ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
„În Timișoara românii continuă să plătească jertfă de sânge, împușcați de forțele de represiune. Mii de timișoreni sunt arestați și bătuți cu sălbăticie de către forțele de miliție și securitate. Partidul comunist român își trimite oficialii în fabrici și la locurile de muncă ale oamenilor, pentru a justifica represiunea, explicând că Timișoara a fost atacată de huligani și iredentiști, inamici ai socialismului glorios pe care partidul îl construiește pentru binele oamenilor. Zeci de mii de muncitori ascultă minciunile reprezentanților dictatorului, dar în mințile și sufletele lor cu toții știu Adevărul. Ei știu că acolo, în stradă, au fost copiii lor, părinții lor, soțiile și soții lor, cei care au fost bătuți, împușcați, omorâți, pentru singura vină de a fi strigat Libertate! În Institutul de Proiectări Timișoara, un român se ridică în picioare în timp ce directorul vorbește despre huligani și, cu un gest care-i împietrește pe colegii săi, îl întrerupe pe director și spune: „Nu este adevărat! E o minciună!” Directorul institutului, după un moment de șoc, îl numește trădător. Și în timp ce directorul rostește aceste cuvinte, afară se aude țăcănitul focului de armă automată și timișoreanul Claudiu Iordache vorbește din nou, arătând cu degetul spre fereastră: „Iată adevărul! Acolo, în stradă, nu sunt huligani, ci români care cer libertate! Și dacă puterea ar fi vrut să comunice cu ei, s-ar fi putut găsi o cale de dialog, dar disprețul ei pentru oameni a făcut-o să ordone foc și să ucidă! Nu în huligani trag acum forțele de represiune, ci în poporul Timișoarei!”
În ziua de 18 decembrie 1989, Timișoara s-a retras în adăposturile sale pentru a-și îngriji rănile și a-și număra dispăruții și morții. Afară s-au auzit focuri de armă, în diferite zone ale orașului, întreaga zi. Dar ce era mai rău încă nu venise: ceva ce avea să depășească în oroare chiar și acțiunile sângeroase din ultimele două zile.
La ordinul direct al Elenei Ceaușescu, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, ofițeri ai Securității sosesc la Spitalul Județean Timișoara și cer să le fie date trupurile celor morți. Doctorii, paralizați de teamă, nu îndrăznesc să se opună. Ofițerii de Securitate iau 44 de trupuri, ale celor care fuseseră uciși în ultimele două zile, le încarcă într-un camion frigorific și pleacă…
44 de trupuri ale eroilor Timișoarei sunt duse la București, la crematoriul Cenușa, unde sunt aruncate în foc și arse. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 crematoriul funcționează fără oprire. Iar în dimineața zilei de 19 decembrie, cenușa Martirilor Timișoarei e dusă într-un loc părăsit de lângă București și aruncată într-o gură de canal.
În imagine: Margareta Caceu, 37 ani, împușcată în cap în Timișoara, pe Podul Mihai Viteazul, în 17 decembrie 1989, arsă la Crematoriul Cenușa.
„După revoluție, despre morții revoluției din Timișoara arși la crematoriu s-au spus o mulțime de baliverne, ba că ar fi agenți secreți români, ba că ar fi agenți secreți străini. Totul s-a bizuit pe minciuna precum că nimeni n-ar fi revendicat cadavrele dispărute din morga spitalului județean.”
„După ce cadrele Ministerului Apărării Naționale și ale trupelor de la Securitate și de la Ministerul de Interne au deschis focul asupra mulțimii, pe 17 decembrie 1989 s-a înregistrat cel mai mare număr al morților la Revoluția din Timișoara. Gloanțele au secerat 65 de vieți, iar 224 de persoane au fost rănite prin împușcare. Medicii lucrau, în acel decembrie însângerat, la foc automat. Morga Spitalului Județean era plină de cadavre, iar imaginile erau apocaliptice.
„Condițiile au fost groaznice. Erau inși cu plăgi impușcate, cu arsuri de intrare, cu explozie la ieșire, erau plăgile craniene, cu deformări de fizionomie”, a relatat Alexandra Enache, directorul Institutului de Medicină Legală din Timișoara, fost medic rezident la Morga Spitalului Județean în 1989.
