ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care și-au iubit neamul, și mai mult decât neamul, dreapta credință a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toți prin această dorință divină de a unifica pe toți românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinați de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură națiune – națiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova și Țara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârșesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăși cu sângele și trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc și au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.
Îmi aduc și acum aminte, când eram mic, în școala primară, cu câtă demnitate și patriotism ne preda învățătorul lecția despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ți se imprimă în suflet și îți insuflă și ție această iubire și jertfă de neam și țară. Așa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă și neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn și neslugarnic. Acum însă istoricii îți predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puțin despre domnitorii noștri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă și onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi și cerșetori și în fața Occidentului, și în fața Răsăritului.
Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene și frumos mirositoare. Nu știm dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniței, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinții cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puțin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră și s-au descoperit niște cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau niște oseminte, sfinte moaște, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaște.
Mihai Viteazul a legat țările acestea de peste Carpați într-un singur neam, așa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credință ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul și nația decât propriile lor interese și de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unității noastre românești.
Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie și dibăcie neîntrecute, încât și Apusul și Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriți la Dunăre de domnitorul român, în dorința lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creștini a spulberat acest ideal.
Acest ideal trebuie întreținut și această datorie o au în special mamele, familia, învățătorii și școala în general. Avem datoria să ne cunoaștem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaște cât de cât viața și vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în fața jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu și aici, și dincolo. Și împletim mai desăvârșit cununa mucenicilor și cuvioșilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.
(Fragment din Revista Atitudini, Nr. 20)
Minunea Aghesmei
Când Mihai-Vodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory și a luat sceptrul Ardealului, a sosit în orașul de scaun, numit Bălgrad, și a voit ca să zidească acolo, în oraș, o biserică ortodoxă. Însă preoții, orășenii și toți boierii, fiind de credință latinească, nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credință dreaptă și de aceea nu doresc să aibă în orașul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteți mărturisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfântului Duh în biserica voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioși, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care și cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau să-și dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte și dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediți, altfel vă voi arăta eu, întru încredințarea tuturor”. Iar ei i-au spus: „Cum să arătăm? Căci nu e cu putință să dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi”. El le-a zis: „În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem ușor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideți, zice, în mijlocul orașului și acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui este rea. Dacă apa mea va rămâne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai împotriviți și o să-mi îngăduiți să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu toții într-un glas: „Bine, bine, să fie așa!”
Și, a doua zi dimineața, a ieșit domnitorul cu toți boierii și curtenii săi în piață, cu episcopul și cu preoții, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumânări și candele. Și, ajungând la locul pregătit, au săvârșit marea sfințire a apei, rugându-se cu toții lui Dumnezeu, cu lacrimi și suspine, să proslăvească dreapta credință, iar pe cea rea s-o facă de rușine. Tot în piață, dar deoparte, în fața tuturor, latinii au sfințit apa și au sărat-o. După care, astfel sfințindu-și apa, fiecare a turnat apa lui sfințită în câte un vas osebit, apoi și-au pus pecețile pe amândouă părți ale vaselor, le-au dus și le-au pus în biserica cea mare, au încuiat ușile, le-au pecetluit și au plecat.
În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoții și cu toți dreptcredincioșii, se rugau, postind. Tot așa au făcut și latinii. Și după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor și i-a zis: „Doamne, cheamă-i pe latini și pe preoții lor și nu aștepta ziua a patruzecea, cea hotărâtă. Să mergem la biserică și, desfăcând pecețile, să deschidem ușile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-și pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de rușine”. Domnitorul, deci, chemându-i pe toți, precum l-a sfătuit episcopul, a mers la biserică și, deschizând ușile, au intrat cu toții. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfânta Treime slăvit și preamărit, precum înainte vreme pe dreptul Tău Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tău și i-ai rușinat pe cei de rea credință, auzi-mă acum și pe mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toți robii Tăi de aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, ci pentru slăvirea numelui Tău sfânt și pentru întărirea credinței noastre, care este adevărata credință în Tine, arată întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei să vadă toți că numai în biserica Ta grecească și sobornicească de la Răsărit se află credința cea adevărată și harul cel adevărat al Sfântului Duh. Căci Tu ești Singurul Care pe toate le binecuvântezi și le sfințești, Dumnezeul nostru, și slavă Ție Îți înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”
Ridicându-se și cântând: „Doamne, Lumina mea și Mântuitorul meu, de cine să mă tem” – a rupt pecetea vasului cu apă sfințită și, uitându-se la ea, a găsit-o mai curată și mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca și cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care strigat, zicând: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Care Ți-ai aplecat urechea la rugăciunile noastre, mărire Ție, Care slăvești Biserica Ta, slavă Ție, Care întărești cu slavă credința cea dreaptă și nu ne-ai făcut de rușine în așteptările noastre”. Și a zis către toți: „Veniți să vedeți cum a stat această apă atâtea zile, rămânând nestricată datorită harului Sfântului Duh, și încredințați-vă că adevărată este credința noastră ortodoxă”.
