Minciuni ale lui Caramitru în timpul puciului din 1989 trăite chiar de mine. A fost sau nu a fost agent talentatul actor?

Ion Caramitru a murit la fel cum va muri și Ion Iliescu – luând cu el în mormânt (sau, posibil, în cazul numărul doi, în cenușa de la crematoriu) din secretele implicării puterilor străine, în special a serviciilor speciale sovietice, în lovitura de stat din decembrie 1989, din România.

Da, Ion Caramitru, directorul vaccinist al Teatrului Național, nu a fost doar un mare actor de pe scenele țării sau ale lumii, ci a fost, după cum se știe, și un actor remarcabil în timpul puciului din 1989. Eu, personal, l-am întâlnit în această postură în 22 decembrie 1989, pe la orele prânzului. Ne place, nu ne place, (și) actorii au mai multe fețe.

Întâmplător, așadar, am fost martor a două minciuni propagate de Ion Caramitru cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Le redau, pe scurt, aici:

Minciuna Nr. 1: Întâlnirea cu Mircea Dinescu și intrarea în TVR

Veneam cu o coloană imensă de manifestanți ieșiți din Uzinele Grivița pentru a ocupa centrul Bucureștiului, la care mă alăturasem din mers pe traseul Bulevardul Dacia spre Piața Romană. Fusesem survolați de unul din elicopterele dispuse în acțiune de forțele aparatului de stat, din care ne-au fost aruncați fluturași-manifest cu mesaje tovărășești de a sta la locurile noastre. Huiduit bine, bineînțeles.

În Piața Romană ne-am întâlnit cu Caramitru care a venit cu ideea să mergem cu toții spre Televiziune, pentru a o ocupa. Bună ideea, am zis cu toții, cei aflați în primele rânduri.

S-a pornit în forță spre TVR. Ajunși în Piața Dorobanți, chiar în mijlocul ei, în zona străzii Bitolia, Caramitru ne cere să ne oprim. Toată coloana se blochează. Ce s-a întâmplat? Lumea tulburată. Caramitru ne explică și vorba se duce mai departe: Trebuie să îl așteptăm pe poetul Mircea Dinescu. S-a dus cineva să-l ia de acasă.

Și-uite așa l-au așteptat 5-10.000 de oameni să vină să se pună în fruntea coloanei Mircea Dinescu, binecunoscut pentru legăturile lui directe și indirecte cu spațiul ungar și rusesc dar și în legături cu trimiși în aparență reprezentanți ai spațiului occidentali. Am fost acolo. Martor ocular. Participant. După care am mers împreună, cu toții, la Televiziune, pe care o știam prea bine și pe dinauntru, s-a spart intrarea dinspre pasaj și s-a intrat în Studioul 4. Ajuns acolo mi-am zis că e bine, acum să-mi văd de ale mele. Și am plecat spre Piața Universității ca să văd urmele tragediei din care scăpasem în noaptea lui 21 decembrie.

Cum au mințit ani de zile Caramitru și Dinescu cu privire la acest moment zero. Întâi Caramitru:

Evenimentul Zilei a publicat ieri, duminică, 5 septembrie 2021, la moartea sa, o declarație despre care se afirmă că a fost făcută acum doi ani, deci în 2019:

„Am ajuns acolo (la TVR, n.r.) plecând cu o mare de oameni din zona Pieței Romane, unde fusese un blocaj făcut de TAB-uri, sub conducerea unui maior, care mă implora să plec de acolo, pentru că erau acolo de 48 de ore. Eu întrebam de ce. «Pentru că o să primim ordin să se tragă și nu o să avem încotro». Toată zona era plină de tineret (…) În spate, erau trei rânduri de soldați”, a povestit Ion Caramitru.

„Am intrat în Studioul 4, acolo l-am întâlnit pe Mircea Dinescu, care venea din arestul lui la domiciliu. Ne știam din vedere. I-am spus: «Tu trebuie să scrii ceva, că trebuie să declarăm ceva».” (scena cu „Mircea, fă-te că lucrezi!”)

Minciună iliesciană pură, ca să zic așa. M-am întrebat și eu adeseori de ce minte Caramitru că s-a întâlnit cu Dinescu în studioul 4 cand am stat împreună, unii ca proștii, pe caldarâmul din Piața Dorobanți ca să-l așteptăm pe „poetul-portofel” să vină „la rivoluție”, în fruntea bucatelor.

