Ilie Bădescu: Ioan Alexandru sau triumful „teologiei poetice”. Contribuții la cunoașterea unității de substrat a Europei creștine. 80 de ani de la nașterea poetului fondator al Pro Vita

Ioan
Alexandru sau triumful „teologiei poetice”

Contribuții
la cunoașterea unității de substrat a Europei creștine

Ilie
Bădescu

Poezia
lui Ioan Alexandru face parte din seria marilor trăiri și
manifestări creatoare vădite în lumina curgerii timpului biblic.
Oricât ar părea de excesivă ideea aceasta, îndrăznesc s-o enunț
bazându-mă pe locul acestei mari creații lirice în configurația
dată de de
coexistența celor cinci succesiuni civilizaționale pe care se
reazemă Europa profundă. Poezia lui Ioan Alexandru este
comprehensibilă, ca mare performanță spirituală, într-un
asemenea sistem de referință, în această geografie spirituală
profundă,
pe care se susține edificiul acestor lumi, al căror punct de
intersecție este răsăritul ortodox. Am întreprins această
cercetare a creației poetice a lui Ioan Alexandru convinși fiind că
noologia operei sale ne va ajuta să pătrundem la acest nivel de
adâncime pe care se susține însuși edificiul lumii noastre, cu
știrea ori fără de știrea noastră. Reiau aici, părți dintr-un
studiu mai vechi dispărut de pe site-ul Universității Emaus odată
cu înstrăinarea site-ului însuși. Nădăjduim să convingem
cititorul că opera lirică a lui Ioan Alexandru încadrează una
dintre acele experiențe spirituale revelatorii cu care Dumnezeu
învrednicește, la mari distanțe în timp, popoarele aflate pe
cale.

Ioan
Alexandru – restaurator al unor genuri și specii literare ale
substratului creștin

Poezia
lui Ioan Alexandru face parte din marele curent spiritual restaurator
care-și are rădăcinile în Vechiul și Noul Testament și în cele
trei funcțiuni care au însoțit cântecul în toate epocile majore
ale istoriei omenești: auguralul,
oracularul și exorcizantul.
Genurile ivite în mediul de sensibilitate testamentară, de la
iudaicele midrashși„targum”,
la poemul
psaltic, laomiliiși, mai încoace la genul
acatistier,ori la specia molitfelnicului,laapoftegmă ori
laspecia povestirii hagiografice și
laimnelecare subântind unul dintre axele creației literar-religioase
creștine, de la imnele mediului liturgic la „Imnele Raiului” ale
Sfântului Efrem Sirul și, mai spre noi, la Imnelemarelui
nostru poet creștin contemporan, Ioan Alexandru, atestă un orizont
stilisticde o bogăție extraordinară. Acest evantai de genuri s-a perpetuat
în mediul liturgic, dar a trecut și dincolo de acesta. Vom încerca
să deslușim, mai încolo, semnificația acestei geografii
sacrescufundate, urmând linia de analiză comparativă a celor doi mari
poeți creștini: Sf Efrem din Siria Orientală (vechea Mesopotamie),
complementară geografic și spiritual Siriei Antiohiene occidentale,
și Ioan Alexandru din România Maramureșului septentrional. Imnele
sunt singurul gen potrivit să cânte frumusețile Raiului, și cu
siguranță marele poet a dezvoltat genul într-o direcție
surprinzătoare, ca singurul potrivit să cânte Raiul ceresc în
chip de Grădină a Raiului pe pământ, cum i se înfățișează
poetului, în modalitate imnică, pământul Transilvaniei ori al
Moldovei (ce frumos sună lucrul acesta în versurile de început ale
poetului, care prefigurau evoluția seriei tematice și a motivului
Grădinii Raiului: „pretutindeni exiști tu pământule,//dar eu te
știu dintr-un anume loc și timp anume, // ars de roți și
frământat de lumini..”, citat din memorie). Raiul nu a fost
retras omului, ne sugerează poetul, el încă este aici în chip degrădini
ale Raiului.
O asemenea grădină este și imnica
Transilvanie.
„Buciumele
ies în zori de zi// Trase pe umeri albe de mireasă// Și cînd se
varsă jalea lor din Munți// Miroase-a veșnicie-n fiecare casă”
(Imnul
Albei-Iulia).
Sau: „Pentru că dealul tău miroase// A pîine și a vin
împărătesc// Și-n casa ta-i o candelă de veghe// Transilvanie
sfîntă te iubesc” (Iubire).

