiate, traduse sau compuse de el la lumina zilei sau, mai ales noaptea, la lumânare. Din aceste traduceri și din versurile sale îmi citea uneori și mie. Alteori, îmi povestea despre viața sa de copil orfan, plină de suferințe și lacrimi și adeseori plângea la rugăciune sau când vorbea cu mine. Era un suflet duios, blând, pașnic și foarte râvnitor apărător al Ortodoxiei Sfinților Părinți. Uneori îl supăra reumatismul, alteori dizenteria, alteori gândurile, iar alteori beduinii arabi care pășteau cămilele în apropiere și aruncau cu pietre în fereastra și în ușa chiliei sale. Dar el le răbda pe toate și nu zicea nimic, pentru a împlini cuvintele Sfintei Evanghelii.

Cea de-a doua încăpere a peșterii era mai mică. Aici de hrănea cu puținele merinde ce le primea. Alături se afla a treia încăpere, de fapt o firidă mai largă a mormintelor, căci erau așezate acolo trupurile celor ce se nevoiseră în peștera Sfintei Ana.

În sărbători mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos din fața Sfântului Altar de la chilia monahului Pavel, unde Sfântul Ioan slujea adeseori Sfânta Liturghie

(Sursă: http://orthodoxword.files.wordpress.com/2011/08/monastery-caves2.jpg)

Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea 3-4 ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, se împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața la orele 5 își dădu sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, fu înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie.

Mormântul săpat în stâncă, unde fu îngropat vreme de 20 de ani Sfântul Ioan

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ.  O mare bucurie duhovnicească îi cuprinse pe toți. La 15 august 1980, același egumen îi pregăti raclă sculptată în lemn de chiparos, îl așeză în ea, cu mare cinste, și îl duse în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând sfintele moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

Coborârea din peșteră a cinstitelor moaște ale Sfântului Ioan

Aducerea moaștelor Sfântului Ioan în mănăsirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, sicriul cu moaștele Cuviosului este așezat jos, pe trepte

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc.  Sfântul Ioan Iacob este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă. 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ținând seama de sfințenia vieții cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște,  îl trecu în rândul sfinților, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamț”, așezându-i-se zi de prăznuire,  5 august, data mutării lui la cele veșnice.  

+ +  +

Totodată, portalul Roncea.ro ne pune la dispoziție, pe lângă imagini de arhivă cu Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, câteva fotografii realizate de monahul Filotheu Bălan cu locurile din Țara Sfântă unde s-a nevoit călugărul român: peștera „Sfânta Ana”, chilia sa și chilia Sfântului Gheorghe Hozevitul, unde liturghisea câteodată și Sfântul Ioan Iacob de la Neamț.

Sfantul Ioan Iacob la calugaria sa de la Neamt (dreapta sus)

Sfantul Ioan Iacob la calugaria sa de la Neamt (stanga)

Intrarea in Pestera Sf. Ana

Chilia Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Chilia Sf. Gheorghe Hozevitul

Chiliile Sf. Ioan Iacob si a Sf. Gheorghe Hozevitul

Chilia Sf. Gheorghe Hozevitul unde liturghisea Sf. Ioan Iacob

Chilia Sf. Gheorghe Hozevitul unde liturghisea Sf. Ioan Iacob, cu un tricolor pictat de Sfant

Credinciosi la Moastele Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Moastele Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Mai multe fotografii din viata sfantului AICI

Descărcați de AICI cartea Sf. Ioan Iacob Hozevitul – Din Ierihon la Sion (PDF)

 + +  + 

Cuvioase Părinte Ioane, mult nevoitorule, și făclie de mult preț, aprinsă din lumina Sfântului Mormânt dătător de viață, luminează cu rugăciunile tale pe cei ce te iubesc pe tine și cere de la Hristos, Mântuitorul lumii, să ne dăruiască nouă mare milă. (Dintre Stihirile Sfântului ce se cântă la Utrenie)

De oameni ai fugit și cu sihaștrii și îngerii pe Dumnezeu împreună L-ai slăvit. Roagă-te, Sfinte Ioane, următorul lui Hristos, pentru întărirea dreptei credințe în lume și în patria ta și cere milă și iertare nouă fiilor tăi care lăudăm nevoința ta. (Din Canonul Sfântul Ioan Iacob)

Viața ta aspră și pustnicească ne mustră pe noi, părinte, că nu putem urma nevoințelor tale. Că nici râvnă multă nu avem, nici rugăciune din inimă nu am dobândit, nici de lacrimi și de bucuria Duhului Sfânt nu ne am atins. Ajută-ne, Sfinte Părinte Ioane, să urmăm și noi prin pocăință lui Hristos. (Din Canonul Sfântul Ioan Iacob)

Fericit ești, părinte, că ai zburat ca un vultur la cele înalte. În locul celor pământești de care toți ne robim, ai ales pe cele cerești; în locul odihnei, ai ales osteneala; în locul somnului, ai ales privegherea; în locul hainelor scumpe, te-ai mulțumit cu cele vechi; iar în loc de casă luminoasă și pat moale ai iubit peștera cea rece și întunecoasă, ca să poți a slăvi neîncetat pe Hristos, Mirele sufletului tău. (Din Canonul Sfântul Ioan Iacob)

Om al liniștii și al rugăciunii, cu nimeni nu vorbeai, părinte decât cu Dumnezeu, cu sfinții și cu păsările cerului care te cinsteau și zăboveau cu bucurie în jurul peșterii tale. Căci odihnindu-se Duhul Sfânt în inima ta, nimic nu mai doreai, decât pe Hristos, iubitul tău căruia roagă-te pentru sufletele noastre. (Din Canonul Sfântul Ioan Iacob)

Veniți toate cetele călugărilor să lăudăm astăzi într-un glas, după cuviință, pe Sfântul Ioan, crinul cel binecuvântat și cu bunămireasmă, care a odrăslit în pământul Moldovei și a fost închinat lui Hristos în lavra cea mare de la Neamț și în Țara Sfântă a rodit și să-i cântăm: Bucură-te, floare de mult preț a călugărilor; bucură-te, sihastru desăvârșit în pustiul Iordanului; bucură-te, Preacuvioase Părinte Ioane, rugător neadormit pentru sufletele noastre! (Dintre Stihirile Sfântului ce se cântă la Utrenie)

+  +  +