Iepurele și broasca țestoasă

Ca orice părinte cu o familie numeroasă știu mai bine acum decât atunci când eram copil fabulele și poveștile copilăriei, fabulele și poveștile clasice, cred că pentru a înțelege o parte a nebuniei timpurilor pe care le trăim ar trebui să recitim cu toții atent Iepurele și broasca țestoasă a lui Jean de La Fontaine. Și da, pentru a ne proteja copiii de țăcăneala timpurilor pe care le trăim ar trebui să fim atenți la istoriile care le formează acestora universul moral, nu este defel o întâmplare că literatura pentru copii a fost mereu în atenția stângii militante. 

Dar nu educația copiilor mă interesează astăzi ci modul în care noi adulții înțelegem lumea în care trăim. Sunt un om cu pregătire tehnică, nu sunt în nici un fel calificat pentru a scrie o recenzie a unei cărți precum cea scrisă de John Rawls, este vorba de A Theory of Justice. Am citit-o acum mai bine de două decenii, în acea vreme doream să înțeleg răul insidios și difuz pe care-l vedeam cuprinzând societatea canadiană, pur și simplu voiam să înțeleg ce se petrece în societatea în care trăiam în acea vreme. Iar acum răul insidios și difuz pe care-l emană cartea lui Rawls și care m-a alungat din Canada a ajuns să ne facă viața imposibilă și în România, cred că este important pentru noi toți să-l înțelegem pentru a ne putea apăra, în acest sens este, cred, util pentru fiecare dintre noi să-l citim sau recitim cu atenție pe Rawls. Căci O teorie a justiției este, din păcate, cea mai influentă carte a timpurilor noastre, mă tem că trebuie să o citim cu atenție pentru a înțelege lumea în care trăim, mă tem că trebuie să o citim fie și pentru a ști cum să ne apărăm pe noi și familiile noastre de ce se întâmplă în jurul nostru.

Este o carte de mari dimensiuni, volumul cumpărat de mine acum 20 de ani are 538 de pagini. Mare parte sunt un prea vulgar și dogmatic îndreptar de acțiune politică ce are puține virtuți dar este explicativ pentru dogmatismul domnului Barna și a acoliților acestuia. De exemplu la pagina 294 ni se explică cum trebuie să votăm ca cetățeni sau ca legislatori în momentul în care avem de ales între diverse fundamente ale justiției schematizate la pagina 94 a cărții. Căci Rawls creează o întreagă ierarhie de principii ale justiției, cine este dispus să înțeleagă în detaliu funcționarea minții celor mai harnici, disciplinați și metodici dintre progresiști n-are decât să o facă, oricât de mizerabilă din punct de vedere euristic este o asemenea întreprindere aceasta se va putea dovedi un exercițiu util, citind cartea lui Rawls, înțelegând-o în detaliu, vom avea șanse sporite să supraviețuim timpurilor ce vin peste noi.  Acum, când scriu acest text, nu am recitit această parte a cărții, dogmatismul și fanatismul schematic al stângii, ierarhia valorilor acesteia nu sunt obiectul acestui text, în acest moment nu simt nevoia de a răsciti 400 de pagini de maculatură. Dar prima parte a cărții, nucleul pe care se bazează construcția ulterioară a acesteia și care este motivația pentru modul în care arată societățile moderne, cred că trebuie citit cu atenție de orice intelectual dornic să înțeleagă lumea modernă. Rawls construiește un experiment mental în care decizia asupra lumii în care vrem să trăim este luată democratic în spatele unui văl al ignoranței care ne ascunde ceea ce suntem, dacă suntem bogați sau săraci, femei sau bărbați, talentați sau netalentați, inteligenți sau nu etc. După cum Rawls însuși ne spune, întrucât nu știm dacă suntem sau nu bogați sau săraci, dacă avem sau nu vreun talent sau o inteligență cât de cât rezonabilă vom decide în mod democratic să construim societatea astfel încât să maximizăm beneficiile celor care nu au de nici unele, adică pentru cei care nu sunt nici bogați, nici frumoși, nici talentați sau inteligenți etc. Rawls ne spune că un astfel de aranjament este echitabil – fair în engleză – că o astfel de societate ar fi echitabilă. 

Am descris mai sus esența cărții lui Rawls, oricât de primitiv și de simplist am făcut-o, acesta este nucleul celor 538 de pagini scrise de Rawls.  

Observăm imediat că decizia asupra modului în care arată societate echitabilă descrisă de Rawls este luată de ființe având capacitatea de a produce raționamente suficient de complexe pentru a găsi strategii de maximizare a bunăstării celor lipsiți de talent, inteligență șamd. Este o societate în care strategiile și aranjamentele democratice sunt esențiale, lipsite de orice importanță sunt chestiunile care dau valoare traiului într-o societate precum virtutea de orice fel, onoarea sau excelența în vreun domeniu. Într-o societate echitabilă în sens rawlsian virtutea, onoarea, frumusețea sau excelența devin  imposibile sau măcar extrem de improbabile de vreme ce echitatea impune mereu subvenționarea submediocrității de tot soiul. Pe de altă parte, este de notat că o societate echitabilă în sens rawlsian este o societate lipsită de onoare, generozitate și altruism, este o societate meschină, construită de oameni meschini pentru oameni meschini. Căci este nu doar o monstruozitate morală dar și o meschinărie extremă să construim întreaga societate pe calapodul celor mai netalentați, stupizi și slabi dintre noi. Oricât ar încerca Rawls să creeze ierarhii în care să plaseze un soi straniu de libertate călduță  – căci doar așa poate fi înțeleasă libertatea de homunculii aflați în spatele unui văl al ignoranței – ca având prioritate în fața egalității, modul în care este care este construită societatea echitabilă rawlsian este egalitarist, este pur și simplu o construcție egalitaristă. Iar dacă după ce-am citit primele 80 de pagini ale cărții nu înțelegem monstruozitatea propunerii lui Rawls locul nostru este, dincolo de dubiu, în USR+.