Aici,
poetul se întâlnește cu antropologul creștin Nichifor Crainic și
cu toată tradiția de la Gândirealui N. Crainic, V. Băncilă și Pan Vizirescu, a căror creație
este o mărturie a genului literar confirmativ, adică a
transfigurării estetice a sentimentului paradiziac, în plină eră
postlapsariană, ceea ce este cu adevărat miraculos. Imnul
este genul confirmativ.
Dacă poezia satirică s-a născut ca o reacție a durerii în fața
stricăciunii, imnul s-a născut ca o reacție a bucuriei
suprafirești pe care ne-o procură orice ipostază confirmativă a
Raiului și a lucrării Sfinților lui Dumnezeu. Desigur că genurile
evoluează în chip autonom fără a-și pierde rădăcina din
adâncurile abisale ale Scripturii, precum sunt rădăcinile
paradoxale ale eminescienei „flori de pe mare”. Dacă, în cazul
genurilor targum
și midrashîncă regăsim o apropiere a textului narativ de „exegeza
de tip liturgic,
desfășurată în contextul cultului sinagogal”,
la poemul psaltic, în schimb, evoluția genului
psalticcunoaște o puternică autonomie și o extraordinară diversitate, la
fel cum se întâmplă cu genul
imnelor.
În cazul dependenței de textul scripturistic, ca în exemplul
genului targum,
dezvoltat de către rabini în actul „traducerii textului Legii sau
al profeților sub formă de parafrază aramaică dezvoltată
(=targum)”, oracularulșiomileticulerau puternic îngemănate, diferențierea lor aducând cadrul
emergenței pericopei,
o specie tot liturgică, și a genului
omiletic (midrash)bine demarcat, care va înflori în „haggada”
(tradiția iudaică orală a comentariului scripturistic).
Textul Legii și cel profetic, devenite pericopă,
permiteau comentariul liber, ceea ce a impus omiliile,
celebre în arealul tradiției sinagogale, dar și în spațiul
bizantin prin OmiliileSf Vasile cel Mare, de pildă. Chiar și numai la acest prag al
discuției ne putem da seama că actul creator susține și devine
întrucâtva inteligibil prin cele trei funcțiuni, la care am făcut
deja referire: auguralul,
oracularul și exorcizantul.Din
prima funcțiune s-a născut imnul, din a doua poezia profetică, dar
și poemul psaltic, din a treia, moliftele Sf Vasile cel Mare,
rostite în sobor în fiecare zi de Anul Nou creștin(ceea ce arată un tip originar de lectură colectivă incantatorie)
și poezia satirică, oricât de paradoxal pare.
Un poet precum Tudor Arghezi a dezvoltat în principal cele trei
genuri, genul psaltic, poezia profetică și cea satirică, cu toate
că nici genul imnic nu lipsește ca în seria lirică a „laudelor”.
Ioan Alexandru a promovat și a dezvoltat (a inovat, am putea spune)
primele două genuri, legate de augural și de oracular, adică imnulșipoezia
profetică,
într-altfel decât Arghezi în psalmi ori în „laude”, dar nu
fără de legătură cu îndrăznețele inovații ale lui Arghezi în
raport cu genurile artistice legate de spațiul liturgic. Ioan
Alexandru îmbină „laudele” cu specia testamentară a
„plânsurilor” și a „blestemelor” ca în „Transilvania”
(„Transilvania
clopot mut/ Limba ți s-a smuls din rădăcină/ Pe cînd graiul tău
bolborosea/ La răscruce rugă pe colină// Tot ce-ai spus, puținul
tău cuvînt/ E un țipăt de mărturisire/ Încă nu văzuseși pe
pămînt/ Decît lacrime și cimitire//

Graiul
tău umbla neprihănit/ De la om la om ca o făclie/ Pe obraz încă
nu licărea

Decît
harul păcii și sfinție// Transilvania clopot înghețat/ În azur
icnind fără de limbă,/ Smulge-mă de-aici de pe pămînt/ Și-n
bătaie sacră mă preschimbă//

Să-nceapă
jeluirile străvechi/ Pe limba și-n ființa noastră/ Ca șoarecii
în horă îngroziți/ Să sară-n foc din templu pe fereastră”)