„Singurul mod de a scăpa de cadavre era incinerarea, dar această activitate se putea realiza doar la București, unde se afla unicul crematoriu uman din România. Cu tot riscul pe care îl implica o asemenea acțiune și în total dispreț față de cultul morților și de familiile îndoliate s-a hotărât incinerarea lor. Dispoziția a fost trimisă la Timișoara generalilor Constantin Nuță, Mihale Velicu și Emil Macri, conducătorilor forțelor M.I. Generalul Nuță a ordonat conducerii Miliției Timiș să se ocupe de ridicarea cadavrelor din morgă și transportarea lor la București” – procurorul Romeo Bălan.
În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989 s-a pus în aplicare „Operațiunea Trandafirul”, prin care oamenii uciși de armată pe 17 decembrie să fie luați din Morga Spitalului Județean. Cadavrele ar fi urmat să fie transportate la București și să fie incinerate la Crematoriul Cenușa, apoi era prevăzut să se lanseze zvonul că dispăruții ar fi fugit din țară.
Pentru a se putea „lucra” în liniște, s-au stins becurile din curte, iar geamurile saloanelor au fost acoperite cu perdele. În aceea noapte, milițienii au încărcat peste 40 de cadavre.
„Generalul Emil Macri, aflat la Timișoara, luase legătura cu Gheorghe Ganciu, fost ofițer de securitate, care îndeplinea funcția de controlor cimitire în București, pentru a rezolva problema incinerării. Acesta împreună cu col.Ioan Baciu s-au deplasat la șeful crematoriului Iosif Emilian-Zamfir, fost ofițer de securitate. Aici au organizat incinerarea. Nu au existat aprobări din partea consiliului popular, nu au existat certificate de deces, nu s-a completat registrul crematoriului”, procurorul Romeo Bălan.
Au fost chemați la lucru toți angajații crematoriului, care au primit câte 2.000 de lei, cu condiția să semneze că nu vor divulga secretul operațiunii. În dimineața de 20 decembrie, patru pubele cu cenușă au fost duse pe raza localității Popești-Leordeni și au fost deșertate într-o gură de canal. La revenirea în Timișoara, șoferul, care nu știa ce a transportat, a fost trimis să spele izoterma.
„spitalul judetean era inconjurat de soldati, iar la intrare era un civil inalt si solid, in aceeasi scurta de piele gri, cu un automat cu pat rabatabil la gat. ne-a privit cu o figura de gheata, dar n-a zis nimic vazandu-ne cu halatele albe sub brat. saloanele erau pline de oameni raniti in noaptea care trecuse. am citit cu ochii nostri fisele de observatie, care aveau sa dispara pentru totdeauna in zilele urmatoare. diagnosticele erau aproape identice: „plaga impuscata” sau „plaga impuscata transfixianta”.
unii erau in stare grava, altii aveau rani mai usoare. ne priveau cu suspiciune si doar cativa au indraznit sa vorbeasca cu noi. erau speriati si ne intrebau daca lumea a mai iesit in strada. doar cativa dintre ranitii care au vrut sa vorbeasca cu noi ne-au marturisit atunci ca au fost impuscati in timp ce demonstrau. povesteau ca securistii au vrut sa-i impiedice pe medici sa-i trateze, insa acestia nici n-au vrut sa auda de asa ceva. dr.mogosanu ne-a spus ca nu le-a permis, deocamdata, celor de la securitate sa-i ancheteze pe raniti, insa se temea ca nu va putea sa-i opreasca prea mult timp.
intreaga sectie ati era plina de raniti. cred ca am vazut cel putin 40. am vrut sa coboram la subsol, sa mergem sa vedem cate cadavre de oameni impuscati sunt la morga, insa am fost opriti pe culoarul care dadea spre intrarea la morga de un alt securist si n-am insistat. am iesit din spitalul judetean si am plecat pe jos spre strada cluj. n-am fost in stare sa scoatem un cuvant pana am ajuns prin dreptul caminelor studentesti. eram coplesiti de ceea ce vazusem.
pe strazi, simteai o tensiune aproape insuportabila. oamenii erau incordati, insa puteai observa o hotarare ciudata in privirile lor, care iti dadea incredere. stiau ca am pornit cu totii pe un drum fara intoarcere. dupa noaptea care trecuse, nimic nu mai putea fi la fel.
informatiile circulau cu o viteza incredibila, sub forma de zvonuri. am aflat rapid ca securitatea incepea sa adune cadavrele celor impuscati. la puscaria de pe strada popa sapca erau anchetati cei arestati in ultimele doua zile.”