Iar latinii, rugându-se și făcând slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toată biserica s-a împlut de duhoare, că s-au înspăimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevărată este credința grecească pe care o ține domnitorul. Să-și zidească, deci, biserica în orașul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi și ne-a împuțit apa”. Și astfel, făcuți de ocară, latinii și cu preoții lor s-au împrăștiat cu mare rușine, iar unii dintre ei s-au convertit la credința ortodoxă.
Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoții, cu toți boierii și ostașii săi, plini de bucurie și fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L și mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credințe ortodoxe. În aceeași zi a făcut un mare ospăț pentru întregul oraș și pentru toată oastea sa. Toți locuitorii țării Ardealului, cu jurământ, s-au arătat bucuroși să zidească biserica și să n-o dărâme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraș, ca nu cumva, o dată cu schimbarea vremurilor, să fie dărâmată, ci lângă oraș, aproape de zidul cetății, într-un loc frumos) și, după ce a zidit-o, a închinat-o »…« și a mutat episcopia acolo (căci episcopii locuiseră până atunci în alt loc), unde se află și astăzi, cu bunăvoința lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Bălgradului, pe Ioan, bărbat blând, virtuos și sfânt, care, trăind acolo în mare sfințenie, s-a învrednicit să capete harul facerii de minuni. După ce a murit, trupul lui a rămas și până astăzi neputrezit și bine mirositor, făcând multe minuni pentru cei ce vin cu credință la racla lui, întru slăvirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată mărirea, cinstirea și închinarea, dimpreună cu Tatăl Lui Cel fără de început și cu Preasfântul, preabunul, de viață dătătorul Duh Sfânt al Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Ed. Polirom, Iași, 2002, pp. 54-57
A se vedea și Autobiografia ultimilor ani de viață ai lui Mihai Viteazul
Sursa: Mănăstirea Petru Vodă
O faptă minunată din vremea lui Mihai Viteazul, columnă a biruinței ortodoxe, relatată de Sfântul Ierarh Petru Movilă
Biograful competent în limba română al Sfântului Mitropolit Petru Movilă, arhimandritul Ghenadie Enăceanu, prin anii 1882-1884, având în față textul unor însemnări[2], în limba slavă, ale eroului nostru, mărturisește: „Și pentru ca să ne convingem de influența ce a avut asupra sufletului lui Petru Movilă circumstările istorice, în care el și-a făcut copilăria și și-a format caracterul său religios, dăm aici un fapt petrecut pe timpul lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia, în copilăria lui Petru Movilă, pe care ni l-a conservat însuși Petru Movilă în notele sale autobiografice”.
Se istorisesc cele ce urmează, cu pilde și deosebite înțelesuri întru păstrarea și apărarea Ortodoxiei.
Când Mihai voievod, domnitorul Ungrovlahiei, „alungând pe Bater Andreași[3]” și luând sceptrul domniei Transilvaniei, a venit în orașul de scaun, ce se numește Alba Iulia, a voit ca să construiască acolo, în oraș, biserică ortodoxă. Dar preoții și boierii, cetățenii, fiind de „lege latină”, nu-i permiteau lui să construiască, pentru că este de „legea ortodoxă”și pentru aceasta nu voiau să aibă în orașul lor biserică de altă lege.
Voievodul le-a zis: „voi nu sunteți mărturisitori ai credințe celei drepte…” iar ei ziceau: „noi suntem drept credincioși și avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă împreună în mijlocul orașului și acolo să se aducă apă curată și arhiereul său cu preoții lui să o sfințească înaintea tuturor, tot așa să facă și clericii catolici deosebi. Apoi agheasma mare să fie pusă în biserica romano-catolică catedrală. Să se „închidă” în vase deosebite și bine pecetluite. Catolicii să folosească pecețile lor și ortodocșii pecețile lor, să se pecetluiască vasele cu agheasmă și ușile bisericii. Și deci „a cărora va rămânea agheasma nestricată, ca și cum ar fi luată din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie și legea rea”. Marele voievod a precizat: „căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum sper în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi permiteți mie a zidi biserică, iar de nu, conform voinței voastre, nu voi zidi”. Și catolicii „toți au strigat cu un glas: bine, bine, să fie așa”.