Poezia
restauratoare a lui Ioan Alexandru versus

antipoezia
lapsaridă, decostructivistă, postmodernă

Ne
dăm seama că acest curent restaurator este opus celui
deconstructivist postmodern, care crede că poate muta sursele
lirismului în spațiul profan, ocolind orice atingere cu funcțiile
fondatoare ale cântecului, cele care, de altminteri, justifică
însăși apariția și îndreptățirea acestei specii majore a
literaturizării care este poezia, și care își are rădăcinile în
substratul sacru al cuvântului însuși.Ne dăm seama ce răsturnare ontologică se peterce cu postmodernii,
care mută sursa inspirației și funcția poeziei din spațiul sacru
în cel profan, ceea ce este cu adevărat o răsturnare demonică.
Poetul postmodern caută regiunile impure, profane, spre imondicii,
dar nu pentru a-și exersa vreo funcție exorcizantă ca în genul
moliftelor ori ca în poezia satirică eminesciană sau argheziană,
ci pentru a sluji unei desacralizări
programatice totalitarecare atestă un triumf
al nihilismului dogmatic extrem.Poetul
postmodernadoră imondiciile, cu toate cele 33 de specii ale murdărilor
dezvălute în Vechiul Testament, cu tot cu funcția lor malefică,
își face biserică din spațiul în care predomină ele, încercând
chiar să oficieze liturghii întoarse, întârzie în adorarea
imondiciilor și a funcțiilor legate de ele etc., de la murdăriile
banale, precum ar fi un lighean murdar, o chiuvetă pe care-a
ocolit-o săpunul și până la fecale, urină etc. Ne dăm seama că
aici liricul este pus în slujba unei masive deconstrucții menite a
desacraliza deopotrivă omul și natura sugerând, în alt plan,
absența din lume a sacrului, a paradisiacului și deci susținând
negarea atemporalismului divin din lucruri și făpturi deopotrivă.
Programul naturalismului metodologic postfreudian este dus la extrem.
Contra unui asemenea curent, pe care poeții genurilor sacre l-au
anticipat, se face stavilă salvatoare, în fața revărsării
devastatoare a nihilismului totalitar, curentul marii creații
restauratoare prin care se reafirmă modul teandric de existență,
divino-umanul. În poezia lui Ioan Alexandru pământul este „ars
de roți și frământat de lumini”, adică este lămurit
în foc,așa cum ne spun psalmii davidici, pe câtă vreme în pseudolirismul
imondiciilor, pământul este locul descompunerii, al fetidului, al
lucrului ruginit, mâncat de molii și populat de viermi, de obiecte
dezafectate, sugerând supremația orizontului dezasimilației în
toată existența și asupra a toată viețuirea. Faptul crucial din
viața zilnică a unui om pentru poezia aceasta, este, de pildă,
legat de exercițiul funcțiilor fiziologice inferioare (eliminarea
excrementelor) și astfel poezia devine antipoezie, căci nu cântă
(nu în-cântă), ci „des-cântă” cu elementele expresive ale
magiei negre, care și ea folosește excremente și altele pentru a
lega omul nu pentru a-l dezlega. Pentru ilustrare am putea cita din
poezia a doi poeți reprezentativi ai curentului, al căror nume nici
n-ar putea fi reținute din iureșul imondiciilor, dar ne vom abține
totuși să coborâm în abundența lapsaridă a acestui mediu.
Riscul e prea mare și efectul e fetid spre asfixie. Cu totul alta
este direcția în care se propagă lirismul poeziei lui Ioan
Alexandru. Elementele nu sunt privite pe fața epuizării, ci pe
aceea a unui miraculos fenomen restaurator, iar poezia devine,
într-altfel decât în poezia satirică a lui Arghezi, exorcizantă,
slujind deopotrivă și o funcție taumaturgică, căci cuvântul
rostit de o gură curată, de o făptură purificată, vindecă,
purifică, lămurește precum aurul lămurit în foc. „Pretutindeni
exiști tu, pământule// Ars de roți…”, zice poetul evocând
deopotrivă roțile torturii martirologice ale lui Horia și Cloșca,
dar și roțile focului purificator pomenit în Psalmul 118 (…),
dar și în cuvintele celor doi apostoli pe Drumul spre Emaus, când
descoperă subit: „Oare nu ardea sufletul nostru când ne vorbea pe
cale și ne tâlcuia Scripturile!?”. Eminescu a ridicat și el
glăsuirea la aceeași funcție vindecătoare, fie că este vorba de
„glasul gurei mici”, fie de „o eternă gură”. Iată variante
ale glăsuirii la Eminescu: „O oră să fi fost amici// o oră de
amor// s-ascult de glasul gurei mici// o oră și să mor”, sau:
„De treci codrii de aramă de departe vezi albind//și-auzi mândra
glăsuire a pădurii de argint”, sau: „etern repovestită de o
eterna gură” din Glosăetc. Poezia izvorăște aici din funcția elementală (cu termenul
cantemiresc) a sacrului
fondator,
pe care poetul este chemat să i-l descopere omului în toate ale
vieții lui, de la cele mici la cele mari, redându-i bucuria vieții
și vindecându-l pe el și lucrurile de tristeți care prefațează
întunericul deznădăjduirii și cultura morții. Sacrul fondator e,
în viziunile lirice ale lui Ioan Alexandru, și foc zămislitor ca
în Pasăre:
„Cloșcă
de aur, zvon dumnezeiesc/ Clopot de foc în turla mea săracă/
Păstrează veșnic seminția mea/ În zborul tău de flăcări să
se coacă// Avem un drum etern de străbătut

Și
fără ou, rămînem fără roată/ Și osiile carului ceresc/
Se-mpotmolesc în piatră și îngloată”.

Pentru
poetul nostru se potrivesc, iată, celebrele cuvinte rostite de
Nicolae Iorga pentru marele Eminescu: „Eminescu este drumul spre
sănătate al acestui popor”. Desigur că există un lirism al
descompunerii, ca în poezia simbolistă a lui Bacovia sau Minulescu,
dar acesta este departe de pseudopoezia imondiciilor din „opera”
poetului nouăzecist. Cu această diferență expresivă măsurăm și
distanța dintre cele două generații: șaizeciștii (generația
Labiș) și nouăzeciștii, generația „eliberării”
postdecembriste, dar putem consemna și o teribilă rănire a
organismului etnoistoric al unui popor, la nivelul de articulație al
generației prin care se propagă în timp, etnoistoric, tocmai
poporul însuși. Cum anume ni se înfățișează ființa unui neam
european trecut în poezia lui Ioan Alexandru și cum arată aceiași
ființă trecută în „poezia” poeților așa numiți
nouăzeciști, putem afla printr-o analiză comparativă simplă. Vom
părăsi, însă, calea aceasta, fiindcă este prea puțin productivă
ba chiar pierzătoare.

