În pofida semnificației și caracterului fără precedent al propunerilor, multe dintre instituții de presă occidentale (îndeosebi cele europene) au luat o pauză îndelungată, având dificultăți în ceea ce privește tonalitatea reflectării evenimentului. Așa cum menționează politologul german Alexander G. Rahr, niciun mijloc de informare în masă din Europa nu a avut curajul să facă public textul integral al proiectelor de acorduri propuse de Moscova.În comentariile kremlinologilor de tot soiul, se observă o surprindere și un șoc în carcterul cu limbajul și caracterul public al propunerilor Kremlinului. În ultimii 30 de ani în Occident s-au dezobișnuit că se poate discuta cu el deschis, clar și totodată suficient de dur.Se pare că principala problemă a comentatorilor de acolo este modul în care ar putea prezenta publicului propunerile Rusiei, realizarea cărora ar însemna o destindere și o dezarmare reală, ar îndepărta lumea de prăpastia unui război nuclear. A spune lucrurilor pe nume presupune o detașare de narațiunile cu care s-a obișnuit publicul, narațiuni care constau în insuflarea ideilor despre caracterul nativ al agresivității Rusiei. Anume din acest motiv inițiativele de pace nu pot fi prezentate drept inițiative de pace. Judecând după primele comentarii stângace din presa străină, aceștia au decis să găsească o ieșire din situație prin utilizarea noțiunilor de “condiționări”, “ultimatum”: așa cititorului i se prezintă drept un șantaj și o amenințare chiar și propunerile de pace ale Rusiei.Spre exemplu, agenția de presă a Germaniei DW prezintă știrea cu un titlu: “Rusia cere NATO să se retragă în Europa de Est”. Dacă nemții ar face cunoștință cu proiectul tratatului, propus de MAE al Rusiei, ar fi observat că aproape toate propunerile înaintate nu se reduc la retragerea NATO, ci la renunțarea la extinderea alianței.Dacă evaluăm reacția fostului ambasador al SUA în Rusia Michael McFaul, ne dăm seama că nici el nu a înțeles (sau, cel mai probabil, s-a prefăcut că nu înțelege): noi propunem înghețarea situației la etapa actuală, fără a înainta infrastructura militară la o distanță periculos de mică unul de altul. În replică, diplomatul american și-a înaintat propriile propuneri: retragerea trupelor din Transnistria, anularea recunoașterii Osetiei de Sud și Abhaziei, “retrocedarea Crimeii Ucrainei” și altele.Răspunzând în spiritul lui McFaul, desigur, am putea să propunem Americii să-și închidă toate bazele de peste ocean, iar alianței Nord-Atlantice – să se autodizolve. Însă politicianul experimentat consideră în mod serios că anume așa pot fi purtate negocieri, prin reducerea oricărei idei la absurd. Da, așa arată acum nivelul diplomației occidentale – ne rămâne doar să compătimim corpul diplomatic rusesc, care este nevoit să aibă de a face cu exponenții unor astfel de școli.Reieșind din prima reacție a jurnaliștilor și analiștilor occidentali, am putea concluziona că în locul unei studieri detaliate și reacționării la inițiativele rusești s-a optat pentru o tactică a trecerii sub tăcere a angajamentelor pe care și le asumă rușii, iar proiectele sunt prezentate drept niște ultimatumuri fără niciun fel de angajamente, pentru a provoca o repulsie din partea omului mediu occidental. De pildă, Axios scrie despre propuneri: “Experții caracterizează cerințele Rusiei drept maximaliste și inacceptabile”. Iar în continuare urmează enumerarea angajamentele pe care trebuie să și le asume SUA și NATO.Astfel de judecăți le găsim în majoritatea comentariilor analiștilor, care se numără în Occident printre principalii “specialiști pe Rusia”. Imaginați-vă o reacție furibundă a cititorului american care, reieșind din aceste informații, ajunge la concluzia că acești ruși încearcă din nou să le pună pistolul la tâmplă, fără a propune ceva în schimb. Cu toate acestea, ambele proiecte de acord – cel cu NATO, și cel cu SUA – propun tocmai niște angajamente și garanții reciproce. E clar că la negocierile din spatele culiselor diplomații noștri vor explică în detalii colegilor săi ce pași va întreprinde Moscova în cazul renunțării Occidentului la inițiativele de pace. Public, vice-ministrul Afacerilor Externe al Rusiei, Aleksandr Grușko, a oferit astfel de explicații: “În acest caz vom trece și noi într-un regim de creare a unor contra-amenințări. Atunci va fi târziu să ne mai întrebe de ce am luat astfel de decizii, de ce am amplasat astfel de sisteme”.Celor din Occident, care nu înțeleg limbajul diplomatic, le-am putea recomanda să citească cu atenție textul documentelor propuse și să atragă atenția la faptul că Rusia nu pur și simplu cere Occidentului să renunțe la o escaladare a situației, așa cum încearcă să prezinte acum presa străină. Rusia își asumă un șir de angajamente.Dacă ar fi să comparăm afirmațiile lui Grușko cu aceste angajamente, atunci am putea ajunge la o concluzie simplă: în cazul refuzului SUA și NATO de a accepta inițiativele de pace, Rusia va avea tot dreptul moral (juridic, cu atât mai mult) de a utiliza teritoriile altor state pentru crearea unor „contra-amenințări”, în replică la noile