Răspunsul este simplu: așa s-a convenit cu tov. Iliescu și superiorii lui. Ca să nu pară nimic organizat. Toți tovarășii s-au întâlnit întâmplător și la TVR și în CC: Și Iliescu, și Brucan, și Roman, și Militaru. Și întâmplător s-au denumit Frontul Salvării Naționale, organizație a conspiratorilor filo-sovietici sau de-a dreptul agenți KGB și GRU, care exista deja.

Cum a mințit Dinescu

În septembrie 2009, într-un interviu acordat cotidianului austriac „Die Presse”, Mircea Dinescu povestea, după cum reproduce „Adevărul”: „Am fost acasă când a început Revoluția. Ca urmare a unui interviu acordat de mine revistei «Libération», eram arestat la domiciliu. Interviul a apărut pe 17 martie 1989. A doua zi am fost chemat la «România literară», unde eram redactor, și dat afară. Și am stat acasă și am scris poezii până pe 22 decembrie. La poartă la mine erau șase securiști pe tură. Pe 22 decembrie a venit o vecină și mi-a zis că au fugit securiștii. Am ieșit și nu mai era acolo mașina care stătuse 10 luni. Am ieșit în stradă, m-a recunoscut Domokos Géza și a oprit coloana de tancuri: «Domne, ăsta-i Mircea Dinescu, poetul de la Europa Liberă!». Și am fost aruncat în sus de trei ori, prins o dată și pus pe tanchetă, ca într-un film prost despre revoluția cubaneză, cu drapelul roșu spre Televiziune„.

Precizare: nu era nici o tanchetă. Doar mulțime.

Stop-cadru. Cine a fost Domokos Geza: presupus agent ungar, fost membru al Biroului Comitetului Central al UTC (1956-1966), consilier la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, apoi membru supleant al CC al PCR (1969-1984). Din 1971 a fost vicepreședintele Consiliului Național al Radio-Televiziunii RSR, iar între anii 1969-1990 director fondator al Editurii Kriterion din București. În urma revoluției din 1989, în 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, potrivit Wikipedia, care uită să menționeze că a fost și membru fondator și prim președinte al UDMR, aflat în fruntea hoardelor maghiare care au încercat lovitura de „autonomie” din martie 1990, la Târgu Mureș.

Ce aflăm însă de la Coen Stork, fost ambasador al Olandei în România, care recunoaște că se întâlnea conspirativ cu Domokos Geza, pe care îl avea în grații, la fel ca și pe Silviu Brucan, Mircea Dinescu și Andrei Pleșu, ultimul mai mult ca traducător al lui Dinescu care nu știa nici o limbă străină cu excepția rusei și maghiarei, probabil, că le auzea zilnic în casă de la socrii lui.

Într-un interviu acordat în 2007 revistei „22″ a GDS, citat de „Adevărul”, Stork recunoaște că trimitea foarte des în Olanda rapoarte despre disidența din România și amintește cum a ajuns la Dinescu acasă în ziua căderii lui Ceaușescu, venind de la Ambasada SUA, unde se refugiaseră mai mulți ambasadori au unor țări occidentale: „De la Ambasada SUA m-am dus direct la Dinescu, pe strada Bitolia unde locuia el, ca să-i spun ce s-a întâmplat. Un securist îmbrăcat civil a încercat să mă oprească. Atunci a ieșit Mircea din casă împreună cu soția, Mașa. Am strigat: «Mircea, Mircea, s-a terminat!»”.

În 2010, la 20 de ani de la evenimente, Dinescu admite scena în fața unei televiziuni olandeze și continuă: „Mi-am tras repede un pulover pe mine și am ieșit în stradă, eu locuind aproape de Televiziune”. 

Așadar, ca la Radio Erevan: Pe Dinescu l-a anunțat o vecină. Dar și ce tanchetă avea vecina!

De fapt, toți se știau între ei: Caramitru cu Dinescu și Geza, care fusese mare mahăr la TVR, și cei din urmă cu Coen. Întâmplător sau nu, cu toții s-au aflat în Piața Dorobanți în același timp. Iar 5-10.000 de oameni au așteptat ca proștii în stradă ca să fie pus în fruntea lor Dinescu pentru a-și intra în rolul prestabilit, la Televiziune, împreună cu Caramitru: să se facă că lucrează. După care au falsificat realitatea vreo 20-30 de ani până s-au mai scurtat picioarele minciunilor lor.

Implicarea directă a serviciilor comuniste ungare și sovietice

Caramitru și Dinescu cu Geza nu au fost singurii care au apărut la televizor atunci. Numai că noi nu aveam cum să știm toate mutrele agenților pripășiți prin România. Alături de Domokos Geza a avut tupeul să apară, în același Studio 4, însuși fostul șef al rezidenței de spionaj ungare din România, Rudas Erno. Expulzat în 1988 „ca sancțiune pentru nedelimitarea activității diplomatice oficiale de acțiunile ostile României, implicate de calitatea sa de ofițer al Securității Republicii Populare Ungaria”, el a apărut apoi în postură de „revoluționar” în decembrie 1989, la TVR”L” împreună cu Domokos Geza.