Despre
ființa spirituală a popoarelor poți afla lucruri extraordinare
cercetând marea operă în care-și găsește adăpost și
desăvârșire poporul însuși și nicidecum din experimentele
deconstrucției patolirice a dimensiunii expresive a ființei unui
popor. Studiul acestora poate fi util dacă vrem să cercetăm căile
rătăcirii unei anume generații ca să nu repetăm steril și
stricăcios antilucrarea ei, altfel operația este cu totul
nefolositoare, cu excepția științei interesate de îmbolnăvirea
funcției expresive a unei generații, adică de maladiile
generaționale ale epocilor de descompunere. Marele eseist și
deopotrivă romancier, filosof și istoric literar, Paul Anghel,
găsește un substrat temporal originar pentru acest tip de lirism
purificator și vindecător în ceea ce numește modelul magic de
timp și deci „cuvântul magic”. Indiferent cum vom denumi
cuvântul care confirmă dimensiunea expresiv-taumaturgică a
existenței, un lucru este cert și anume: atributul său
purificator; acesta este „cuvânt cu putere”, cum se dovedește a
fi, în genere, cuvântul relegat de glăsuirea divină, de logos, în
cele două exprimări ale revelației. Tocmai de acestea se leagă și
izvorul poeziei în cele trei genuri monumentale ale sale, de care
tocmai am pomenit folosindu-ne de sugestia regretatului Paul Anghel,
în viziunea căruia cuvântul ritualului va fi un cuvânt augural,
oracolarși de exorcizare.
„Cele trei drumuri vor conduce, cum s-a și precizat mai sus, în
modelul clasic, la poezia
imnică,
la poezia
profeticăși la poezia
satirică,
trei direcții poetice prin care cuvântul se va laiciza”, fără
a-și pierde resortul sacru, adăugăm noi, adică rădăcinile
înfipte în atemporalismul divin, în abisalitatea oceanului
noologic, precum misterioasa floare
de pe mare, tocmai
menționată,din poezia marelui Eminescu. Ori ca în „Cuvintele” lui Ioan
Alexandru: „De
foarte de departe cuvintele sosesc/ În graiul tău pe rînd de se
așază/ În zori de zi spre templu pribegesc/ Și pînă noaptea
sacre cuvîntează//

Numai
să ai răbdare îndeajuns/ Să le asculți în pace cu iubire/ Și-n
corul lor vei fi și tu răpit/ În hora cea din taină după
mire//… Acum sînt păstorite în Carpați/ Văi blînde unduie și
le-nfioară/ Se decantează huma sub clopotele lor/ Cum trec din cer
în candela de seară”.

„Evaluând
global, putem spune că, în genere, colindele recurg la funcția
augurală a imaginii și cuvântului. Colindul
menește sau vestește o stare bună.
În chip predilect colindele încep cu „lerui-ler” și „florile
dalbe”, ceea ce cândva, în orizontul prim, însemna nu numai
cuvânt, dar și gest: colindătorii aduceau crengi verzi, poate
înflorite, poate presărând petale, ca în ritualurile augurale vii
și azi în India, Ceylon și Bali. Florile s-au retras, treptat în
cuvânt, ritualul colindatului s-a strămutat din primăvară în
iarnă, dar amintirea dăinuie încă, iar verbul o conservă”.
În toate regăsim aceeași prelungire a funcției purificatoare
atestată în natură și trecută în beneficiul întregii societăți
grație funcției mijlocitoare a agentului care vestește puritatea
naturii și a lumii însăși, curățiile, luminile suprafirești
din cele mai obișnuite situații și deopotrivă din lucruri și din
făpturi. „Lumină din luminie…”, spune poetul creștin, Ioan
Alexandru. Această funcțiune de mijlocire a purificărilor, a
curățiilor, a luminii și a lămuririi (grație focului interior al
logosului ce răzbate în orice utilizare curată a cuvântului) este
asumată de poetul creștin, Ioan Alexandru, cu o putere
extraordinară prin care odrăslește imnul, funcția oraculară a
cuvântului prin poezia profetică și deopotrivă lirica purităților
și a felurilor de lumină despre care mărturisesc marii
contemplativi și pe care o cântă, o incantează Ioan Alexandru. Ca
în Șarpele: „Urechile
ciulite către bolți/ Așteaptă clipa și acea vestire/ Cînd
fulgerul de răsărit va porunci/ Să iasă șarpele din cimitire”.

Acesta
este orizontul de inteligibilitate a prezenței elementelor cosmice
pozitive, deopotrivă în specia poemelor lui Ioan Alexandru și a
colindelor (cu funcție magică): „- Bună dimineața, apă lină!
/ – Bună dimineața, gospodină …”, altul: „- Bună dimineața
fântâniță, mândră și frumoasă! / – Bună dimineața,
jupâneasă …” Altul: „ – Bună dimineața, rouă rourată! /
– Mulțumim dumitale, fată! …” Revenind la genul imnelor, vom
sesiza că tradiția genului coboară adânc în timpul creștin spre
Siria Orientală, în mediul iudeo-creștin al necercetatei metropole
antice Nisibis, a Sf. Efrem Sirul. Tot la fel, genul omiletic creștin
își are rădăcinile în Antiohia unde l-au ridicat pe culmi
inegalabile Sf Ioan Gură de Aur și Sf Vasile cel Mare.