Se povestește că a doua zi, dimineața, a mers voievodul cu toți boierii în piață, după obicei, cu episcopul și preoții cu sfânta cruce, cu lumânări și cu cădelnițe, cu litie stând la un loc pregătit, au făcut sfințirea cea mare a apei, rugându-se toți ca să preamărească credința ortodoxă.
Latinii la o parte înaintea tuturor au sfințit apa și au sărat-o după obiceiul lor. Pe urmă au turnat agheasma în două vase și le-au pecetluit pe amândouă părțile, le-au dus în biserica romano-catolică. Apoi închizând ușile bisericii, le-au pecetluit și au plecat într-ale lor.
În toate zilele Mihai voievod, episcopul, preoții și toți dreptmăritorii creștini se rugau și posteau. Asemenea făceau și catolicii.
După douăzeci și cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor și i-a zis: „chiamă latinii și clericii lor să mergem în biserică și despecetluind, să deschidem ușile și să vedem darul lui Dumnezeu….(care) nu ne vom rușina”. S-a făcut după solicitarea episcopului și cu lacrămi în ochi se ruga: „Dumnezeule, Unule în Treime Sfântă, Prea Mărite, după cum în vechime ai ascultat pe dreptul Tău Ilie cu foc întru arătarea adevărului Tău și ai rușinat pe cei necredincioși[4], încă și acum auzi-mă pe mine, nevrednicul robul Tău… nu pentru vrednicia noastră, ceea ce nu avem, ci pentru preamărirea neamului Tău sfânt și pentru întărirea adevărurilor celor dintru Tine, ale credinței noastre, arată darul cel nestricat al Sfântului Duh în apa aceasta, cu nestricăciunea ei, ca să vadă toți cei de față, că în Biserica Ta cea de Răsărit este credința cea adevărată…”
Deci sculându-se, a despecetluit vasul în care era apa cea sfințită, și văzând că a găsit apa mai curată și mai luminoasă decât înainte și mirositoare cu mirosul ei propriu, după cum se întâmplă cu apa dintr-un izvor curgător, a strigat: „Mărire Ție Dumnezeului nostru, Mărire Ție…” și către mulțime a zis: „veniți de vedeți, cum atâtea zile a stat această apă și a rămas cu darul lui Dumnezeu nestricată și vă convingeți că a noastră credință ortodoxă este adevărată”.
După ce s-au rugat și latinii după tipicul lor, au despecetluit vasul însă apa avea un miros respingător și toată biserica s-a umplut „de putoare”. S-au înspăimântat latinii și în mirarea lor au strigat: „adevărată este legea grecească(ortodoxă) pe care o ține domnitorul. Să-și zidească biserica legii sale în orașul nostru…” S-au împrăștiat latinii cu rușine. Unii dintre dânșii s-au întors la credința ortodoxă.
Domnitorul, episcopul, preoții, cu toți boierii și cu ostașii au preamărit pe Dumnezeu pentru minunea ce s-a făcut spre întărirea credinței ortodoxe celei adevărate.
Cu jurământ „au permis toți locuitorii pământului Transilvaniei de a zidi biserica” catedrală ortodoxă. S-a zidit, nu în oraș, ca nu cumva cu schimbarea timpurilor să o strice, ci la marginea orașului, aproape de zidurile cetății la un loc frumos. Alături s-a ctitorit și reședința ierarhului ortodox al Albei Iulia, Ioan „bărbat modest, virtuos și sfânt, care, acolo trăind cu sfințenie, s-a învrednicit de a primi darul facerii de minuni…”
Sfântul Petru Movilă termină minunata povestire arătând că „aceasta s-a scris citind-o în Cronica muntenească[5] și auzind-o de la mulți martori oculari, demni de credință și mai ales de la vistiernicul ce era atunci, iar acum mare logofăt al pământului Ungrovlahiei[6] și de la Dragomir, marele pitar[7] al aceleiași țări[8].
Aceasta este povestirea, columnă a unei biruințe ortodoxe, pagini de suflet ale sfântului mitropolit Petru Movilă. Pagini cu tâlc atunci și în posteritate. Pentru a le înțelege cât mai bine mesajul și cifrul este bine să adăugăm câteva fapte și date istorice de la Alba Iulia, sfârșit de secol XVI.