„În după-amiaza zilei de 18 decembrie 1989, pe treptele Catedralei din Timișoara s-au adunat peste 100 de manifestanți, majoritatea tineri și copii. Cu lumânări aprinse în mână, tinerii cântau „Deșteaptă-te române!” și scandau lozinci împotriva regimului.
În fața Catedralei, spre primărie, era un dispozitiv de militari de la U.M.01233 Buziaș și de la Batalionul de grăniceri Timișoara. Vizavi de Catedrală se afla dispozitivul D1 al M.I., format din milițieni și trupe de securitate. Toți militarii din zonă erau înarmați și aveau cartușe de război.
Forțele de ordine au intervenit pentru împrăștierea demonstranților deși manifestația era pașnică, iar tinerii nu s-au dedat la acte de violență sau distrugere.
Procurorul Romeo Bălan a făcut public amănunte din dosarul Revoluției. „În jurnalul Diviziei mecanizate este notat în 18.12.1989. Ora 17.15. În fața Catedralei au apărut manifestanți cu lumânări care au refuzat să se împrăștie. Au fost somați, s-a deschis focul spre ei. Au fugit și s-au baricadat în Catedrală. Constatând că manifestația din centrul orașului continuă, Ion Coman i-a ordonat generalului Chițac să se deplaseze la Catedrală și să rezolve situația. Generalul Mihai Chițac, îmbrăcat în uniformă și înarmat, a dat ordin celor care comandau dispozitivele militare pentru împrăștierea demonstranților. Dispozitivele militare au deschis focul spre treptele Catedralei. S-a tras din două transportoare blindate. Majoritatea militarilor a trans foc de avertisment, dar s-a tras și direct spre manifestanți”, arată Romeo Bălan.
Au fost împușcați mortal Sorin Leia, împușcat de cordonul din fața Catedralei, Vasile Nemțoc, împușcat de un ofițer de miliție aflat în dispozitiv, și Ioan Măriuțac, împușcat dinspre dispozitivul de miliție și militari. Au fost răniți Crenguța Huțanu, Ioan Avram, Gliguța Avram, Gheorghe Popa și Constantin Băițan.
Pe canalul Youtube circulă de ani buni un filmuleț cu o înregistrare de la Catedrala, din timpul Revoluției. În titlul apare trecut „Timișoara 16 decembrie”. În realitate, imaginile au fost surprinse de operatorul Victor Popa în data de 18 decembrie 1989, exact când forțele de ordine deschid focul împotriva manifestanților care sunt adunați pe treptele Catedralei.
După prăpădul din seara și noaptea de duminică, 17 Decembrie 1989, nici unui timișorean nu-i mai era indiferent ce se întâmplă în oraș. Nu numai că revolta se putea citi pe fețele tuturor, dar i se dădea și glas. Starea de spirit a timișorenilor, chiar și a celor care nu ieșiseră în stradă, se schimbase radical. Protestelor civice din zilele precedente, în care lumea nu-și pierduse speranța în posibilitatea soluționării unor revendicări pe calea dialogului, le luase locul o îndârjire care nu mai lăsa loc de întoarcere. Se povesteau adevărate grozăvii care se petrecuseră în seara și noaptea precedentă. Morții Timișoarei reușiseră să eclipseze celelalte nemulțumiri acumulate în anii de criză majoră a regimului. Principala revendicare devenise înapoierea morților, a răniților și eliberarea arestaților. În cursul dimineții, securiștii și activiștii de partid din întreprinderi, conducerile acestora, primiseră instrucțiuni să organizeze adunări cu muncitorii și prin orice mijloace să acrediteze ideea că manifestanții nu erau decât niște „huligani”, „provocatori” și „trădători” vânduți străinătății, care au distrus orașul și ale căror manifestări șovine trebuie condamnate. Dezinformările din recuzita securisto-comunistă nu mai erau crezute de nimeni, aceștia pierduseră controlul asupra angajaților, căci toată lumea știa de morți, chiar dacă nu se cunoștea numărul lor. La lozincile strigate până atunci, se mai adăugase încă una, mai teribilă decât toate: „NU PLECĂM ACASĂ, MORȚII NU NE LASĂ!” Timișorenii erau hotărâți să reziste în continuare împotriva represiunilor, deși se știau izolați de restul țării iar dincolo de porțile orașului nu se știa prea bine ce se întâmplă la Timișoara. Se născuse o solidaritate aproape incredibilă, pe care numai o disperare și o revoltă fără margini o poate da.