Nu este o întâmplare că egalitatea a dispărut ca ideal din discursul stângii post moderne de tip USR+. Locul acesteia a fost luat de echitate, de egalitatea de șanse, este mult mai comod astfel. Noul comunism ne permite să fim milionari / miliardari atâta vreme cât ne construim în mod echitabil averile. Iar ce poate fi mai echitabil decât să fim abonații contractelor statului sau beneficiari ai efectului Cantillon? Dacă vechii comuniști, nomenclatura regimurilor ce-au expirat în 1989, puteau fi cu ușurință acuzați că sunt mai egali decât restul populației, ipocrizia noilor comuniști nu este necesară iar în măsura în care există, aceasta este mult mai dificil de surprins. Este în întregime posibil să facem avere într-o societate rawlsiană atâta vreme cât aderăm la normele capitalismului de stil nou, la normele capitalismului echitabil, la normele capitalismului woke. 

Noua ideologie a echității a trecut din distopie în realitatea noastră cea de toate zilele, educația copiilor noștri a fost prima afectată. Faptul că nu mai premiem excelența, submediocritatea învățământului de pretutindeni, nu sunt întâmplări ci consecințe directe ale ideologizării cuvântului echitate. Măștile au căzut, un pianist de elită nu va trebui să îmbrace mănuși de box la concert pentru a putea cânta la fel de bine ca oricare dintre noi, cei care nu ne-am petrecut copilăria muncind în fața pianului, muzica clasică în integralitatea ei este pusă la index ca fiind prea albă, preferăm tot soiul de răgete nearticulate din spațiul neeuropean pentru a căror producere sau reproducere nu este nevoie de talent sau de ani de studiu în locul lui Bach sau Orff. La fel, matematica nu este la îndemâna oricui – ceea ce este în sine o chestiune totalmente inechitabilă – consecința trebuind să fie aducerea învățământului matematic la un nivel la care matematica să poată fi accesibilă oricui sau – și mai bine – putem denunța pur și simplu educația matematică ca fiind vinovată pentru perpetuarea privilegiilor rasei albe. Matematica trebuie să fie de vină pentru punerea între paranteze a egalității de șanse, matematica, muzica clasică, oare ce alceva?

Trebuie să înțelegem că o nouă moralitate a luat deja locul moralității tradiționale, că nu noi care ne apărăm copiii suntem morali, suntem doar demodați și depășiți fără a mai fi morali. Căci moral este să judecăm din spatele vălului ignoranței, fără a ști dacă suntem bătrâni sau tineri și să luăm partea celui slab. Iar dacă epidemia la modă îi cruță pe cei tineri deși poate a fi letală pentru cei deja bătrâni și slabi, moral este să luăm partea celor bătrâni și slabi, nu a celor tineri și puternici. Dacă cei din USR+ doresc vaccinarea copiilor și a celor tineri deși tocmai aceștia au mai mult de pierdut de pe urma vaccinului – căci au mai mult timp în fața lor pentru a dezvolta efecte secundare pe termen lung precum boli autoimune, neoplazii etc – ei bine își doresc asta pentru că sunt oameni morali, este vorba de noua moralitate woke, firește.

Este limpede că povestea iepurelui și a broaștei țestoase poate fi rescrisă pentru a deveni conformă moralității woke. Dacă în lumea lui La Fontaine câștiga disciplina și perseverența iar pierzătoare erau superficialitatea și suficiența nu-mi e foarte limpede cine va câștiga în noile povești woke. Este posibil ca, pentru a face cursa echitabilă, iepurele să fie silit să ofere un handicap țestoasei, aceasta fiind lăsată să pornească din apropierea liniei de sosire în cursă. Este în întregime posibil ca broasca să fie silită să ofere ea însăși un handicap iepurelui, să fie silită la rândul ei să poarte căști în care să urle sunetele ce poluează sonor ghetourile nord americane pentru a nu se putea concentra asupra obiectivului ce-l are de atins. Sau poate că cei mici vor fi îndemnați să-l prețuiască pe cel ce se retrage din competiție lăsându-și baltă echipa – după cum s-a întâmplat recent la Olimpiadă. Dar de ce să nu ne fie model și exemplu acela care pierde?! Nu-mi doresc să știu noua poveste, sper să-i țin cât mai mult și pe cei mici departe de istoria woke a iepurelui și a țestoasei. Căci fiecare zi în care exersează la pian, fiecare zi în care fac matematică este o zi a unei vieți de om. Iar a-i păstra pentru încă o zi oameni în ciuda a tot ce se întâmplă în jurul nostru este micul miracol al vieții noastre zilnice.