IERTAREA ÎMPĂRTĂȘITĂ: o exegeză a părintelui Vasile Mihoc la pilda datornicului nemilostiv din duminica a XI-a după Rusalii

Evanghelia de la Matei 18,23-35
 

²³ De aceea, asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. ²⁴ Și, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți. ²⁵ Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el și femeia și copii și pe toate câte le are, ca să se plătească. ²⁶ Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. ²⁷ Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria. ²⁸ Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. Și punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plătește-mi ce ești dator. ²⁹ Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Îngăduiește-mă și îți voi plăti. ³⁰ Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. ³¹ Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte și, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. ³² Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. ³³ Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? ³⁴ Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. ³⁵ Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

 1. Cuvântarea bisericească (Mt 18). Evanghelia acestei Duminici cuprinde ultima parte a ceea ce se numește Cuvântarea despre viața comunitară sau Cuvântarea biseri­cească (Mt, cap. 18). Este vorba de penultima din cele cinci cuvântări în care apare oarecum sistematizată învățătura Mântuito­rului în Evan­ghelia de la Matei. Ca și celelalte, și această a patra cuvântare, plasată la sfârșitul activității lui Iisus în Galileea, are o introducere (18,1) și o încheiere (19,1). Este vorba, cum se arată în introducere, de o cuvântare adresată ucenicilor. Ținând seama însă de sensul cuvântului la Matei, „ucenici” sunt nu numai Cei Doisprezece, ci toți membrii Bisericii; creștinul comu­ni­tății mateiene se recunoștea în acești „ucenici”, cum se cuvine să ne recunoaștem și noi, astăzi, silindu-ne să primim și să trăim în mod concret aceste minunate învățături ale Mântuitorului.

Cuvântarea bisericească poate fi împărțită în două părți. În partea întâi (v. 1-14), pornind de la ceea ce se poate numi o „acțiune parabolică” (un act pilduitor), anume faptul că Iisus cheamă la Sine un prunc și îl pune „în mijlocul” ucenicilor, ni se atrage atenția asupra îndatoririi de a avea o comportare prevenitoare, plină de atenție, față de „cei mici”. Sensul expresiei este polivalent. „Cei mici” sunt, desigur, în primul rând, pruncii, pe care Mântuitorul ne îndeamnă să-i primim în numele Său (v. 5). Dar sunt și „cei mici” din Biserică („care cred în Mine”, zice Iisus, v. 6), cei smeriți, cei săraci sau aceia la care se referă Sfântul Apostol Pavel numindu-i „cei slabi” și pe care „cei tari” trebuie să se ferească a‑i sminti în vreun fel (Rom, cap. 14; 15,1-7; I Cor, cap. 8).

Textul mateian cuprinde o amenințare teribilă la adresa celor care-i smintesc pe „cei mici” (v. 6-7), care sunt oarecum „preferații” Tatălui ceresc (v. 10) și pentru a căror mântuire a venit în lume Fiul Omului (v. 11).

Pilda cu oaia cea pierdută vine să ilustreze cum Însuși Dumnezeu face totul ca să nu piară „vreunul dintr-aceștia mici” (v. 14). Partea a doua a cuvântării (v. 15-35) se referă mai ales la iertarea „fratelui” care a greșit (este vorba, deci, în primul rând, de relațiile dintre membrii Bisericii): cum să-l îndreptăm pe cel greșit, prin mustrare frățească, mai întâi între patru ochi, apoi, dacă nu ascultă, cu martori, instanța ultimă fiind „Biserica” (v. 15-17); despre puterea de a lega și de a dezlega (v. 18); un cuvânt oarecum rupt de context, despre puterea rugăciunii în comun, a „doi sau trei” adunați în numele lui Hristos (v. 19-20); apoi întrebarea lui Petru: de câte ori să iertăm celor ce ne greșesc (v. 21) și răspunsul Mântuitorului, despre iertarea fără limite (v. 22), un răspuns ilustrat prin parabola cu datornicul nemilostiv, pe care am auzit-o în Evanghelia de astăzi (v. 23-35).

Învățăturile acestei cuvântări sunt foarte clare, cum tot atât de clară este aplicabilitatea lor la viața Bisericii, de pretutindeni și de totdeauna.