Tratativele, pregătirea terenului pentru zidirea catedralei ortodoxe mitropolitane și a unei reședințe la Alba Iulia, pentru arhipăstorul român al Transilvaniei au început încă din anul 1595.
Mihai Viteazul, căutând să întărească unitatea sufletească a românilor din Muntenia și Transilvania în 1595 a trimis o delegație de boieri, în frunte cu mitropolitul Eftimie de la Târgoviște și cu episcopii Teofil al Râmnicului și Luca al Buzăului ca să încheie la Bălgrad, un tratat de alianță cu Sigismund Báthory. În acest tratat s-a prevăzut ca Biserica Ortodoxă din Ardeal să stea sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei urmând ca preoții de peste munți să-și păstreze „vechile obiceiuri și libertăți”[9].
La 30 decembrie 1596, Mihai Viteazul a fost primit cu mare pompă la Alba Iulia de principele Sigismund Báthory și obținu de la acesta îngăduința să ctitorească în anul 1597 în capitală „pe deal lângă cetate” o biserică catedrală mitropolitană cu hramul „Sf. Treime” și o reședință alături pentru arhipăstor, vlădica Ioan cu metania de la Prislop. Pecetea mitropoliei va avea chipurile Sf. Arhangheli Mihail – numele marelui voievod ctitor – Gavriil și Rafail[10].
Între 30 decembrie 1596 și data începerii lucrărilor de zidire în 1597 „lângă cetate”, în cetate a avut loc în realitate „disputa liturgică” dintre ortodocși și catolici.
La inițiativa marelui Mihai Viteazul s-a demonstrat această lucrare harică a Sf. Duh, în chip minunat de ortodocși, în fața catolicilor în Alba Iulia spre a putea zidi nestingheriți catedrală ortodoxă reședință arhiepiscopală în capitala Ardealului.
Sursa: Atitudini.com
[1] Sfântul Ierarh Petru Movilă, Nestor – Mitropolitul Olteniei – Craiova-1999, p. 109-112.
[2] Manuscrisul autograf al operei „Însemnările” sau „Memoriile” sihastrului Petru Movilă de la domeniul Rubejvca de lângă Kiev și din primii ani de stăreție de la Pecerska, a fost descoperit în catedrala „Sfânta Sofia” din Kiev. Studentul român N. Lascu de la Academia Movileană din Kiev a trimis la București o copie după această valoroasă scriere arhimandritului Ghenadie Enăceanu, chiar în vremea când redacta cunoscuta sa lucrare consacrată Mitropolitului Petru Movilă. Peste câțiva ani, Însemnările au fost publicate în „Arhiva iugozapadnoi Rossii”, I-VII, Kiev, 1887.
[3] Este vorba de cardinalul Andrei Báthory, care a luat cârmuirea Transilvaniei de la vărul său Sigismund Báthory. Faptul s-ar fi întâmplat după ce principele cardinal, în urma luptei de la Șelimbăr a „fugit” de la conducerea Transilvaniei și Mihai Viteazul a intrat triumfal în Alba Iulia, la 21 octombrie 1599, la porțile orașului primind cheile trimise de episcopul catolic, Naprágy.
[4] Vezi III Regi, 23-39
[5] Cronică scrisă de Teodosie logofătul care în Ardeal făcea parte din Sfatul lui Mihai Viteazul (cf.C.C. Giurescu op.cit.p.774)
[6] Hristea vistier, mare logofăt
[7] Dragomir din Cârțoclești, frate cu doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul (vezi N.Stoicescu, Dicționarul cit.p.53)
[8] Din manuscrisul lui Petru Movilă, f.17, sq. Apud. arhim. Ghenadie Enăceanu, op.cit.p.144-153
[9] Articolul privitor la Biserică glăsuia: „Seninătatea Sa va lăsa întreaga turmă bisericească și monahală în obiceiul și tradiția din vechime cu ritul, ceremoniile și libertățile lor și chiar să-și poată strânge în mod liber veniturile lor îndătinate…”(Hurmuzaki, Documente, III, partea I, p.212).
[10] Hurmuzaki, ibidem, p.212. Vezi această stemă retipărită recent după Noul Testament de la Bălgrad din anul 16348 (reeditat după 340 de ani, Alba Iulia, 1988) p.114.
About Post Author