Poezia lui Ioan Alexandru a unificat
stilistic trei spații subcontinentale

Nu vom insista, în paginile noastre nici pe
lămuriri detaliate la structura genului pentru care există foarte
buni specialiști în spațiul teologic (din studiile Pr Ioan Ică jr
am citat deja). Sigur că, la început, e bine să ne reamintim câte
ceva despre structura acestui gen poetic, fără a insista și fără
a pretinde vreun merit în privința propriului meu aport. Toate cele
menționate aici sunt preluări lămuritoare și deci ajutătoare
pentru cititor, nicidecum dezvoltări personale. Ceea ce voim noi a
spune aici merge pe alte linii ale demonstrației. Cât privește
evoluția genului imnografic până la dezvoltarea lui estetică de
care beneficiază grație operei poetice alexandriene, vom reține că imnul cuprinde
în arhitectonica lui cele trei tipare: condacul,
icosul și irmosul. « Literatura
bizantină cultiva vreme indelungată genul poetic reprezentat de
condac, cu toate că, se pare, această denumire caracteristică nu
apare în texte mai devreme de secolul al IX-lea. Condacul se
prezinta ca un imn alcătuit din 18 pana la 30 de strofe (foarte rar
depășesc numarul de 30) cu aceeasi structura metrică. Fiecare
strofă, cunoscută sub numele de „tropar” sau „icos”, e
alcatuită după modelul primei strofe, intitulată „irmos”,
incat toate celelalte strofe corespund, ca numar de silabe, accente
tonice si din punct de vedere melodic cu irmosul.”. Desigur că genul, cum s-a precizat, e legat de preamărirea
sfinților.Prin dezvoltarea genului „se va realiza o trecere deliberata de la
simplul tropar la forma unui poem amplu, care sa se constituie ca o
insiruire de tropare înlănțuite în aceeași acțiune”.

Imnele
lui Ioan Alexandru sunt o mărturie pentru o extraordinară
performanță spirituală, unică, după știința mea, în tot
Răsăritul creștin și probabil în toată creștinătatea, dacă
facem cumva abstracție de franciscanele variante ale celebrului „Il
Cantico din fratre Solo” al Sf Francisc d’Assissi, aceea a
recuperării unității tuturor celor trei arii ale creștinismului
originar: siriacă (prin care se menținuse până târziu textul
aramaic și deci folosirea unei limbi pe care o vorbise Însuși
Mântuitorul), greacă și romană. Fapta aceasta de sinteză
creatoare în plină eră comunistă, anticreștină și
antinațională, este ceva care depășește imaginația. Faptul
acesta este comparabil doar cu performanța (consemnată de către
Lucian Blaga) lui Dimitrie Cantemir, care a unificat, în fapta lui
creatoare, cele două mari câmpuri stilistice polarizate, opuse,
bizantinismul static (oriental) și barocul dinamic (apusean), lăsând
moștenire nevredniciei noastre un câmp stilistic de o noutate
copleșitoare: bizantinismul dinamic. Acesta va rămâne oarecum
singular în cultura Răsăritului creștin, despre Occident
neputându-se nici măcar vorbi. În chip nefericit, însă,
performanța lui Cantemir rămâne oarecum singulară chiar în
cuprinsul culturii române, dacă ignorăm acea filiație a
Hiperionului eminescian din Inorogul cantemiresc, chestiune așa de
savant comentată de marele și blândul cărturar, Edgar Papu.

Arhitectura
generică și simbolică a operei poetice a lui Ioan Alexandru

Cu
performanța lui Ioan Alexandru ne găsim în fața unei
extraordinare acțiuni de restaurație spirituală a unei vechi
unități care lega întreitele spații care stau astăzi încă
rupte, risipite, spre paguba Europei întregi, dar și a lumii,
fiindcă este clar că depășirea crizei endemice a Orientului
Apropiat este dependentă în mare măsură de recuperarea unității
dintre Atena, Ierusalim, Roma cu vechile Nisibis și Antiohia.Însă lucrul acesta s-a petrecut deja în chip de mare performanță
estetică prin poezia tricontinentală a lui Ioan Alexandru. Putem
spune fără teamă că prin poezia imnelor lui Ioan Alexandru (și
nu numai a acestui corpus al operei sale lirice) se străvede o lume,
un spațiu dens de mare însemnătate pentru unitatea celor trei
Europe: Eurafrica, Europa atlantică și Eurasia. Cine crede că va
fi posibilă pacea lumii și liniștea sufletească a omului european
fără de recuperarea acestei unități se află într-o mare eroare.
Cadrul spiritual configurat de coexistența celor cinci succesiuni
civilizaționale: 1. Siria midrash-ului iudeo-creștin și a imnelor
Sf Efrem Sirul (dimpreună cu cea antiohiană a Sf. Ioan Gură de Aur
și Vasile cel Mare), 2. Ierusalimul Pentateuhului, davidic și al
profeților, dimpreună cu Galileea neamurilor, 3. Grecia
pauliniano-athonită și, în fine, 4. toată aria apostolică
andreiană, compusă la rândul ei din trei nuclee dense, unul fiind
constituit de România davidică a psalmilor arghezieni și a imnelor lui Ioan Alexandru dar și a Odei în metru antic a lui
Eminescu (ca să nu menționăm poemul apofatic, Luceafărul,
în descendență directă din tainicul motiv al luminii), altul
fiind nucleul rusesc al impulsului eshatologic ca și cel ilustrat de
tiparul dostoievskian, la care se adaugă, în al cincilea rând,
(5), Roma cu ambele maluri ale Atlanticului, adică aria
continentului atlantic, cum l-a denumit Carl Schmitt. Poezia lui Ioan
Alexandru este comprehensibilă, ca mare performanță într-un
asemenea sistem de referință. Nimeni, după știința noastră, n-a
reușit până la el, să scoată din scufundare axa unei mari
tradiții spirituale care subîntinde o geografie de substrat de
străveche unitate în care se cuprind, la un pol, imnele lui Ioan
Alexandru, la celălalt pol, Imnele Sf. Efrem Sirul. Grație poemelor
lui Ioan Alexandru redescoperim o frățietate spirituală scufundată
tocmai cu cel ce face parte din familia Sf. Efrem. Descoperim în
chip minunat o frățietate uitată grație celor doi mari trăitori
Efrem al Siriei și Ioan Alexandru al României. Așa cum prin
eminesciana Odă
în metru anticne descoperim tot în chip minunat întreolaltă cu Sf. Evagrie
Ponticul, deci cu marea spiritualitate înfloritoare în pustia
egipteană. Când marele poet spune „nu credeam să învăț a muri
vreodată”, înțelegem că deja coborâse în adâncul teologiei
evagriene a celor teri feluri de a muri, dintre care numai unul este
rodnic, cel pe care desigur că marele poet l-a descoperit prin actul
inițiatic despre care avem mărturia poemului său. Ori precum
poetul imnic l-a tâlcuit și el prin tema tainicei transfigurări ca
în „Transparență”: „Vița-de-vie
răbdînd la nesfîrșit/ Acolo-n piatra stearpă pe coline/ Se
pomenește într-o bună zi/ Că-i curge focul rubiniu prin vine// Și
de-i rănită cu o lance-adînc/ Lasă să-i curgă sîngele din
coastă/ Iar cei ce-l văd să nu mai poată bea/ Și cei ce-s orbi
să bea și să trăiască”.