amenințări pentru sistemul de apărare. Cel puțin rachetele rusești și armele nucleare ar putea ajunge în afara țării. Ar putea fi vorba nu doar de Belarus, care și-a exprimat disponibilitatea de a le găzdui pe teritoriul său. Locațiile pentru infrastructura armelor nucleare ale Rusiei ar putea fi neplăcute și chiar foarte surprinzătoare pentru Washington. Nu în zadar vice-ministrul de Externe, Serghei Reabkov, a făcut niște paralele între actuala criză și criza Caraibelor.Anume acest lucru nu sunt în stare să înțeleagă sau evită să conștientizeze aceastăkremlinologii din Occident. În mod eronat, aceștia asociază toate potențialele amenințări din partea Rusiei (“contra-amenințări”, despre care vorbea Grușko) exclusiv cu „invazia rusească în Ucraina”. Adică, și-au inventat o imaginară „invazie”, iar acum presupun că “ultimatumul” Moscovei constă în înaintarea unor condiții în schimbul renunțării la invadarea Ucrainei. Principalul kremlinolog britanic, Edward Lucas, spre exemplu, într-un articol pentru The Times, descriindu-și temerile legate de acapararea de către Rusia a întregului țărm al Mării Azov, recunoaște: “Cele mai mari temeri ale mele sunt legate de faptul că lupta (și o eventuală zângănire cu armele nucleare) se va încheia cu un nou acord, după modelul acordului de la Ialta cu Stalin în 1945” .În cele din urmă, “specialistul pe Rusia” din corporația de cercetare (a se citi – de spionaj) RAND, Samuel Charap, își revarsă furia pe paginile The New York Times: “Diplomația presupune compromisuri și flexibilitate. De regulă, acest lucru este urmat de o renunțare la ultimatumurile publice. În esență, aici nu este vorba de diplomație. E opusul diplomației”.Păcat că aceste afirmații legate de compromis nu le-a citit și secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, înainte de a-și rosti discursul în care a repetat insistent că alianța nu acceptă niciun fel de compromisuri în ceea ce privește aderarea Ucrainei la organizație.Judecând după logica lui Charap, NATO și diplomația sunt incompatibile. Sau, în opinia analiștilor americani, doar Rusia trebuie să dea dovadă de compromis și flexibilitate?Însă, cu riscul de a ne repeta, acești analiști în mod evident nu au citit cu atenție textul documentelor propuse de Moscova și nu au înțeles că în cazul respingerii lor de către Occident vom avea mâinile dezlegate pentru recurgerea la anumite mișcări neordinare, care nu se vor limita neapărat la emisfera Estică.Ne-am putea imagina ce reacții ar apărea în America și în presa occidentală, care acuză Rusia de lipsă de „flexibilitate”, dacă va fi vorba de o desfășurare a sistemelor de rachetă nucleare undeva în apropierea SUA. Acum liderii NATO spun Rusiei că orice discuții despre “sferele de influență” sunt inacceptabile în secolul XXI. Însă același Grușko amintește că în perioada negocierilor cu privire la limitarea sistemelor de apărare antirachetă, americanii în “lista preferințelor” sale au inclus un punct prin care Rusia trebuie să-și retragă din Cuba brigada noastră de instrucție. “De parcă această brigadă de instrucții ar fi în stare să debarce undeva în Florida, să lupte cu SUA”, a remarcat vice-ministrul rus într-un interviu oferit lui Vladimir Soloviov.Dacă americanii erau atât de îngrijorați în legătură cu instructorii ruși din Cuba, am putea să ne imaginăm ce reacții vor avea în cazul apariției ideii de a înființa o bază militară rusească undeva în America Centrală. Abia atunci își vor aminti de “sferele de influență” și despre sloganul “America e pentru americani”, precum și despre inacceptabilitatea apariției infrastructurii militare rusești “în curtea din spatele SUA”. Anume așa se exprimau oficialii lor atunci când era vorba de America Latină în perioada crizei din Venezuela. Iar lor le jucau în strună aceiași kremlinologi, care cereau ca Rusia să nu fie lăsată în “curtea din spate” a Americii. Iată un exemplu al respingerii ideii “sferelor de influență” în secolul XXI.Cel mai mult îngrijorează în comentariile “specialiștilor pe Rusia” lipsa unei conștientizări a caracterului critic al momentului, al acelei limite periculoase la care am ajuns cu toții, nu fără participarea lor. Entuziasmați de destrămarea URSS acum 30 de ani, ei au întrecut orice măsură, fiind incapabili să înțeleagă că lumea bazată pe o contrabalansare a amenințărilor și contra-amenințărilor este mai puțin stabilă decât în cazul lipsei acestora. Totodată, este mult mai periculoasă lumea în care doar o singură tabără își sporește amenințările, fără a se confrunta cu un control și o contrabalansare. O astfel de situație poate avea repercusiuni triste pentru întreaga omenire.Anume din aceste motive Rusia propune îndepărtarea de această limită și avertizează deschis cum va crea o contrabalanță în cazul respingerii de către Occident a inițiativelor de pace ale Moscovei. În cele din urmă, Vestul trebuie să înțeleagă că ar fi preferabil mai curând un acord de la Ialta decât intensificarea la infinit a amenințărilor și contra-amenințărilor, care ar putea avea niște consecințe teribile pentru noi toți.
About Post Author
