Cu mult înainte de a-l cunoaște pe Grigore Caraza, auzisem despre el ca despre o persoană deosebită: un om de o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții de închisoare, un fel de legendă vie, mai ales după ce s-a aflat că refuzase să iasă din închisoare la termen.
Aș putea spune, fără să exagerez, că Grigore devenise mai mult decât o persoană, devenise un adevărat concept al dârzeniei în fața sistemului de represiune comunistă exercitată în închisori.
Firește, această dârzenie nu se exprima numai împotriva violenței fizice și verbale, ci și împotriva ispitirilor, așa cum am spus mai sus, fiindcă închisoarea noastră nu a fost lipsită de astfel de ispitiri.
Cu viclenie, Securitatea uza de tot felul de mijloace de persuasiune, de promisiuni, de sensibilitatea noastră și de sentimentalismul nostru pe care, cel mai adesea, detențiunea îl exacerba până dincolo de măsura normală. Se promitea libertatea, întâlniri cu familia, se specula sentimentul patern vorbindu-ne de gingășia copiilor noștri sau de faptul că familia este întristată pentru că noi refuzăm reeducarea pentru a merge mai curând la ei, un șir întreg și bine organizat în sistem pentru a lucra asupra sufletelor noastre și a submina refuzul nostru la compromis.
În istoria spirituală a sufletului nostru, sub presiuni variate, unii au cedat. Oameni care au susținut moralul altora în timpul violențelor au căzut sub povara promisiunilor care au lovit în punctele lor slabe. Aceste ispite au devenit eficiente din momentul în care guvernul lui Dej, sub presiunea organismelor internaționale la care dorea să adere și să fie primit, a inițiat compromiterea tuturor și, mai cu osebire, a personalităților din închisori.
Lovitura cea mai grea a fost dată atunci când Securitatea, obținând declarațiile de desolidarizare ale unora, chiar i-a pus în libertate. Se părea deci că, de data aceasta, promisiunea era îndeplinită, ceea ce era o înșelăciune, fiindcă, prin compromis sau refuz, în mod egal, toată lumea trebuia să iasă din închisoare, în cele din urmă. Dar Securitatea dispunea de libertatea de a amâna eliberarea celor îndărătnici până la termenul final promis Europei de rezolvare a detențiunii politice.
Unii, chiar dintre cei tari au căzut; mulți dintre cei mai slabi au rezistat. Numai Dumnezeu cunoaște limitele rezistenței sufletului uman. Rezistența materialelor la diferite forțe de tracțiune, presiune sau răsucire este binecunoscută și precizată; sufletul omenesc scapă oricărui calcul și oricăror predicții.
Grigore Caraza a rezistat fără compromis violenței, perfidiei, promisiunilor, tentației sentimentalismului. Nimic nu l-a mișcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt. Cartea lui pare uneori o simplă înșiruire de evenimente expuse într-un stil direct, fără a căuta efecte literare, fără subtilități simbolice, de parcă și-ar povesti lui însuși o istorie de necrezut și totuși reală. El nu are o legendă. El are numai istorie factuală, crudă, străbătută de momente de înverșunare împotriva nedreptății și de sentimente gingașe. Dar, în cea mai mare măsură, Grigore a fost un fel de paznic al neplierii, o sabie a demnității adevărului, care a lovit necruțător în neadevăr, în bestialitate și în lașitate. Uneori cu prea multă necruțare.
Viața nu a fost prea milostivă cu el nici după ieșirea din închisoare, nici după emigrarea în Statele Unite. Dar niciodată nu a uitat că datoria lui era să nu înceteze lupta împotriva celor care au inventat iadul bestialității de la Pitești, iadul ispitelor de la Aiud sau Gherla, iadul suspiciunilor de după decretul general de grațiere, iadul mizeriei de după evenimentul din 1989 și toate iadurile care ne mănâncă sufletele, în toate modurile, până ajungem la buza gropii. Căci un iad, odată instalat, se va transforma cameleonic, până ce Arhanghelul dreptății nu-i va distruge forțele și temelia cu sabia sa de foc.
Printre atâtea cărți memorialistice privind viața încătușată, cartea lui Grigore Caraza [Aiud Insângerat – PDF AICI] își are un loc special. Ea nu are temelia mistică a cărții lui Dumitru Bordeianu, nici factologia cărții lui Dumitru Bacu, care sunt totdeauna cărți de referință privind acest subiect, ci valoarea unei mărturii care rămâne neclintită peste ani. Este ca un turn de piatră pentru un far: oricât de slabă i-ar fi lumina, el luminează, indiferent de cât de groasă este ceața; oricât de furioase valurile și vijeliile, el nu se clintește; oricât l-ar acoperi mușchii sau ghețurile, el vorbește.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Un exemplu de moralitate și dârzenie” în Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Postfață: Istorie, genocid, etnocid, un studiu de prof. univ.dr. Petru Ursache – Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 311-312 – via FericițiCeiPrigoniți
About Post Author