Câteva
cuvinte despre tabloul imnologiei efremite. Sfântul și poetul
imnologic face parte, cum s-a precizat, din tradiția și mediul
isait (al orașului Nisibis). Tema nunții și a Celui ce este Mirele
Sufletului, Hristos, sunt teme comune celor două corpusuri lirice,
Imnelor efremite și ale lui Ioan Alexandru (imnele alexandriene, cum
le vom numi în continuare). Ca și la Sf. Efrem și în cazul
imnelor alexandriene, asceza pregătitoare se derulează înlăuntrul
comunității, ca act de comuniune în „lumina din luminie” și
deci ca trăire în peisaj paradiziac, în bucuria luminii cu toți
frații și cu pământul în chip de peisaj de frumusețe
suprafirească, transfigurat, devenit Rai. Ca în „Sămânță”: Pe
lună veche ies secerătorii/ S-așeze chipul holdei în pămînt/
Curînd pogoară ploile de toamnă

Să-ntrebe
de semințe în cuvînt// Pe pînze albe-n stinsele livezi/
Zvîntatu-s-au semințele senine/ Acum pe cap sînt unse cu oloi/ Și
li se spun pricesnele de bine//

Și
mîine-n zori semănătorul blînd/ Cînd steaua bolții licări-va
încă/ Va ferici grăuntele sortit/ Să cadă-n brazda umedă
și-adîncă”.

Prin
motivul luminii din luminie este confirmată și cealaltă comuniune
lirică cu marele siriac prin tema Duhului Sfânt. Ca și în cazul
creștinismului siriac, unde lucrarea Duhului Sfânt este tâlcuită
„într-o simbolică feminină: ruhaîn aramaică fiind de gen feminin” și în imnele lui Ioan Aleandru, taina lucrării Duhului în natura
devenită peisaj etnic este tâlcuită tot într-o simbolistică
feminină prin „lumina din luminie”. „Hristos văzut ca Mire
Ceresc, mântuirea înțeleasă ca tămăduire, și ca recuperarea
Paradisului, Focul divin al Duhului („pământul ars de roți și
frământat de lumini”), „ochiul luminos”…., unitatea celor
teri biserici (din cer, de pe pământ și din suflet)”.
Ca în această cosmică liturghie: „Cu
șase aripi umblă pe pămînt făptura/ Asta unică și sfîntă, cu
trei se sprijină/ Pe dedesubt, cu celelalte-ntreabă și/ Se-ncîntă.
Cu două stă pe loc și celălalt/ Blînd unicorn humid în vîrf cu
ceară/ Pune sigil de smirnă din înalt, pe toate/ Cimitirele din
țară/. Cu celelalte aripi/ În amurg neprihănite sîngeră/ În
slavă/ Două străfulgere-mprejur/Și-n miez e tronul pururi pentru
Avă”.

Natura
devenită peisaj sacru participă la tainele sacramentale, de la
taina cununiei, la taina botezului și la o tulburător de frumoasă
euharistie cosmică, sunt toate fațetele imnelor și ale poeziei
alexandriene în ansamblul operei conferindu-i o unitate stilistică
de excepție. Aceasta transfigurează toate polaritățile, le
ferește de alunecări în sciziparități schismogenetice, aducând
opușii la coincidență (un altfel de misterrium conjunctionis).
Împărăția lui Dumnezeu este dincolo de timp, dar și dincoace de
timp ca eclezie
cosmicăși ca Biserică din corpul istoriei și al neamului, evocând
oarecum linia ardelenească a bisericilor lui Goga. Ca în „Imnul
lui Horea Rex Daciae”, depotrivă imn și litanie, avertisment și
condac: „Cînd
umbra șarpelui/ De-aramă lovește cimitirele./ Horia se arată din
Arada cu/ Un potir din trunchiul de gorun plin de-amărăciune/ Ras
și-l pune-n fruntea mesei lîngă pîinea pustie/ De mălai în
zorii sărbătorii. Mocanii stau în/ Cuiburi sub șepcile de oaie cu
pruncii-n jurul lor/ Necopți și în cenușa vetrei în nopțile de
iarnă/ Perele de pămînt cu-mpușcături se coc. La grinzi/
Sticlesc cuțitele din coasă de jupuit stejarii/ De omizi. Opaițul
în ungher pătrunde din icoană/ Cu lancea sfîntul Gheorghe
dragonul înzăuat”.