Pentru a șterge urmele represiunii sângeroase, Elena Ceaușescu, Emil Bobu și Tudor Postelnicu au ordonat ca trupurile celor uciși la Timișoara să fie luate din morga Spitalului Județean și aduse la București, pentru a fi incinerate. Operațiunea avea numele de cod „Trandafirul”. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, pacienți și cadre medicale au văzut, de la geamurile spitalului cufundat în beznă, cum au fost încărcați morții într-o autoizotermă.
Al 5-lea episod – „Singuri împotriva dictaturii. 18-19 decembrie din noapte pînă în noapte” – din filmul documentar „Candelă împotriva timpului” produs de TVR Timișoara în 2009. Realizatori Vasile Bogdan și Titus Suciu.
Drept de publicare pe youtube acordat de Lucian Ionică, directorul TVR Timișoara.
Apar în acest episod: Marian Olaru (rănit), Marius Teodorescu (chirurg), Adrian Kali (rănit), Francisc Baranyi (medic, fost ministru al sănătății și fost parlamentar), Nicola Trăilă (chirurg), Claudiu Iordache, Nicolae Durac (colonel în rezervă), Mircea Radu, Alexandru Cuțara (arestat), Costel Balint (arestat), Ioan Gheorghe Bîndariu (arestat), Alecu Reus (arestat), Viorel Sasca (arestat), Cornel Ungureanu (critic literar), Crenguța Huțanu-Stoian (rănită), Romeo Bălan (procuror), Lorin Fortuna, Ioan Ianăș. Înregistrare audio cu declarații ale martorilor Nicolae Ghircoiaș și Valentin Ciucă din 1990, la procesul revoluției din Timișoara.
SORIN LEIA COMEMORAT LA LICEUL TRAIAN VUIA, FAGET.
ACUM 28 DE ANI, IN 18 DECEMBRIE 1989, SORIN LEIA A FOST UCIS PE TREPTELE CATEDRALEI.
CINE A FOST SORIN LEIA?
S-a născut în ziua de 24 septembrie 1967 în localitatea Tomești, jud. Timiș. Școala generală o face la Tomești, Făget și Margina, iar Școala profesională la „Azur”, Timișoara.
În decembrie 1989 era operator-chimist la Întreprinderea „Solventul” Timișoara și, deși avea domiciliul stabil în Făget, locuia în Căminul de nefamiliști al întreprinderii. Duminică, 17 decembrie, a ieșit alături de alți colegi în oraș să vadă ce se întâmplă în Timișoara. Din cauza evenimentelor, nu mai ajunge la cămin, dormind la o prietenă. A doua zi, în haine de sărbătoare, merge direct la Catedrala Ortodoxă, împreună cu alți colegi, pentru a aprinde lumânări în memoria unui coleg ucis în ziua precedentă. După orele 15,30, mai multe grupuri de tineri vin pe treptele catedralei și aprind lumânări. Sorinel Leia scoate din buzunar un drapel fără stemă și începe să-l fluture deasupra capetelor colegilor din jur. Tinerii prind curaj și încep să scandeze: „Noi suntem poporul!”, „Jos Ceaușescu!”, „Armata e cu noi!” și „Deșteaptă-te, române!”.
În jurul orei 16,30, forțele represive aflate în zonă deschid foc și Sorinel Leia este împușcat în frunte. Este dus în catedrală, dar în câteva minute moare în pronaos. Un preot a chemat salvarea care l-a luat și l-a dus la morga Spitalului Județean Timiș.
