Un exercițiu de rememorare. Cuvântul Profesorului

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.

Rezum în cele ce urmează și reproduc fragmentar articolele mele O lansare de carte în Șcheii Brașovului, Fenomenul Valea Plopului și Printre cei chemați elaborate aproximativ acum zece ani și apoi incluse în publicația Cenaclului euxin. Trebuie să precizez că, altcumva decît fericitul morar Stelian, căruia i-a vorbit Fecioara Maria îndemnîndu-l la priveghere pentru a diminua răul ce urma să se abată asupra țării lui, eu am nutrit mereu credința că, prin cele publicate, inspirate de Arhanghelul Mihail, pot influența în bine cîteva conștiințe de-ale semenilor mei cărora sfinții lor protectori și îngerii păzitori le mediază descoperirea modestelor mele mesaje. Fără îndoială, cît mi-a stat în putință, am adăstat și-n rugăciuni – în ultimii ani cutezînd chiar în alcătuirea unora originale –, dar mai trebuie adăugate la acestea faptele, fără de care, cum ne avertiza Apostolul, moartă ne este credința. În ce mă privește, datoria mi-am efectuat-o la catedră, după cum știi, ca profesor de liceu. Nu întîrzii însă în detalii autobiografice și trec la cele propuse.

M-au învrednicit Maica Domnului, Arhanghelul Mihail și Îngerul meu Păzitor să particip, pe 10 decembrie 2011, la o lansare de carte la Biserica „Sfîntul Nicolae” din Șcheii Brașovului. A fost vorba despre Viața Sfântului Nicolae datorată Olgăi Greceanu – „un proiect al ArCuB, al Asociației «Renașterea Obiceiurilor și Tradițiilor» și al Primăriei Orașului Otopeni” – după cum aflăm de pe pagina a doua a ediției luxoase asumate de Editura „IDACO… dar din har…” și îngrijite de Iuliana Mateescu. Viața Sfîntului Nicolae este o carte despre iubitorul de Dumnezeu și de oameni, Sfîntul Ierarh Nicolae (…), carte lipsită de orice tentă de academism sterp (…) – după cum observă în Cuvînt de suflet (pp. 3-5) coordonatoul lucrării, Arhimandritul Policarp Chițulescu, directorul Bibliotecii Sfîntului Sinod.

Despre autoare, părintele profesor doctor Vasile Oltean a rostit cîteva cuvinte cu valoare mărturisitoare:

Doar Bunul Dumnezeu a mediat posibilitatea de a o cunoaște pe Olga Greceanu, pe atunci, prin anii 1968-1969, cînd eram foarte tînăr și abia angajat lucrător la Muzeul Bisericii Sf. Nicolae – Prima Școală Românească, iar Domnia Sa depășea 78 de ani. Solicitată de colectivul de specialiști ai Direcției Monumentelor Istorice, în condițiile în care se restaura Biserica Sf. Nicolae, Doamna Olga Greceanu (căci nimeni nu îndrăznea să-i spună ,,tovarășa” Greceanu, chiar și atunci!), oferea indicații deosebit de prețioase celor care se apucaseră să restaureze biserica, fără a îndrăzni să se apropie de pictura exterioară din veacul al XVI-lea. (…)

În ciuda impresionantei munci sacrificate pe altarul picturii bisericești, găsește răgazul sufletesc de a scrie, de a se documenta, de a alcătui eseuri literare. Pelerinajele la locurile sfinte le materializează așezînd cu migală, dăruire și trăire sufletească în manuscrisele sale păstrate minuțios, nu pentru a le publica, ci pentru a le păstra. Cei care i-au fost apropiați ,,au obligat-o” să le tipărească. Nu ușor i s-a smuls acceptul, motiv pentru care multe au cunoscut lumina tiparului post-mortem. Este cazul impresionantei cărți din 1940 Pe urmele pașilor Tăi, Iisuse, îngrijită într-o nouă apariție la Editura Idaco (2008) de cea care-i va deveni executoare testametară, Iuliana Mateescu.