În
treacăt, vom remarca organizarea ierarhizatoare a volumelor sale, de
la „Viața deocamdată”, la „Vină” și, spre treapta de sus,
la „Imne” în care sunt recolectate deopotrivă condacul, icosul,
poemul psaltic, specia catismei și, surprinzător, tematizarea și
simbolica molitfelnicului. „Viața deocamdată” este un volum
dedicat temeifiindului
din textura timpului,
ca în inspirata cugetare a limbii engleze: for
the time being,
ceea ce cuvânt-cu-cuvânt s-ar traduce așa: „pentru fiindul
timpului”, adică „pentru deocamdată”, ori direct,
„deocamdată”, cum se traduce de fapt spre a fi comprehensibil
conștiinței comune, care însă a uitat înțelesul lui
„deocamdată” („cam deodată”, adică, „pe moment”). Cu
volumul „Vină” suntem preveniți asupra simbolicii crucii ca
scară ce face legătura între cer și pământ. Vina este crucea
fiecăruia și scara fiecăruia. Iar Imnelesunt deja starea urcată la cer, în Paradisul totodată coborât pe
pământ. Căci crucea lui Hristos, este vina păcatului preluată de
Dumnezeu asupra Sa ca să ne putem mântui vădind alte două motive
ale sferei lirice alexandriene și deopotrivă efremite: măreția și
smerenia lui Dumnezeu, Paradis, Biserică și Împărăție
eshatologică.
Nunta sufletului, deci cununia cu Mirele cersc se desfășoară în
poemele lui Ioan Alexandru într-un scenariu de liturghie cosmică,
pe care a încercat Molitfelnicul să-l fixeze prin precizări
tipiconale care nu pot însă oferi mai mult decât procedeele de
fixare a celor două taine – nunta și botezul – în nici un caz
nu pot sluji ca mijloace de descifrare a nucleului tainic ori chiar
și de tâlcuire. Poemele alexandriene, însă, ca și imnele
efremite, ne oferă mijloace și simbolistici capabile să ne
deschidă drum spre tâlcuiri copleșitoare, inaugurând astfel o
nouă hermeneutică a cuvântului sacru (logosul) și deci o
modalitate de convorbire cu Dumnezeu. Ori pur și simplu cheamă
imnul și psalmul să se îngemăneze pentru a transmite cu puterea
lor revelatorie taina lui Horea și a unei Transilvanii de augurale
frumuseți și psaltică măreție pe firmamentul căreia se
proiectează cumplita răstignire prin tragerea pe roată: „Horia
mocan măciucă, stejar încoronat/ Coroană roată, horă în
văzduhuri/ Pe care vulturii/ Din oase-și încropesc cuiburi uriașe/
Pe care satele se pîrguiesc, Horia iese/ Horă cu ușa din țîțîni
și trage roiurile/ Afară din cosnițe și-n fagurii pustii
împlîntă/ Cîlți uscați în șomoioage, prodromul focului./
Curați sînt apusenii munții de la noi, coline/ Sfinte și domoale,
cel mai în floare din cît ni-e dat/ Pămînt slăvit covor pentru
slăvitele picioare,/ Ce le împletim pe/ Drumuri în răscruci.
Cresc miile/ De neamuri și seminții garoafe și crini/ Cădelnițe
pe culmi, primule, cupele pătate,/ Zarnacadele, lauri și bujori și
clopoței/ Columbe lalele galbene și in. Bria se urcă-n/ Crăpături
și turtureaua albă se ghemuie-n/ Cel mai umil ungher cu slavă.
Cheile Turzii țin/ În brațe trupul întreg din cîte flori
cinstesc/ Obrazul luminos al sfintei Patrii. Borșișorul/ Crește pe
un fir de lut, și iarba grasă, un mănunchi/ De stele gălbui
precum în zori clipesc pe dealuri// Transilvane, leurii nalți și/
Aerel ce se revarsă pînă în/ Panonii; pesma roșcată/ Limpede
pocal și sorbul dacic cu frunzele Crestate își soarbe seminția
verde și păs-/ -Trează precum cămila apele-ndelung. Din/ Lemnul
Tisei, Matusalemnul nostru, trei mii de ani/ Lucrează la veșnicia
lui ; nu-i vierme nici rîie/ În Patrie în stare să-i sară-n
coamă fără frîu/ Din el păstorii izvodit-au nava celui mai
vechi/ Altar în acești munți. Și clopoței de stîncă se/

Înclină
peste ape înnoindu-și portul din repedele/ Curs. Din tulichină
curge un fel slăvit/ De smirnă ce umple/ Templul sfintei surori
naturi de-aducere/ Aminte. Strugurii ursului cu frunzele lucioase”.