2. Cine este mai mare? În fruntea capitolului 18 stă o întrebare a ucenicilor: „Cine, oare, este mai mare în Împărăția cerurilor?” (v. 1). Problema se punea, desigur, în Biserica primară, al cărei martor este evanghelistul care redă aceste cuvinte. Așa cum se reflectă pe parcursul cuvântării, Biserica este o instituție structurată ierarhic. Răspunsul Mântuitorului arată însă că întrebarea din v. 1 este pusă în mod greșit. Că nu a fi „mare” are vreo importanță, ci a intra în Împărăția cerurilor (a intra, adică, de pe acum, în ceea ce este Împărăția cerurilor ca realitate prezentă; și a intra în Împărăția eshatologică, la sfârșitul veacurilor). Că, de fapt, este „cel mai mare în Împărăția cerurilor” acela care „se va smeri pe sine ca pruncul acesta” (v. 4) și că membrii Bisericii cu o anumită responsabilitate ierarhică trebuie să se ferească a sminti pe vreunul „din aceștia mici” și, urmând pilda Tatălui ceresc (Păstorul din pilda cu oaia cea rătăcită), să caute cu tot dinadinsul recuperarea celui ce a greșit. Și, iarăși după pilda Tatălui ceresc, care ne-a iertat datoria imensă și cu neputință de plătit de către noi a păcatelor noastre, fiecare trebuie să iertăm nelimitat greșelile fraților noștri.

3. „De șaptezeci de ori câte șapte”. Dacă prima parte a cuvântării cuprinde un avertisment aspru la adresa celor ce smintesc pe frați (v. 6-7), partea a doua se încheie cu un nou avertisment tot atât de aspru, adresat celor care nu iartă „din inimă” greșelile fraților (v. 35).

Problema iertării frățești este nu numai extrem de importantă, ci și de o permanentă actualitate în viața oricărei comunități creștine. Credincioșii sunt și ei supuși greșelii. Sfântul Efrem Sirul zice că în Biserică toți sunt păcătoși și toți sunt sfinți. Sfinți suntem prin harul lui Hristos. De multe ori însă răspunsul nostru este departe de a fi pe măsura harului sfințitor de care ne împărtășim. Greșim necontenit împotriva iubirii lui Dumnezeu; precum tot necontenit greșim împotriva iubirii frățești. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, cum avem nevoie și de iertarea fraților noștri. Ca unii pe care Dumnezeu ne-a iertat și ne-a împăcat cu Sine în Hristos, ca unii care cerem mereu lui Dumnezeu iertarea păcatelor noastre, se cuvine ca și noi să iertăm greșelile fraților noștri.

În două rânduri fusese deja expusă această învățătură în Evanghelia de la Matei. Este vorba de două cuvinte din Predica de pe Munte (Mt, cap. 5-7). Primul este cel din Mt 5,23-26, unde Mântuitorul Hristos învață că nu se cuvine să-ți aduci darul tău la altar decât după ce te-ai împăcat cu fratele tău, pilda care urmează, adică cea cu pârâșul care te târăște în fața judecătorului pentru datoria neplătită, încheindu-se cu un sever avertisment. Iar al doilea este însăși a cincea cerere din Rugăciunea domnească: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12), cu comentariul pe care Mântuitorul ține să-l adauge (cum nu o face pentru celelalte șase cereri ale rugăciunii): „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Mt 6,14-15).

Desigur că Sfântul Apostol Petru știa că trebuie să ierte greșeala fratelui său. Dar, întreabă el, care sunt limitele acestei iertări: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori?” (v. 21). Rabinii iudei discutau și ei în jurul acestei probleme. Întemeindu-se pe texte ca acela din Amos 2,4, unde este vorba de trei păcate ale lui Iuda, „ba chiar de patru”, ca acela din Iov 33,29, despre izbăvirea omului de către Dumnezeu de două sau de trei ori, sau ca acela din Fac 50,17, privind rugăciunea de iertare adresată lui Iosif de frații săi vinovați, cărturarii iudei credeau că se poate merge cu iertarea până la de trei ori. Spunând: „de șapte ori”, Apostolul crede că se încadrează îndeajuns în spiritul învățăturii lui Hristos. Răspunsul lui Iisus arată cât de greșit este un astfel de mod de a concepe relațiile frățești. Reluând, în sens contrar, ideea din cântarea lui Lameh, după care actul ucigaș al lui Cain declanșează valuri de violență ce cresc la infinit: „Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lameh de șaptezeci de ori câte șapte” (Fac 4,4), Domnul descoperă infinitul milostivirii revelate prin venirea în lume a Împărăției cerurilor: „Zis-a lui Iisus: nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte” (v. 22). De patru sute nouăzeci de ori! Ceea ce pare absurd. Avem aici, de fapt, demonstrația prin reducere la absurd a imposibilității de a trata problema relațiilor cu „fratele” (cu aproapele, în general) într‑un mod cantitativ.

