Anca Radu: DOAR DOUĂ SĂPTĂMÂNI

Chiar înainte de a se decreta oficial starea de urgență în martie 2020 v-am atras atenția să țineți minte formularea „DOAR DOUĂ SĂPTĂMÂNI”, făcând suplimentar două observații:

1. Nu există dictatură pentru două săptămâni.
2. Nu există „DOAR” în dictatură.

Acolo unde cei mai naivi dintre voi citeați „DOAR DOUĂ SĂPTĂMÂNI”, ceilalți, foarte puțini pe atunci, auzeam „…CU POSIBILITATEA DE PRELUNGIRE”.

Acum, pe măsură ce presiunea crește, observ că devine de-a dreptul obsedantă lozinca aceasta cu care a debutat dictatura sanitară, fiind invocată recapitulativ de tot mai multă lume.

Este și firesc să fie așa, pentru că în aceste „două săptămâni” începute în martie 2020 am pierdut aproape doi ani din viață, 30 de ani de oarecare democrație postcomunistă și nu se știe câți ani de libertate de aici încolo.

Tot în ultimele „două săptămâni” ne-am pierdut prietenii care au ales tabăra cealaltă – pe unii definitiv, pentru că între timp și-au pierdut ei înșiși viața experimentând binefacerile vaccinurilor dezvoltate pe țesuturi de copii avortați.

În ultimele „două săptămâni” am pierdut tot ce avea legătură cu normalitatea – ce să mai vorbim de entuziasmul pentru viață sau de căldura relațiilor interumane.

Aceste ultime „două săptămâni”, oricât ar dura ele, ne vor consuma inerțial tot restul vieții, pentru că efectele lor nu se vor mai șterge degrabă, nici dacă mâine ne-ar fi deschis țarcul. În plan mental, majoritatea prietenilor noștri care „au înțeles” beneficiile dictaturii nu vor mai scăpa niciodată de reflexele ultimelor „două săptămâni”. În special de reflexul de a vedea viața ca pe un pericol de moarte care trebuie limitat prin orice mijloace și cu orice preț – nu degeaba le spuneam că au făcut viața mai urâtă decât moartea.

Două săptāmâni cât o viață, în care trăim o viață cât două săptămâni.