Portretul inspirat pe care i-l face sfîntului Olga Greceanu în cartea pe a cărei primă filă de manuscris a caligrafiat titlul complet VIAȚA SFÎNTULUI MARELUI IERARH NICOLAE, alături de precizarea scrisă azi, 5 Decembrie, 1955, trebuie redat fără comentarii:

Pentru mine, Sfîntul Nicolae se bucură de un cult special, pentru că este patronul casei noastre, soțul meu, inginerul Greceanu, purtînd numele Sfîntului (…) Sfîntul nu era numai păstor sufletesc, ci și un păstor prevăzător pentru traiul material al turmei sale. Purta tuturor de grijă și cu deosebire săracilor și nevoiașilor. Din mărinimie, s-a făcut părintele orfanilor și mîngîietorul întristaților (urmează aici un citat din Acatistul Sfîntului Nicolae – nota M. F.)(…) Dar păstoria duhovnicească rămîne cea mai puternică și nu se rezumă numai la timpul lui, ci a fost un exemplu de trăire creștinească și de preoție pentru toate timpurile. Nu numai că în Sinodul de la Niceea Sfîntul Nicolae a participat la formularea dogmelor creștinești, sau la compunerea Crezului pînă la… „și întru Duhul Sfînt, Domnul de viață Făcătorul…” , restul Crezului fiind împlinit în anul 381 (…), dar este numit: „vărsător de mir de mult preț la toată lumea, cap sfințit, întăritor al Ortodoxiei, insuflat de suflarea Duhului Sfînt, grai al dumnezeieștilor cuvinte, părinte și învățător, conducătorul celor orbi, icoana Bisericii, Cel ce minunează pe îngerii din cer pentru credința lui, Cel cu care se laudă apostolii și proorocii, Cel ce împreună locuiește cu îngerii, asemănător în credință cu Marele Vasile și Ioan Gură de Aur, primitor mai dinainte al cunoștinței lui Dumnezeu, împărțitor al bunătăților lui Dumnezeu, luminoasă vistierie a creștinătății, aducerea de roadă a pomilor celor duhovnicești, timpan ce aduce sunet de versuire dumnezeiască, bucium bine sunător, trîmbița Sfintei Treimi, bun cîrmuitor, săltător împreună cu îngerii, veselitor împreună cu arhanghelii, Israel cel nou, porumbelul Domnului, al doilea Moise, tablă duhovnicească, întunecătorul nedreptății, îngrăditor al gurilor celor defăimători de Dumnezeu, lumină aprinsă cu dumnezeiască văpaie, aur de Dumnezeu lămurit, mărgăritar luminos, învățător al închinării Creatorului în Treime, pom răsădit de îngeri…” (p. 9 și pp. 37-38).

Arhimandritul Policarp Chițulescu, în calitatea sa de coordonator al cărții și de prefațator (titlul exact al paginilor sale este Cuvînt de suflet), a arătat că fiecare operă publicată semnată de Olga Greceanu este o biruință. Scriitoarea reprezintă un neam oprimat, marginalizat. Astăzi sîntem invadați de nonvalori care degradează omul. Doamna Iuliana Mateescu este o ucenică a Olgăi Greceanu fiindcă a trudit mult pînă a tipărit Dicționarul biblic și cartea de față. Dacă lansarea la care luăm parte se face în această Biserică, nu este întîmplător: aici a funcționat prima școală românească, aici este un centru de credință ortodoxă, aici a hotărît Constantin Brîncoveanu să se retragă, de aceea a cumpărat proprietăți pentru două dintre fetele sale, fiind conștient de dizgrația turcilor.

Viața Sfîntului Nicolae a fost scrisă pe la 1950, cînd sovietizarea era în toi; de aceea e o mărturisire, e o durere exprimată în cuvinte. Nu e o povestire naivă, ci e documentată în biblioteci din Occident și în Grecia, unde sînt încă vii minunile Sfîntului. Cartea se bucură, cum o să vedeți, de bune condiții grafice.