Erno se afla în atenția UM 0110 încă din 1982, pe când îi alimenta cu materiale revizioniste pe Laszlo Tokes și Szocs Geza, potrivit chiar șefului unității speciale a DSS, celebrul Victor Neculicioiu, într-o declarație confirmată sussemnatului de către comandantul Unității „Anti-KGB”.

Ulterior, Rudas Erno a devenit ambasador al Ungariei la București și asociat în afaceri cu Călin Popescu Tăriceanu, pe când acesta era prim-ministru al României

Iar Szocs Geza a ajuns în 1989 șef al biroului Europei Libere la Budapesta, după 1990 devenind secretar general al UDMR, iar între anii 2010 – 2012 fiind instalat ca secretar de stat responsabil de maghiarii de pretutindeni, la Budapesta. Laszlo Tokes știm cu ce se ocupă și azi.

Personal, am intervievat un fost ofițer al UM 0110, celebra Unitatea „Anti-KGB” unică în tot spațiul țărilor socialiste europene, care a declarat pe propria lui răspundere că a avut misiunea urmăririi vizitei lui Dinescu din 1988 în URSS, unde a fost instruit asupra a ceea ce va urma. Tot acesta mi-a declarat că ofițerii de informații de pe spațiul sovietic au început să ardă dosarele cu obiectivele lor pe măsură ce acestea apăreau la televizor pe caii revoluției.

„Adevărul” îl citează pe scriitorul basarabean Valeriu Matei: „În mai 1987, eu am plecat la Moscova să reprezint Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar un an mai târziu m-am întâlnit acolo cu Mircea Dinescu.”

O mărturie de marcă – pe lângă adevărul prezentat nud de regretatul Dumitru Iuga, fost deținut politic anticomunist și lider al sindicatului liber din TVR – este cea a lui Aurelian Vasilescu, fost cameraman în TVR: „Dinescu avea palmată în mâna stângă o bucată de hârtie, pe care erau trecute mai multe nume. În capul listei era scris Ion Iliescu.”  

Dinescu și Caramitru au făcut parte din Biroul Executiv al CFSN. La 13 februarie 1990 Caramitru a fost ales vicepreședinte în biroul executiv al CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională). „Nu se putea face abstracție de mine. Așa a fost întâmplarea, să fiu acolo”, a spus actorul. Așa a fost întâmplarea. Tot întâmplător, UNITER, înființat oficialîn februarie 1990, a primit drept sediu casa fiicei lui Ceaușescu, Zoe, în perioada în care Caramitru era șef FSN, la fel cum GDS s-a ales cu sediul lui Nicu Ceaușescu primit de la Brucan și Pleșu când ambii erau și bulibași în CFSN și Guvernul Roman și ONG-iști fondatori la GDS.

De Anul Nou, satisfăcut că totul a mers ca pe roate, ambasadorul olandez a organizat chiar și o chermeză pentru a sărbători căderea lui Ceaușescu, amintește „Adevărul” într-un alt articol despre „revoluție”: „Totul a culminat cu Revelionul. Am organizat o petrecere, fără ceilalți diplomați și fără colaboratorii mei, acasă la mine, cu toți prietenii, vechi și mai recenți: familia Dinescu, André Glucksmann, câțiva jurnaliști, Domokos Geza, o mulțime de oameni fascinanți. Ion Caramitru a venit și el și m-a rugat să-i dau o sticlă de șampanie ca să o bea cu o femeie frumoasă pe care a întâlnit-o, și i-am dat”.

Minciuna Nr. 2. Arderea Bibliotecii Centrale Universitare și a Muzeului de Artă al României – Palatul Regal

Cu puțin timp înainte de lăsarea serii, a început răpăiala în Piața Palatului, unde mă aflam. După care, umblând după teroriștii invizibili, Armata, dispusă în Piață cu tancurile în formă de evantai, a început să bubuie în Muzeul Național de Artă și Biblioteca Universitară. Împreună cu prietenii mei am constituit o grupă cu scopul de a salva operele de artă pe care le credeam expuse tirului dement.

Singura soluție pe care am întrevăzut-o în acel moment a fost să ajungem la punctul de comandă – balconul CC de unde se dădeau ordine criminale tanchiștilor: „mai la dreapta, trageți!, mai sus” și tot așa.