În 20 decembrie, părinții l-au căutat la morga Spitalului Județean, dar nu au fost lăsați să intre, spunându-li-se că toți demonstranții morți în zilele de 17-18 decembrie au fost preluați de Securitate și duși la București. Mama a fost sfătuită să facă o cerere și o descriere a lui Sorinel Leia, să le depună la Crucea Roșie și să aștepte răspuns acasă. S-a conformat dar, din păcate, nici până astăzi nu a primit vreun răspuns. Peste o săptămână, mama eroului martir revine la spital, dar cu toate că regimul ceaușist căzuse, a fost primită cu aceeași ostilitate, spunându-i-se că la morga spitalului nu mai sunt revoluționari. În realitate, abia în 27 decembrie au fost trimise 9 cadavre, printre care și cel al lui Leia, la Cimitirul Eroilor, pentru a fi înhumate într-o groapă comună. Mama eroului va afla acest lucru abia în 13 ianuarie 1990, iar a doua zi, împreună cu cei doi frați ai lui Sorinel și cu o parte din colegi, îl vor deshuma și îl vor reîngropa creștinește în Cimitirul din Tomești.
În 16 mai 1991, Sorinel Leia a fost declarat „Erou-Martir al Revoluției Române din Decembrie 1989”.
18 DECEMBRIE 1989, TIMIȘOARA. OROAREA. (partea a II-a)
„18 decembrie ’89 a fost ziua în care forțele de represiune au pierdut teren în fata mulțimii dezlănțuite de la Timișoara. A fost și va rămâne, însă, o zi neagră pentru istoria recentă a României.
În acea zi oamenii regimului comunist, hotărâți să șteargă urmele crimelor din data de 17, au furat cadavrele timișorenilor împușcați.
Trupurile au ajuns la București. În ciuda acestei situații, pe Bega populația a rămas pe străzi. S-au auzit din nou focuri de armă. Orașul a intrat în doliu pentru a doua oară.
43 de cadavre furate din Timișoara au fost trimise la București pentru a fi arse la crematoriu. Cenușa aruncată apoi într-un canal. Vorbim despre ordinul diabolic al Elenei Ceaușescu, dat în 18 decembrie ’89. Un plan criminal care șochează și azi.
Cât de greu este să trăiești fără tată, fără mamă sau fără soț. Dar cât de multă tărie îti trebuie să admiți că nici măcar nu ai cui să aprinzi o lumânare? Cimitirul din Calea Lipovei, aranjat și îngrijit, este doar un simplu monument ridicat în memoria celor căzuți, și nicidecum locul unde odihnesc trupurile celor mai mulți dintre eroii Timișoarei.
„Transcriere înregistrare:
0:00 Ion Corpodeanu [inculpat în procesul revoluției din Timișoara]: În seara zilei de 18 decembrie, în jurul orelor 23, eu am fost chemat în biroul unde se găsea generalul Nuță [șeful Inspectoratului General al Miliției], generalul Mihalea, procurorul general adjunct, actualul general Diaconescu și alți factori de conducere din ministerul de interne. Și mi s-a ordonat că procuratura generală a dispus transportarea la București, în vederea conservării, pentru a fi predate familiei, cadavrele cu identitate necunoscută. Acest ordin l-a dat generalul Nuță, dar procurorul general Diaconescu a confirmat că așa este. Și mi s-a ordonat ca să constitui o echipă de ofițeri care să se ocupe de încărcarea acestor cadavre. Și mi s-a spus că totul este rezolvat la spitalul județean, doctorul Golea [directorul spitalului] ne așteaptă. Într-adevăr…
1:21 Reporteriță: Dumneavoastră ați făcut rost de mașină.