Nu pot încheia evocarea momentelor trăite la 10 decembrie 2011 fără a face o mențiune specială grupului psaltic Tronos al Catedralei Patriarhale, condus de pr. diacon Mihail Bucă. Acesta a presărat luările de cuvînt cu înălțătoare armonii vocale adecvate apropierii Nașterii Domnului Iisus Hristos, încheind – aș zice programatic – cu vechiul cîntec Mugur, mugurel: (…) Mugur, mugur, mugurel / Ia fă-te mai măricel (…) / Bate-i, Doamne, pe ciocoi / Cum ne bat și ei pe noi! / Bate-i, Doamne, nu-i lăsa / Că ne-au secat inima…

Pentru importanța subiectului încă de actualitate, din păcate, abordat în articolul Fenomenul Valea Plopului datat 19 decembrie 2011, despre care ai scris minunat romanul Scrum. O carte despre copiii abandonați ai României care-ți va schimba viața (Galați, Editura Egumenița, 2020, 242 p.) îmi permit reluarea lui integrală:

După reușita în plan spiritual a Revoluției anticomuniste din 1989-1990, în România au apărut oameni treji care au modificat mentalitatea generală amorțită, șovăielnică și (semi)clandestină față de Biserică. „Popii” cei „inculți” și „dușmănoși față de cuceririle poporului muncitor pe calea luminoasă a socialismului” li s-au dezvăluit în adevărata lumină tuturor celor care aveau la acea dată, din mila lui Dumnezeu, solzii desprinși de pe ochi. Au urmat acestei vederi minunate desfundarea grabnică a urechilor de cîlții ideologici și – mai important decît orice – încălzirea inimii la Cuvîntul biblic. Acești deschizători de drumuri, cu predilecție intelectuali, au simțit ardent actualitatea îndemnului de odinioară datorat patriotului Andrei Mureșianu: Preoți cu crucea-n frunte! (…) Cu alte cuvinte, s-a produs, fără vrerea inițiatorilor din umbră ai revoluțiilor estice, trezirea la viața socială a creștinismului tradițional. Așa au început nenumăratele restaurări și înființări de biserici; inițiativele și actele misionare; conferințele și „serile” filocalice (cele bucureștene, de la Darvari, au trecut deja în legendă); editarea revistelor și a altor publicații creștine; amplele pelerinaje la locurile sfinte din țară și de peste granițe etc.

În această emulație generală, s-a vădit fără putință de tăgadă vocația pașnică, darnică, ospitalieră a străvechiului neam traco-geto-dac creștinat, conform tradiției, de către unul dintre Apostolii cei dintîi chemați, anume de Andrei, fratele lui Simon (Petru). Am numit acest imbold ontologic fenomen, după modelul publicistic „fenomenul Pitești” (pe care l-am descris și l-am analizat oral ori în scris, de nenumărate ori, în circumstanțele ce mi s-au ivit pînă în prezent), întregind sintagma cu toponimicul unde a luat ființă o tipică și exemplară mișcare spirituală, anume la Valea Plopului. Inima îndrăzneață dublată de gîndirea profundă, veritabil misionară, care a făcut cu putință nașterea și perpetuarea acestui fenomen este părintele Nicolae Tănase.

N-am obișnuința panegiricelor și mi-e ostilă lustruirea de sine, intuită de Mihai Eminescu în celebrele versuri ale Scrisorii I. În plus, cine are nevoie de informații suplimentare despre Pro Vita, Valea Plopului ori despre părintele Nicolae Tănase le poate afla cu ușurință căutîndu-le pe internet. Aici vreau să scriu altceva, fiind probabil în asentimentul celor prezenți în sala Teatrului „Ion Creangă”, fostă „Rapsodia”, de pe cîndva celebrul Lipscani: în seara de Duminică, 18 decembrie 2011, am luat parte la un spectacol a cărui coloană vertebrală au constituit-o o parte dintre copiii părintelui Nicolae Tănase, școliți de dascăli cu har de la Valea Plopului. N-am venit să cerem, am venit să dăm – ar putea fi mottoul acestei manifestări de suflet, care a stîrnit nu numai ropote de aplauze încurajatoare, cum a spus, la un moment dat, Dan Puric, pe post de prezentator (poate un picuț mai obosit decît mi-l imaginasem vizionînd pînă acum doar postările de pe internet, ori – ferească Dumnezeu! – aflat în pragul manierismului), ci și lacrimi de bucurie fremătătoare, autentică, așa cum toate spectacolele de mare ținută le pot produce. Desigur, mesajul specific perioadei – colindele tradiționale, apropierea vacanței de iarnă, nerăbdarea sărbătoririi Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos etc. – a contribuit semnificativ la emoția ce m-a încercat, chiar dacă drastic diminuată, aflat fiind pe ultimul rînd, printre foșgăielile și tîrșîielile indescriptibile ale unor creștini cam rătăciți pe cărările prea înguste pentru ei ale codului bunelor maniere… Însă autenticitatea trăirii pe o scenă veritabilă din partea acelor copii de 7-18 ani, îmbrăcați cu veșminte imitînd epoca regatului lui Irod (pentru mica piesă de teatru religios), ori cu straie tradiționale românești (pentru corurile „mic” și „mare”) nu putea să nu miște inimile și mințile celor prezenți decît dacă ar fi fost de piatră! Scriu cu mîna și acum tremurîndă pe tastatură: fiorul vestirii strămoșești a Nașterii Domnului respira prin fiecare por al micilor mesageri poposiți de la Valea Plopului/Screzii pe o scenă de teatru din capitală.

