Petru Romoșan: Unde ne sunt intelectualii publici?

Acum
mai bine de 15 ani apăreau, unul după altul, la Editura Companiatitlurile : „Retori,
simulacre, imposturi. Cultură și ideologii în România”,
autor Ciprian Șiulea (2003) ; „Boierii
minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și
piața liberă a ideilor”,
autor Sorin Adam Matei (2004) ; „Chemarea
la ordine. Anchetă asupra noilor reacționari”,
autor Daniel Lindenberg (2004), în traducerea lui Valentin
Protopopescu ; „Tânăra
generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii
români ?”,
texte ale filosofului Mircea Vulcănescu adunate într-o primă
ediție datorată lui Marin Diaconu (2004) ; „Noii
precupeți. Intelectualii publici din România după 1989”,
autor Adrian Gavrilescu (2006).

Aceste
studii și eseuri de stringentă necesitate și actualitate au făcut
mari valuri, au produs deranj, au fost abundent comentate și, pentru
că au plăcut, au interesat, au fost chiar… plagiate (în idei).
Sau, mă rog, imitate „românește”. Dar unde sunt astăzi
intelectualii noștri enervați de altădată ? Andrei Pleșu și-a
însușit zgomotos, abuziv și fanfaron titlul de „boier al
minții”. Prietenii săi din „unitatea” de „dezinformare”
i-au ținut disciplinat isonul, ca într-o cântare bizantină, așa
cum se cuvine „la porțile Orientului”. În realitate, în
volumul „Boierii
minții”
al lui Sorin Adam Matei era vorba în principal de marii pașoptiști,
modernizatorii României, și de cinstiții și demnii lor
continuatori. Ei erau adevărații boieri ai minții.

Horia
Roman Patapievici era, într-adevăr, citat și luat în vizor, dar
doar în câteva paragrafe. Se descria acolo modul de „recrutare”
(cooptare) și de lansare a așa-zișilor noi „directori de
conștiință”. Era vorba despre o falsă societate civilă, despre
intelectuali publici împinși în față prin abuz, prin forță sau
chiar prin complot și legendare (vezi cazul căpitanului Soare). Dar
primul care a deschis focul a fost Ciprian Șiulea, cu „Retori…”,
în 2003, carte în care nu ierta pe nimeni și nimic („Șase teme
de reflecție pe care un tânăr eseist le tratează ca pe niște
„chestiuni arzătoare” : cât și cum suferim de pe urma mediului
urban desenat de arhitectura perioadei comuniste ; ce vedeam la
teatru până în 1989 și mai vedem, din când în când, și azi ;
de ce ar trebui să-l recitim azi pe rău-înțelesul Maiorescu ; cât
de raționale sunt discursurile care ne îndeamnă să apucăm spre
Europa ; care ar fi salvarea „omului recent”, după H.-R.
Patapievici, și de ce ar trebui să fim cu tot dinadinsul
postmoderni, după Ion Bogdan Lefter.”).

Ne
întrebam în editură dacă, cu un asemenea tir de jur-împrejur, va
mai comenta cineva cartea, dar ne-am înșelat. A comentat-o toată
lumea, dar fiecare lider de opinie, fiecare gașcă sau gazetă cita
și analiza doar părțile care-i priveau pe adversari, propriul
portret era trecut discret sub tăcere. Războiul intelectualilor a
fost încheiat implacabil de Adrian Gavrilescu, cu „Noii
precupeți…”
în 2006, care făcea un tablou sumbru al întregului spectru al
intelectualilor publici din România momentului, inclusiv
desfășurarea de trupe dubioase din media și din universități.
„Chemarea
la ordine”
a francezului Daniel Lindenberg atrăgea atenția asupra unui fenomen
periculos, umflat ulterior cu neoliberalii și neoconservatorii care
au ocupat, neostalinist și neotroțkist, toată scena intelectuală
în Occident (și pe cea de la noi).

„Tânăra
generație…” (2004), o „carte” inedită a lui Mircea
Vulcănescu, a fost repede însușită de tinerii „noii ordini”
și transformată în program politic propriu. Robert Turcescu,
promovat vedetă la Realitatea TV – cu biluțe, Elena Udrea și
președintele Norvegiei –, a prezentat-o pe larg, entuziast, ca și
cum ar fi scris-o el însuși. Înalta moralitate a martirului Mircea
Vulcănescu acoperea golul, impostura noii tinere generații
capitaliste din România. Volumul a fost folosit ca un document de
legitimare și credibilizare în absența unei morale și opere
proprii.

„Mais
oùsont les neiges d’antan?” (Ballade
des dames du temps jadis,
François
Villon) sau „Unde ni sunt visătorii ?” (Alexandru Vlahuță). Nu
mai avem decât „juni corupți” (M. Eminescu) și falși maeștri
total compromiși ? Niște pensionari care-și ronțăie în fața
televizoarelor avantajele obținute sub toate regimurile ? România,
la fel ca toate țările din UE și SUA, trece de aproape doi ani
printr-una dintre cele mai grave crize de la al doilea război
mondial încoace : criza covid – un al treilea război mondial, un
război biologic. Cu rare și foarte respectabile excepții –
site-ul Active News, condus de Victor Roncea, Radio Gold FM, condus
de Cosmin Gușă junior, site-ul corectnews și alte câteva
site-uri, bloguri și conturi de Facebook cu jurnalism activ, precum
Ambrus Bela și Alexandru Petria, figuri ca prof. Vasile Astărăstoae,
dr. Răzvan Constantinescu, avocatul Gheorghe Piperea și nu mulți
alții –, intelectualii publici români se ascund în case, se
claustrează voluntar, nu mai au opinii și nu mai aduc nici o
informație utilă, obiectivă fostului lor public. Pentru
intelectualii noștri, covidul și anunțata vaccinare obligatorie
nici nu există. Partitura dictată de guvern e raportată întocmai
și la timp de o presă aproape militarizată.

Ce
gândește eseistul Gabriel Liiceanu (pretins filosof și mare
moralist) despre covid și despre vaccinarea obligatorie ? Nici
eternul nostru candidat la premiul Nobel, Mircea Cărtărescu, nu
pare prea interesat de asemenea subiecte, care sunt tratate în lung
și în lat pe toată planeta. Bine sau prost, pro sau contra,
intelectualii occidentali, mai ales cei americani, se implică în
marea criză actuală. Dar nu și intelectualii din România !
Confirmă ei plenar porecla ce le-a fost aplicată, aceea de
„fripturiști ai lui Băsescu” ? Atât de mult să-i fi uzat
slujirea necritică a jalnicului președinte Traian Băsescu Petrov
și a întregului său regim de tristă amintire ? Aproape toți
intelectualii publici de azi par să fi devenit intelectuali de stat.
De partid și de guvern. Într-o lume a gazetelor de perete, ca
altădată, în anii ’50 …