1:23 Ion Corpodeanu: Nu. Nu. Sarcina mea a fost constituirea echipei, deplasare la spital, încărcare, și cu asta s-a încheiat. Împreună cu noi a venit colonelul Ghircoiaș, directorul institutului de criminalistică, care împreună cu directorul Golea ne-au indicat cadavrele pe care să le încărcăm. Noi, conform ordinului primit, le-am învelit frumos în cearceafuri – că noi știam că merg la București pentru conservare, la medicina legală – le-am învelit în cearceafuri, le-am îmbarcat în autoizotermă, care era cu termochingul (?) în funcție, deci s-au creat toate condițiile ca noi să credem că într-adevăr așa este. În legătură cu morții care au fost transportați la București, rezultă foarte clar implicarea netă a procurorului general al republicii, Popovici, a procurorului general adjunct Diaconescu, a ministerului sănătății prin doctorul Golea, a organelor de partid. Și aceasta deoarece s-a discutat la comitetul județean situația morților. Mai mult, după cum a rezultat în proces, un avocat a spus, că în ziua de 20, cînd s-a, înainte de a se termina incinerarea, la crematoriul Cenușa au venit 2 procurori militari. Ce-au căutat acolo dacă n-au știut nimica?” VIDEO:
„Transcriere înregistrare:
0:00 Claudiu Iordache: Dimineața m-am dus la institutul de proiectări unde lucram, un institut plasat el însuși în centrul orașului. Mi-am dat seama de felul în care arăta acest centru. Într-adevăr, era dat peste cap, trupe peste tot. Am ajuns la institut. Cîteva ore mai tîrziu directorul acestui institut, doctorul Roth, fost membru al Marii Adunări Naționale, un funcționar politic comunist de rang important în nomenclatura locului, care ne-a adunat într-o ședință unde a încercat să ne convingă că de fapt Timișoara a fost supusă unui atac al huliganilor și al agenților străini și că s-a reacționat după cum a pretins situația creată. Erau cîteva sute de colegi acolo. Dumneavoastră îmi cereți să vă spun.
0:57 Reporteriță: Da, vă rog.
0:58 Claudiu Iordache: Am, m-am ridicat și i-am spus acestui om că nu este adevărat, că acolo a fost împușcat poporul român, că astfel de incidente ar fi putut fi ocolite dacă nu ar fi existat aroganța autorităților comuniste, că aproape ele și-au dorit un astfel de incident, că în jurul meu cu o zi în urmă au murit oameni și că eu nu pot uita asta și că nimeni nu mai poate uita asta din acest moment și că ceea ce doreau ei să ne impună punctul lor de vedere nu mai, nu poate fi susținut de nimeni. Am cerut un moment de reculegere pentru cei împușcați pe străzile Timișoarei și spre fericirea, bucuria mea extraordinară, colegii mei m-au urmat, s-au ridicat în picioare, au ținut acest moment de reculegere. Acest om a încercat să riposteze, exact în momentul în care pe strada Paris s-au auzit rafale. I-am cerut acestui director de institut să asculte rafalele, pentru că aceste rafale îi dădeau răspunsul la neînțelegerea dintre el și mine. Sigur că m-am așteptat la represalii, fiindcă era o ființă foarte importantă, v-am spus, în aparatul de partid. El se pare că a făcut cîteva consultări, a considerat că nu e momentul să intervină atunci, cert este că din acel moment foarte mulți colegi din institut au avut încredere. În ziua de 20 dimineața, atunci cînd s-a aflat că fabricile vor ieși spre centrul orașului mi-au cerut să ies împreună cu ei.”
Fragment din filmul despre revoluția din Timișoara realizat de Mihai Tatulici și Virgil Tatomir și difuzat în 1991 de TVR. Declarație a lui Claudiu Iordache despre ziua de 18 decembrie 1989, cînd autoritățile organizau ședințe în întreprinderi pentru a condamna manifestațiile „huliganice” din oraș.
Pentru a șterge urmele represiunii sângeroase, Elena Ceaușescu, Emil Bobu și Tudor Postelnicu au ordonat ca trupurile celor uciși la Timișoara să fie luate din morga Spitalului Județean și aduse la București, pentru a fi incinerate. Operațiunea avea numele de cod „Trandafirul”. În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, pacienți și cadre medicale au văzut, de la geamurile spitalului cufundat în beznă, cum au fost încărcați morții într-o autoizotermă.
„Pe la sfîrșitul anului 1990 și începutul anului 1991 devenise aproape o axiomă în presa dimbovițeană existența unei mari enigme a revoluției: faptul că, chipurile, nimeni nu-i revendică pe cei 40 de morți din Timișoara incinerați la București.
Această așa-zisă enigmă a fost popularizată inițial prin articolul „Morții din TIR-ul frigorific – ofiteri D.I.A.?” iscălit de Gheorghe Olbojan în revista „Zig-Zag” nr. 9/aprilie 1990. Pentru ca dezinformarea să aibe succes, articolul este scris într-un stil antiiliescian și anticomunist. Domnul Gheorghe Olbojan, întîmplător, de meserie securist, este și autor al cărții „Good bye, domnule Pacepa”.
Să urmărim mai departe dezvoltarea acestui așa-zis mister.