Cînd cineva dintre spectatori, spre sfîrșitul veritabilului tur de forță al micilor protagoniști (peste cincisprezece colinde și cîntece adecvate marelui eveniment creștin pentru care ne pregătim), a cerut să fie luminată întreaga sală, ca să ieșim din noaptea anonimatului – specific, altminteri, spectacolelor obișnuite –, aproape c-am aprobat adjectivarea hiperbolică a lui Dan Puric: „e genială ideea!” S-a produs atunci un incredibil feed-back: fenomenul Valea Plopului a pulsat cu adevărat viață prin toate atriile și ventriculele celor trei inimi despre care vorbea un părinte de la Frăsinei, evocat, la un moment dat, de către Dan Puric. În acel moment minunatul „dar din har” făcut de purtătorii de cuvînt ai misiunii exemplar săvîrșite, de aproape două decenii, de către părintele Nicolae Tănase s-a ivit simțirii și rațiunii mele în toată splendoarea lui. Îmbrăcat în cuvinte, fenomenul Valea Plopului – căci despre el este vorba, în definitiv – ar putea suna astfel:

Luptînd cu toate nevoile materiale, noi, copiii de la Valea Plopului și de la Valea Screzii, îngrijiți fiind de părintele (cuvîntul trebuie luat și în sens propriu!) Nicolae Tănase, am venit să vă scoatem măcar pentru două ore din secția de reanimare pe voi, orășeni dedulciți la toate cele ale trupului, dar agonizînd sufletește; am venit, dară, să vă deconectăm de la aparatele care vă țin în viață, suferinzilor de „infarct duhovnicesc” (cf. Dan Puric, citîndu-l pe același părinte Ghelasie de la Frăsinei). Fie ca apropiata sărbătorire a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat lumea, să vă dea imboldul de a vă schimba viața, luîndu-vă în serios menirea creștinească, mîntuitoare.

Drept încheiere nu cred că pot găsi cuvinte mai potrivite decît cele rostite de nonagenarul dr. Iosif Niculescu, la una dintre minunatele seri organizate la sediul Fundației Creștine „Părintele Arsenie Boca” din București: Valea Plopului este răspunsul românesc pentru Europa la întrebarea dacă va mai exista creștinism sau nu (citat din memorie).

Din articolul Printre cei chemați, dedicat prietenului cenaclist trecut între timp la Domnul Iisus Hristos Petru Demetru Popescu, autorul cărții intitulate Poemul dispăruților prieteni. Scriitori care au rămas (București, Editura PACO, 2011, 350 de pagini), reiau aprecierile:

Purtînd drept motto versul retoric-interogativ formulat de Nichifor Crainic Unde sînt cei care nu mai sînt?…, volumul se înfățișează agreabil lecturii, fiindcă, fără a se coborî la literatura de consum, are totuși calitatea de a comunica fiecărui cititor cîte ceva din ceea ce el se așteaptă să afle dintr-o carte de evocări – calitate a scrierilor menite să dăinuie. Astfel, cel preocupat de istoria „obsedantului deceniu” poate afla cîteva repere necesare conturării unui tablou veridic; pedagogul se împărtășește din atmosfera lecțiilor de odinioară, desfășurate fără încorsetarea „itemilor” preluați între timp de aiurea, de dragul unor forme fără fond; istoricul și criticul literar își pot completa fișele referitoare la cutare sau cutare autor; pasionatul de literatură (dintre toți, el pare să aibă cel mai mult folos) se poate delecta cu pagini aparținînd, indiscutabil, unui profesionist: prozator și autor de versuri, multe dintre ele aflate deja în manualele școlare; chiar și iubitorul de mondenități găsește detalii despre personalități cunoscute doar din filme și cărți…