4. Pilda datornicului nemilostiv. Pilda cu datornicul nemilostiv este cea mai bună ilustrare a celei de-a cincea cereri din rugăciunea Tatăl nostru, în care iertarea dumnezeiască fără de care nu ne putem mântui și pe care o cerem mereu de la Tatăl ceresc este condiționată de iertarea de către noi a greșelilor fraților noștri (membri ai Bisericii) și, în general, ale semenilor noștri.

Această parabolă arată că în fața lui Dumnezeu fiecare dintre noi nu este decât un datornic cu totul insolvabil. Cei zece mii de talanți – o sumă uriașă, ba chiar cu totul neverosimilă ca datorie a unui particular – arată că niciodată nu I-am putea plăti lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine din partea noastră, ceea ce păcatul nostru I-a sustras din bunurile de o valoare nelimitată pe care ni le-a încredințat. Iată adevărata noastră situație în fața lui Dumnezeu! Față de omul păcătos, El arată însă o iubire, o generozitate fără limite și mai presus de orice cuvânt omenesc. Judecata Sa este o judecată „împărătească”, de fapt o iertare „împărătească”. Judecata „împără­tească” transcende toate categoriile noastre juridice. Dreptatea lui Dumnezeu este cu totul altfel decât dreptatea noastră omenească. Ea se împlinește în iertarea gratuită („în har sunteți mântuiți”, Ef 2,8) și desăvârșită: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria” (v. 27). Precizarea din acest verset este foarte importantă pentru înțelegerea parabolei. Ni se arată astfel că izvorul iertării „împărătești” este mila. Acest izvor de nemărginită milă trebuie să se reverse și în inima noastră și din el se cuvine să dăruim cu aceeași nestinsă generozitate iertare fraților noștri: „Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?” – întreabă „omul-împărat” din parabolă.

5. O pildă a iertării neîmpărtășite. Mila și iertarea dumnezeiască rămân, de atâtea ori – de cele mai multe ori –, neîmpărtășite. Și această parabolă, care ar putea fi numită parabola iertării neîmpărtășite, ilustrează, într-un paralelism antitetic bulversant, brutalitatea relațiilor dintre oameni, ba chiar dintre frații creștini, pentru „datorii” cu totul ridicole. Iertat de o datorie de zece mii de talanți, omul nu poate să-l îngăduie pe fratele său care-i cere păsuire pentru o datorie neînsemnată, de numai o sută de dinari. Măcar că acesta îl roagă cu aceleași cuvinte cu care se adresa el însuși, disperat, stăpânului său, atunci când trebuia ca el și toți ai săi să fie vânduți la târgul de sclavi. „Doamne, îngăduiește-mă și îți voi plăti ție tot” – zice marele datornic (v. 26), fără însă ca promisiunea sa să aibă vreo șansă de a fi împlinită; e o simplă vorbă rostită la disperare. „Îngăduiește-mă și îți voi plăti”, îi zice, la rândul său, cel împreună slujitor cu el (v. 26), acesta făcând o promisiune pe care este sigur că o va și putea împlini. Și totuși datornicul cel nemilostiv nu are nici un pic de milă. Ba, mai mult, se arată cu totul lipsit de dreaptă judecată: aruncându-și datornicul în închisoare, nu face altceva decât să-l pună pe acesta în totală imposibilitate de a-și plăti datoria.

6. „Credincioși” care nu știu ce-i iertarea. Cu tot atâta lipsă de milă și cu tot atâta lipsă de dreaptă judecată se poartă și astăzi atâția dintre noi! Nu vorbesc de necredincioși, nu vorbesc de cei ce n-au cunoscut Evanghelia! E destul să mergem într-o sală de tribunal, ca să vedem pe atâția dintre „bunii credincioși” târându-și semenii – ba chiar rudele cele mai apropiate, de multe ori pe frații de aceeași mamă, și chiar pe înșiși părinții lor – în fața judecătorilor și, în stăruința de a-și câștiga „dreptatea”, aducând împotriva lor, fără cea mai elementară frică de Dumnezeu și rușine de oameni, tot felul de învinuiri, care adeseori nu sunt altceva decât minciuni sfruntate și calomnii.