(Capitol din cartea „Revoluția din Timișoara și falsificatorii istoriei” , autor Marius Mioc (Editura Sedona, Timișoara 1999) Articolul integral poate fi citit pe pagina de blog.
Iată lista martirilor a căror trupuri au fost arse la crematoriul „Cenușa” din București:
1. Andrei Maria, 25 ani, Timișoara, str. Ion Ionescu de la Brad bl. A 107 ap. 12
2. Apro Mihai, 31 ani, Timișoara, str. Naturii 4 sc. B ap. 20
3. Balmuș Vasile, 26 ani, Timișoara, str. Luminii 35 sc. A ap. 4
4. Balogh Pavel, 69 ani, Timișoara, str. Mangalia nr. 18
5. Bărbat Lepa, 43 ani, Timișoara, str. Ion Rațiu 6A
6. Belehuz Ioan, 41 ani, Timișoara, str. Gr. Alexandrescu 40
7. Belici Radian, 25 ani, Timișoara, str. 16 Februarie bl. 17 sc. B ap. 58
8. Bînciu Leontina, 39 ani, Timișoara, str. Elevului 3 sc. A ap. 12
9. Caceu Margareta, 40 ani, Timișoara, str. Dîmbovița 6A
10. Carpîn Dănuț, 25 ani, Timișoara, str. Textiliștilor 20 ap. 6
11. Chörösi Alexandru, 24 ani, Timișoara, str. Reșița 19
12. Ciobanu Constantin, 43 ani, Timișoara, str. Transilvaniei 9 sc. D ap. 10
13. Cruceru Gheorghe, 25 ani, Timișoara, str. Hebe 47
14. Csizmarik Ladislau, 55 ani, Timișoara, str. Cosminului 11
15. Ewinger Slobodanca, 20 ani, Variaș, sat Gelu nr. 68, jud. Timiș
16. Ferkel-Șuteu Ștefan Alexandru, 43 ani, Timișoara, str. Cheia 3 sc. A ap. 8
17. Florian Antoniu Tiberiu, 20 ani, Timișoara, complex studențesc cămin 2
18. Gîrjoabă Constantin Dumitru, 30 ani, Timișoara, str. Bicaz 11 ap. 4
19. Hațegan Petru, 47 ani, Timișoara, str. Chișodei 89
20. Ianoș Paris, 18 ani, Timișoara, str. Cozia 57 ap. 7
21. Iosub Constantin, 18 ani, Chișoda, str. Bucegi 32, jud. Timiș
22. Ioțcovici Gh. Nuțu, 25 ani, Timișoara, bd. Gheorghe Lazar 40 sc. E ap. 2
23. Lăcătuș Nicolae, 27 ani, Timișoara, str. Mediaș 2A
24. Luca Rodica, 30 ani, Timișoara, str. Muzicescu 26 ap. 3
25. Mardare Adrian, 20 ani, Timișoara, str. Dorobanților bl. D 14
26. Miron Ion, 50 ani, Timișoara, str. Haga 10
27. Motohon Silviu, 35 ani, Timișoara, str. Liniștei 3 ap. 7
28. Munteanu Nicolae Ovidiu, 25 ani, Orăștie, str. Unirii 61B, jud. Hunedoara
29. Nagy Eugen Francisc, 17 ani, Turda, str. Zambilelor 10 ap. 10, jud. Cluj
30. Opre Gogu, 40 ani, Cerneteaz nr. 275, jud. Timiș
31. Osman Dumitru, 24 ani, Sadova nr. 183, jud. Dolj
32. Oteliță Aurel, 34 ani, Timișoara, Calea Lipovei cămin 8, ap. 88
33. Radu Constantin, 33 ani, Timișoara, str. Luța Ioviță 6
34. Sava Angela Elena, 25 ani, Timișoara, str. Ștefan Stîncă bl. 119
35. Sporer Rudolf Herman, 33 ani, Timișoara, str. Musorgschi 24
36. Stanciu Ion, 42 ani, Timișoara, str. Naturii 1 sc. B ap. 14
37. Wittman Petru, Timișoara, str. Ungureanu 11
38. Zăbulică Constantin, 30 ani, Timișoara, str. Constantin cel Mare 13
„În data de 1, cu o colegă de-a mea de lucru, am venit aici în fața Catedralei, am luat câte o lumânare și am aprins lumânarea și am început să strigăm Jos comunismul! În față era plin de armată, și în intersecție aici erau vreo două-trei auto-amfibii din alea… a pornit prima și a deschis focul spre Expres… și eu m-am gândit că pe mine nu mă nimerește, că dacă acolo trage pe mine nu are cum să mă nimerească… Și strigând aicea lozincile era și un grup de copii… deci acolo era plin… am simțit ceva fierbinte și am picat. Când am ajuns la spital m-a întrebat doctorul cum trăiesc, fiind creierii lui Sorin Leia pe mine de fapt, că el a fost împușcat și a căzut peste mine… și în felul asta Sorin Leia mi-a salvat mie viața, dându-și-o pe a lui… „(Crenguța Huțanu Stoian)
„- În total s-au încărcat 40. Inculpatul Ghircoiaș avea o listă, după care indica care din cadavre să fie încărcate…
-Corpodeanu ce făcea?