Trecînd de la aceste generalități la structura cărții, o primă observație cantitativă mă obligă la constatarea unei asimetrii: partea întîi, intitulată Amintiri de neșters despre prieteni de neuitat și însoțită de un fel de remember nostalgic versificat (Trecură anii… și Ei au trecut / Întru vecia timpului din vers / Pe un tărîm de noi necunoscut: / Rămîne amintirea de neșters!), are 287 de pagini, față de cele 46 ale părții a doua, cu titlul Dialoguri fugare – ce-i drept, dăruită și ea cu același tip de rezumat versificat: Dialoguri fugare / Fără stăpîn, / Vorbe sprințare / Dar care / Prin culoare / Rămîn! Valoric însă, înclin să apreciez în mod egal cele două segmente, corespunzînd unor nume ce nu au nevoie de nicio prezentare (pentru economia demersului de față, voi adăuga acum și subtitlurile alese de autor – purtătoare de simboluri și grele de semnificații): Dumitru Almaș (O suavă amintire), Ioan Al. Bassarabescu (În vacanță), Virgil Carianopol (Poetul fericirii tîrzii), Alexandru Cazaban (Un Alecsandri modern, „veșnic tînăr și ferice”), Ștefan Ciobotărașu (Un actor printre poeți și un poet printre actori), Șerban Cioculescu (Seducția inefabilului), Nichifor Crainic (Recitînd din Eminescu), Cella Delavrancea (Și mîinile ei tremolate), Mihail Drumeș (Romancierul baroc), Victor Eftimiu (Iar eu un vultur tînăr), Radu Gyr (Visătorul sublim), Traian Lalescu (Puritatea herminei), Ovidiu Papadima (Simplitatea măreției și măreția simplității), Cezar Petrescu (Paradoxul singurătății), Mircea Sântimbreanu (Recreația mare), Părintele Dumitru Stăniloae (M-a sărutat un sfînt pe frunte) (pentru prima parte a cărții), Tudor Arghezi (Diamantele „Cuvintelor potrivite”), Alexandru Philippide (Estetul bizantin, arbitrul literar al eleganței), Marin Preda (Lupta cu necunoscutul din tine), Mihail Sadoveanu (Adevărat „Ceahlău al prozei românești”), Vladimir Streinu (Criticul lucidității) (pentru cea de-a doua parte). Uvertura poemului (o pagină) și Post scriptum (o pagină și jumătate) încadrează corpusul de texte, iar de pe coperta a patra doi dintre cei evocați, anume Mircea Sântimbreanu și Șerban Cioculescu îmbie cititorul cu aprecieri critice la adresa întregii opere a lui Petru Demetru Popescu, precum: Cu deosebire în aria Povestirilor istorice, filonul de aur a [al – n.n.] unei opere uimitoare prin proteismul său, scrisă în totalitate cu acea seducție care preface hărnicia în apostolat iar preselecțiile în artă… sau: Bun cunoscător al epocii, autorul valorifică o bogată documentație istorică, realizînd cu mijloacele specifice artei literare o frază cursivă, densă, comunicînd ideile majore ale timpului…

Iată, iubite și apreciate prietene Sergiu Ciocârlan, ce făceam în urmă cu un deceniu, pe vremea cînd ne vorbea marele duhovnic-vizionar părintele Iustin Pârvu, din ale cărui portrete-icoane izvorăște astăzi mir, în repetate rînduri, desigur spre insistenta atenționare a nevrednicilor care am ajuns – din moment ce ne lăsăm conduși către dezastru economic și spiritual de conducătorii actuali nu putem purta cu rușine decît un asemenea epitet!