Ce ură fără margini își arată soțul și soția care ajung la procesul de divorț, călcând în picioare tot ceea ce a fost cândva frumos în unirea lor, batjocorindu-și jurămintele pe care și le-au făcut și mai ales jurământul mare și sfânt pe care l-au făcut împreună la Taina Sfintei Cununii, cu mâna pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, în fața preotului, a nașilor și a tuturor celorlalți martori! Ce lipsă de cel mai elementar simț omenesc arată unii ca aceștia față de propriii lor copii, semănând atâta amar și suferință în ființa lor plăpândă!

E adevărat că nu toți oamenii ajung pe la tribunale. Și deși numărul divorțurilor este atât de mare, nu toți cei căsătoriți ajung la divorț. Și totuși, lipsa milei și a iertării este atât de larg răspândită, ura din inimi atât de generală, familiile – chiar multe dintre familiile celor ce se consideră credincioși – atât de mult tulburate de dispute și neînțelegeri fără sfârșit, încât, luând seamă la toate acestea, nu numai că ne pierdem orice iluzie cu privire la neamul omenesc în ansamblu, dar vedem pusă sub un grav semn al întrebării însăși situația celor credincioși, situația lor personală, dar și situația comunităților lor, a Bisericii din care ei fac parte. Oare nu planează asupra noastră a tuturor amenințarea avertismentului din finalul acestei parabole: „Tot așa și Tatăl vostru Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (v. 35)?

7. „Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă?”. Cât de rău a putut fi nemilostivul din această parabolă! Înțelegem de ce „s-au întristat foarte tare” ceilalți slujitori atunci când l-au văzut pe unul dintre ei comportându-se cu atâta lipsă de milă, cu atâta nedreptate. Această întristare ne face să ne gândim la întristarea ucenicilor atunci când Iisus le-a vestit patima Sa (Mt 17,23), sau atunci când le-a descoperit că între ei se află un trădător (26,22); în toate aceste cazuri, evanghelistul folosește același verb grecesc (lupein). Această tristețe este generată de contradicția între ceea ce oamenii ar trebui să facă și ceea ce ei fac, în mod concret.

Cum ar trebui să ne comportăm unii față de alții, mai ales cum ar trebui să se comporte între ei frații în Hristos, ne-o spune acest cuvânt al Domnului: „Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă?…” (v. 33). În schimb, în totală contradicție cu ceea ce ar trebui să fie, este ceea ce se face de fapt, este situația concretă între oameni, situația concretă din sânul însuși al comunităților creștine, o situație marcată profund – atunci ca și acum – de „sminteala” lipsei de milă și de iubire de frați: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt 18,7). Textul mateian arată însă, în continuare (v. 8-9), că făcătorul de sminteli se smintește în primul rând pe el însuși; de unde îndemnul de a tăia și de a arunca de la tine ceea ce te smintește (chiar „mâna ta”, sau „piciorul tău”, sau „ochiul tău”), ca nu cumva din pricina lor „să fii aruncat în gheena focului”. Tot așa, datornicul nemilostiv este astfel nu numai față de fratele său, ci el este nemilostiv și fa­ță de sine însuși, căci pune stavilă milei dumnezeiești; refuzând să o împărtășească altora, o împiedică, în același timp, să se re­verse în inima sa, să ia chip și trup în ființa sa.

Ca unii care ne numim creștini, se cuvine să avem conștiința iertării noastre în Hristos. Încheierea pildei din Evanghelia de astăzi ne arată însă că întreaga viață a omului iertat rămâne supusă judecății finale, adică „definitive”, atunci când Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt 16,27). Dar să nu ne amăgim! Pilda ne spune, de fapt, că fiecare este judecat încă de pe acum, după felul în care primește și împărtășește fraților iertarea primită de la Tatăl ceresc. În măsura în care fiecare iartă fratelui său, „din inimă”, așa cum iartă Dumnezeu, în aceeași măsură iertarea, la care Tatăl ceresc are întotdeauna inițiativa și întâietatea, se împlinește în comunitate și în fiecare dintre cei care o împărtășesc fraților lor. Numai trăind această părtășie a iertării descoperim profunzimea cererii din Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12); și, în același timp, percepem adevărul dumnezeiesc al Fericirii a V-a: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt 5,7).

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Sursa: OasteaDomnului.ro