Am pătruns cu greu prin filtrele create până sus, unde, în final, când am reușit să calc în balcon, am dat de Ion Caramitru, care m-a recunoscut pentru că stătusem alături în timpul marșului spre Televiziune și ne despărțisem de doar câteva ore. I-am spus că am constituit o grupă de intervenție în Muzeu și că trebuie să anunțe să nu se mai tragă cât timp intrăm acolo și până revenim pentru a-l anunța ce am reușit.

Am mai istorisit povestea aceasta cu alte ocazii, dar sunt nevoi să o repet, foarte pe scurt. Intrați în Muzeu am descoperit o scenă de film: pereții sălilor pe care le știam prea bine, ca elev la „Nicolae Tonitza”, din galeria de artă românească, erau goliți complet de lucrări. În Muzeu, printre fumul destul de gros care se prelingea ușor prin geamurile sparte se distingeau doar câteva siluete de statui care nu fuseseră mutate din cauza greutății lor.

Cineva se ocupase de salvarea lucrărilor și punerea lor la adăpost în subsolul Muzeului, încă de dinainte de căderea oficială a regimului Ceaușescu. Nota bene!

Și în acel moment, pe când ne aflam siderați în fața situației inexplicabile, a început potopul. Potopul de rafale. Ăn ciuda convenției pe care o stabilisem foarte clar. Cu un program orar și cu măsura de a anunța când ne înapoiem pentru a nu fi ciuruiți. De fapt, în acel moment, noi devenisem teroriștii de care era nevoie pentru a se justifica distrugerile, canonada, circul criminal. Devenisem carne de tun. Pe mâna lui Caramitru.

Ne-am retras pe burtă, am ajuns în curte și în acel moment am observat că în aripa opusă, în Sala Tronului, începuse un incendiu, din cauza trasoarelor. Am urcat grăbiți, am tras de furtunuri mergând de nebuni în sens contrar celor care coborau scările grăbiți, între care concetățeni mai colorați, cu televizioare color proptite în brațe. Am încercat să stingem incendiul cât am putut, lipiți de pereți, până când am fost copleșiți de tirul care continua, de fum și de foc.

Nu l-am uitat pe Caramitru și, înapoi între tancuri, cu hainele fumegânde și ochii pe pălălaiele care luminau Piața dinspre BCU și Muzeu, am încercat să intrăm din nou în CC ca să-i batem obrazul. Nu s-a mai putut. Prea aveam fețe de teroriști. Bine că nu ne-au împușcat, cum am mai pățit apoi în cursul nopții.

Tot timpul, în ultimii 30 de ani, Caramitru a susținut că el nu a dat ordin să se tragă. Dar șiuratul gloanțelor și trasoarelor au trecut pe la urechile mele și ale colegilor mei, în ciuda celor stabilite personal cu el.

Am mai intereacționat cu Caramitru în aprilie-mai 1990, în timpul demonstrației maraton anticomuniste din Piața Universității, când a apărut la un moment dat ideea unui dialog între reprezentanții studenților și protestatarilor și conducerea FSN, respectiv inclusiv Iliescu, desigur. Condiția Ligii Studenților a fost ca întrunirea să fie filmată integral și apoi transmisă seara în Piață, pe ecranul instalat de fratele meu, George Roncea, pe fațada Arhitecturii. Caramitru și Dinescu, ca badigarzi ideologici ai lui Iliescu, au fost cei care ne-au transmis din partea conducerii FSN refuzul cerinței noastre dar niciodată nu am știut a cui a fost de fapt decizia. Dialogul nu a mai avut loc, în schimb a urmat monologul bâtelor minerilor în capul nostru.

Mărturii despre arderea Bibliotecii Universitare, alte declarații și documente inedite despre momentul reocupării violente a României, se găsesc cu duiumul în lucrarea a cărei copertă este folosită ca ilustrație mai sus: „MÂNA MOSCOVEI – Documentele crimei din decembrie 1989”, disponibilă la Editura TipoMoldova.

A fost actorul Ion Caramitru agent al unei puteri străine sau al Securității? Securitate care i-a deschis un Dosar de Rețea cu numele de cod „Horațiu Codrea”, după cum lăsa să se înțeleagă o fostă ziaristă de la EVZ. Probabil nu vom putea afla, cu certitudine, prea curând. Poate niciodată. Însă imensele sume de bani căpătate de un personaj  indescribtibil la reala lui valoare pentru umanitate, în general, și pentru USR, în special, ca fiul lui, Andrei Caramitru, fac să se nască destule întrebări.