-Se consulta cu inculpatul Ghircoiaș.
-Referitor la ce?
-La încărcarea acestor cadavre.
-Ce ați putut sesiza la aceste cadavre?
-Am putut sesiza că toate erau împușcate.
-Unde erau situate împușcăturile astea pe trupul celor decedați?
-Din câte am observat, în abdomen, în cap, în picioare.
-Câte una, câte două, câte trei?
-Erau mai multe împușcături la fiecare cadavru.”
„La km 36, în apropierea Bucureștiului, autoizoterma a fost preluată de o echipă a Direcției Economice a Miliției. În 19 decembrie cadavrele au fost transportate la crematoriul „Cenușa” și incinerate. Rămășițele acestor oameni au fost aruncate într-o gură de canal lângă Popești-Leordeni.”
„După revoluție, despre morții revoluției din Timișoara arși la crematoriu s-au spus o mulțime de baliverne, ba că ar fi agenți secreți români, ba că ar fi agenți secreți străini. Totul s-a bizuit pe minciuna precum că nimeni n-ar fi revendicat cadavrele dispărute din morga spitalului județean.”
19 Decembrie 1989. Dimineața, când ajung la locurile lor de muncă, oamenii Timișoarei își află poveștile. Tatăl cuiva nu s-a întors acasă din 17 decembrie. Soția altcuiva nu s-a întors din 18 decembrie. Timp de două zile timișorenii și-au numărat dispăruții. Veștile se răspândesc fulgerător în întreg orașul. În aceste zile timișorenii nu vorbesc despre nimic altceva decât despre cei dispăruți. Știu că o ființă dragă a fost văzută ultima oară în încleștarea din Calea Girocului sau în masacrul de pe Podul Decebal. Se aude că ar fi fost arestat cineva care-i semăna – sau mai rău, că altcineva care-i semăna ar fi fost ucis lângă Catedrală de către rafale pornite din armele forțelor de represiune. Timișorenii aud aceste vești, își împărtășesc poveștile și spaimele, și mai mult decât atât, furia, care continuă să crească.
Este ziua în care faimosul general de armată Gușă, sosind la fabrica Elba pentru a le spune muncitorilor că partidul apără socialismul de huligani, este huiduit de muncitori, într-un gest fără precedent! Muncitorii din Elba îi cer generalului Gușă, un reprezentant al puterii dictatoriale în acel moment, să le dea înapoi arestații și morții. Ei au oprit lucrul încă de dimineață, și-i spun generalului că vor intra în grevă până când solicitările le vor fi împlinite.
19 decembrie 1989 este ziua în care generalul Gușă, unul dintre responsabilii pentru masacrul din Timișoara din zilele de 17 și 18 decembrie 1989, este înfruntat de muncitorii din Elba, care îi cer să plece. Generalul Gușă pleacă și-l sună pe Ceaușescu, raportându-i: „Situația este aceasta: nu sunt huligani în Timișoara, sunt muncitorii!” Din nefericire, nici măcar în acest moment dictatorul nu admite că este sfârșitul regimului său de teroare. Va continua în paranoia de a apăra socialismul trăgând în propriul său popor, timp de încă trei zile…
În imagine: cordonul Armatei la una dintre platformele industriale din Timișoara, 19 decembrie 1989
About Post Author