De fapt, nevrednicia generală care strigă deja la ceruri este urmarea unei boli. Sîntem cu toții, în mai mare ori în mai mică măsură, atinși de această boală. Nu, nu-i vorba de covid – deși ea ar putea purta numele COVIDITĂ; e certamente o boală psihică mult mai gravă decît una infecțioasă, virotică. Nu pot tăcea văzînd cum se extinde. De aici exercițiul propus prin acest articol anamnetic. Celor sceptici le aduc argumente:

Să accepți tu, om sănătos, numit „asimptomatic” de către „specialiști” (în marea lor majoritate inși ahtiați de bani și de putere, unii fie: cu diplome medicale autentice!), arestarea la domiciliu (prin manipularea limbajului, așa cum am arătat de la începutul plandemoniei într-un articol, izolarea/carantinarea înseamnă arestare) nu e un simptom de boală mintală? Să accepți obstrucționarea căilor respiratorii prin purtarea mai peste tot a măștii conducînd la o mai slabă oxigenare a creierului (în definitiv, nu trebuie să mai gîndești independent: gîndesc guvernanții pentru tine!) și apoi să te lași șantajat/momit/mituit pășind la înțepat crezînd că ți se vrea binele (ei zic, pionierește, că asta-i degrab᾽ folositor / spre al țării viitor!) primind serurile experimentale genetice al căror statut e recunoscut, precaut, de înșiși producătorii lor (îmbogățiți fabulos ca urmare a succesului afacerii!), nu denotă un comportament maladiv-înfricoșat? Să respingi orice știre „antivaccinistă” ca fiind falsă, ignorînd puzderia de nenorociri multe dintre ele letale (tot prin manipulare de limbaj ele sînt denumite „efecte secundare”), dar acceptînd „schema completă” și, așa cum îți promit reclamele la „vaccinuri”, înghițind gălușca psihică mincinoasă că-ți „vei lua viața înapoi” (de bună seamă, cu „certificat verde”, dar tot purtînd mască, distanțat și spălat obsesiv-magic pe mîini, fără a ți se garanta necontractarea bolii de care chipurile ai fi fost imunizat!) nu înseamnă că ești deja un bolnav psihic?…

Ei bine, toate acestea indică o suferință sufletească, pe care, prietene Sergiu Coicârlan, ai diagnosticat-o într-un alt articol rinocerizare, utilizînd inspirat un termen metaforic din teatrul absurdului ionescian. Mai prozaic, eu aș numi COVIDITĂ profunda maladie colectivă. Deja, cu altă ocazie, am scris despre OMUL COVIDIC, atins de această boală indusă cu mijloace la fel de perfide ca ale experimentatorilor care au generat FENOMENUL PITEȘTI.

Am gîndit acest exercițiu ANTICOVIDIC fiind primul care l-am dus la capăt, după slabele-mi puteri; poate va da rezultate benefice și altora. Pentru surorile și frații creștini am propus deja o rugăciune pe pagina facebook. Închei, cu îngăduința domniei tale și a cititorilor acestei scrisori deschise, reluînd-o aici:

Slavă Tatălui, Fiului Celui Unul Născut și Sfîntului Duh!

Să invocăm Sabia Sfîntului Duh să ne despartă cele bune de cele rele, să ni se aducă, prin mila Domnului Iisus Hristos, lumina deosebirilor în toate clipele în urgia amestecului iute smintitor așternut zilelor noastre!

Să ne rugăm stăruitor Proniei pentru frații și surorile noastre care nu s-au lăsat pecetluiți cu scuipatul diavolului să aibă răbdare pînă la capătul încercărilor îngăduite de Tatăl Ceresc și, mărturisind neabătut Adevărul de credință, să poată primi, dacă va fi voia Lui, cununa muceniciei.

Să ne rugăm fierbinte pentru cei deja înșelați de diavol, căci și ei, asemenea fiului rătăcitor, au deschisă ușa căinței spre întoarcerea la Tatăl Ceresc, Care nu vrea moartea păcătoșilor, ci îndreptarea lor pe Calea Adevărului întru Viață.

Să ne rugăm și pentru vremelnicii conducători vînzători de neam ca, pocăindu-se, să nu ajungă tovarăși lui Iuda, ci, cumpărîndu-și undelemnul candelelor, să se poată alătura la vreme celor drepți, asemenea fecioarelor celor înțelepte de odinioară în așteptarea Mirelui Ceresc.

Pururea preacurată Fecioară Maria, grabnic ajutătoare celor ce te chemăm cu nădejde, te rugăm să ai în continuare grijă de Grădina ta, România, și de toți fiii și fiicele sale, aflați înlăuntrul ori în afara granițelor ei de țărînă, păstrîndu-i vii în credință pe calea mîntuirii.

Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh, acum și pururea!

Amin!

București, 27 răpciune 2021 Mihai Floarea