VOI CÂT TIMP MAI SUNTEȚI DISPUȘI SĂ PIERDEȚI?

La atletism aveam o tehnică de creștere a rezistenței la alergare pe distanțe lungi, care consta în forțarea unor sprinturi atunci când simțeai că leșini – când opreai sprintul, o mai duceai mult și bine în ritmul normal de alergare. 

Așa și cu dictatura, trebuie menținută la un nivel constant, măsurând în permanență pragul de suportabilitate al maselor, iar atunci când vezi că dau semne de suprasaturație, calci puțin accelerația cu o amenințare de înrăutățire a situației, după care lași pedala, readucând opresiunea la intensitatea la care era înainte, spre satisfacția deplină a poporului că, iată, se poate bucura din nou de dictatură „la un nivel decent”. (Adică acea „dictatură ideală” despre care vorbeam în ultimul dintre articolele incomode pe care mulți și-ar dori să le vadă șterse, „Efortul colectiv pentru descoperirea formulei dictaturii optime”.)

Ultimul sprint de sănătate aflat pe ordinea de zi este cel referitor la introducerea certificatelor verzi la locul de muncă – într-adevăr, o mizerie nazistă de cea mai nefericită inspirație, dar care rămâne totuși doar un aspect MINOR într-un peisaj deja sinistru. Uite, acum, în momentul acesta, nu avem introduse certificate la locul de muncă, vă place cum arată viața noastră? Mie nu, dar e o problemă de preferințe individuale până la urmă.

ESTE O ȚINTĂ FALSĂ PROBLEMA CERTIFICATELOR VERZI! (Care, fie vorba-ntre noi, funcționează fără probleme în aproape toată economia și în toate instituțiile publice chiar acum.) 

Observ o pornire mesianică în spațiul public, de salvare a României de la urgia introducerii acestor certificate în câmpul muncii, ratând, în buna tradiție care ne mănâncă viața, constatarea simplă că o eventuală victorie a demersului nu face decât să ne „câștige” un nou interval de anestezie în plină dictatură, căci doar ne-a trecut glonțul pe lângă ureche, nu? Merităm să ne mai tragem sufletul vreo două luni, cu viața-n paranteză. 

Sigur, e bine să evităm oribilitatea cu pricina, ar fi culmea să susținem altceva, dar este o prostie să-i dăm evenimentului dimensiunea aceasta mântuitoare, pentru că este falsă, este echivalentul negocierilor din primăvara lui 2020 despre lățimea de bandă a intervalelor orare pentru cumpărături sau despre spațiile în care ar trebui să fie obligatorie cârpa-simbol.

Dacă aș fi în echipa administratorilor dictaturii ăsteia de doi lei, exact asta aș propune, „Haideți să nu introducem certificatele verzi la locul de muncă, să răsufle oamenii ușurați și să ne lase în pace să ne continuăm programul.”.

Dacă peste o lună vin aceleași autorități și vă spun „În regulă, nu ați vrut certificat verde, atunci vă punem bulinuță aurie în frunte celor nevaccinați, măcar să știm să păstrăm distanța.”, două treimi din țară o ia de la capăt, rugându-se de parlamentari să ne dezlipească bulinuța aurie din frunte, după care iar ne mai odihnim oleacă. 

În rest, nu e nicio problemă că ne închid în case absolut arbitrar, aruncând cifre din pix după cum au nevoie, nu contează că umblăm cu partea dorsală a unui chilot pe față de aproape doi ani, nu contează că suntem prevăzuți cu întrerupător acționabil prin inventarea unui rezultat nasol în urma unui „test” care dă pozitiv la Pepsi, nu contează nimic din ce s-a permanentizat în ultimii aproape doi ani, nu contează că „starea de alertă” este noua noastră Constituție revizuită.

Cu prilejul fiecărui protest și al fiecărei dezbateri publice atrag atenția asupra aceluiași aspect, anume că este o mare greșeală să împărțim dictatura în aspecte acceptabile și aspecte inacceptabile – TOATE SUNT INACCEPTABILE, absolut toate și în egală măsură! Și ca atare există un singur obiectiv legitim: încetarea dictaturii cu totul. 

Acum vă spun, ca să rămână în arhive (…și ca să aveți ce ignora, la fel ca în martie 2020): DACĂ NU SE TERMINĂ CU TOATE ODATĂ, NU SE MAI TERMINĂ NICIODATĂ!

Respingerea doar a unor pericole punctuale este cea mai proastă strategie la care vă puteați gândi, este un joc al epuizării resurselor, jucăm șah cu piesele gri. Ei știu asta, știu foarte bine că la un moment dat vom obosi să mai luptăm împotriva fiecărei noi potlogării pe care ne-o aruncă-n brațe, știu foarte bine că dezamăgirea consecutivă fiecărei iluzii consumate cu titlu de act eroic ne va prăbuși psihic rând pe rând, până cănd vom rămâne cu spatele drept exact atâția câți au rămas de fiecare dată când omenirea a traversat un regim sinistru în istorie. 

Oricât v-ați acoperi de bine ochii, e viața noastră care se duce pe cronometru în timp ce ne jucăm de-a dictatura pe sortimente. 

Am acumulat în acești aproape doi ani un munte de mesaje de apreciere cu privire la „claritatea ideilor” – la ce bun, dacă la fel ca în martie 2020 lumea preferă să parcurgă fiecare centimetru de dictatură care i se întinde în față, chiar dacă cei foarte puțini care privim lucrurile în ansamblu spunem acealși lucru mereu, anume că trebuie să scoatem dictatura din priză cu totul, nu să-i ardem becurile unul câte unul?

La câți ani din viață sunteți dispuși să renunțați de dragul unor mici bucurii de etapă pe care administratorii dictaturii vi le pun pe tavă citindu-vă slăbiciunile? 

(Se numește gândire segmentară și stă la baza excesului de specializare impus prin exces de reglementare – adică exact fundamentul progresismului care induce cu mare ușurință absurdități pe bandă rulantă, profitând de pierderea perspectivei de ansamblu. Chiar e nevoie să dăm și o replică simetrică?)

Suntem de aproape doi ani într-o dictatură infectă, fără certificate naziste, o bună bucată de vreme nici „vaccinuri” nu au existat – a fost bine? Chiar nu există niciun argument care să vă convingă că singura revendicare corectă este ABROGAREA LEGII NR.55/2020 și încetarea oricărui discurs care include OBLIGATIVITĂȚI și INTERDICȚII pe subiecte medicale? În curând începe etapa „ecologistă” a dictaturii, o luăm de la capăt? O suprapunem peste mizeria aceasta sub pretexte sanitare? 

Cât mai puteți duce? E important să știm, pentru că ne trageți pe toți după voi. La fel ca în martie 2020. Oare nu ajunge? Sunteți mulți într-adevăr, dar asta nu e o calitate decât cu spatele drept și cu privirea în față.

Repet ce spuneam chiar din primele zile, situația limită în care ne aflăm ne-a adus împreună, dar nu suntem la fel.