Consemnăm
aici triumful teologiei poetice, de care vorbea uneori poetul
invocând un binecunoscut teolog german. Cu adevărat, poezia, nu
orice poezie, desigur, dar poezia aceasta alexandriană este casa
ființei, cum ne-a prevenit Heidegger. Nu cred că există un mai
complet poet creștin în toată Europa decât Ioan Alexandru. Atât
formal (completitudinea genurilor, temelor și motivelor) cât și
substanțial. Ioan Alexandru a dezvoltat altfel decât în Apus, de
pildă, tema polarității cerului cu pământul. Cele două sunt una
în lumina
din luminie,
ceea ce arată o tâlcuire năucitoare la tema Paradisului, care este
Paradis pierdut la Milton, este cer despărțit de pământ la Sf
Augustin și este Rai pe pământul ridicat de cuvântul poetului la
cer. În poezia lui Ioan Alexandru cerul coboară spre pământ
pentru că și pământul urcă spre cer, îmbrățișându-se înluminietainică, iar despre taina acestei duble mișcări ne dau mărturie
Imnele, în primul rând. Ca-n „Imnul lui Mihai Eminescu”:
„Și-albina-mbălsămează
într-atît/ Și viile pe dealuri în soboare. Și-n codri toamna/
Singur cînd pătrund, rămîne țara/ Fără răsuflare. Sus
inimile-n veac/ Poetul profețea ! Să nu rămînă nimenea/ De-o
parte. Cînd firea-ntreagă trează-n/ Univers se străduie să
dăinuie de moarte/ Burat pe aripi condurul în zori/

Din
cuibul său direct în foc se duce/ Și nu învie umbra lui pe munți/
Decît să-și vadă Patria pe Cruce/ Moldovănind săracă măicuță
pe pămînt/ Cu capu-nfășurat într-o năframă/ Picioru-ntr-o
opincă de căprioară strîns,/ Străbate scara vamă după vamă//
Ca firea lui slăvind vizionar, zidirea-ntreagă-n/ Horă s-o
cuprindă. Din miez de noapte-n/ Miez de sărbători, din cimitir în
Duh la cununie/ Obrazul nu se zvîntă de lacrime nicicînd/ De jale
una și de bucurie. E-același plîns/ Lăuntric grăitor, aceeași
milă tainică și sfîntă/ Pentru pălirea stelelor în zori și
pentru pelicanul ce/ cuvîntă./ Pentru păstorul răstignit în
ploi./ Și pentru vulturul acolo în tărie/ Și pentru fluturii ce
nu mai sînt/ Și pentru pruncii care or să fie”

Întreaga
poezie alexandriană ne transmută în „locul” acela, în luminiacare face cu putință îmbrățișarea cerului cu pământul, a
soarelui cu luna, care, în toată literatura folclorică
primordială, fuseseră unite înainte ca ceva teribil să le fi rupt
pe una de cealaltă, împingându-le într-o căutare și un dor
cosmic infinit.

Sciziparitățile
mediului siro-aramaic în lumina teologiei poetice

ale
celor doi imnologi: Sf Efrem Sirul și Ioan Alexandru

Înainte
de a examina rădăcinile acestui mod de existență
cosmic-ceremonială, atestată de literatura primordială, adică de
filonul folcloric, vom stărui în treacăt asupra sciziparităților
petrecute tocmai în arealul sirian, responsabile până azi de
eșecurile repetate ale recuperării armoniilor și unității
originare a celor trei Europe, de care am vorbit. Chestiunea este
semnificativă căci tocmai aceasta este una dintre direcțiile
contributorii ale poeziei lui Ioan Alexandru. Aceasta este o poezie
tricontinentală, adică restauratoare a unității în spirit a
celor trei arii: eurafricane, euratlantice și eurasiatice. Vom
reține, mai întâi, că factorul sciziparitar a inclus trei laturi,
atestate de creația Sf Efrem Sirul: a) un anume deficit al formulei
spirituale a „creștinismului siro-aramaic, de origine
iudeo-creștină”,
care „opera mai mult cu cu imagini, metafore și comparații”
decât cu „concepte”; b) încadrarea în imperiul persan i-a
impus o „dezvoltare izolată față de Biserica greacă din
Imperiul Roman”și c) confruntarea cu „perșii persecutori și cu iudaismul mai
influent și cu intruziunile gnostice”.
Peste aceste condiționări sciziparitare de fond s-a supra-adăugat
ceea ce cu adevărat i-a adus haosul teologic și eclezial și deci
marea ruptură de unitatea spațială primară: arianismul. „Produs
al speculației medio- și neoplatonice, acesta a constituit o
dramatică provocare la adresa siriacilor care, neobișnuiți cu
speculațiile filosofice, au fost aruncați într-un adevărat haos
teologic și eclezial”.
Acesta a fost contextul în care s-a afirmat în chip restaurator
opera poetică a Sf. Efrem, ca o cale și un instrument de
recuperarea unității într-un mediu așa de scindat. Calea și
instrumentul au fost întrunite atunci de teologia poetică efremită.
Un mediu similar este și cel în care se va afirma 1500 de ani mai
târziu, ca răspuns la aceiași tragică provocare a unui mediu de
multiple sciziparități, opera poetică a lui Ioan Alexandru. Noi
citim în lucrarea aceasta, care repetă o paradigmă, la 1500 de ani
distanță de exponentul de la origine al genului (între el și
marele poet creștin al celui de-al XX-lea veac se vor interpune alți
doi mari imnografi din Bizanț, Roman Melodul, de la care se
revendică explicit poetul român și Ioan Damaschinul), un semn
proniator și deci o lucrarea dătătoare de speranță, chiar dacă
mediul acesta și-a adâncit haosul și sciziunile, amenințând din
fundal chiar structurile teologice și ecleziale ale întregii
Europe, adică pre-anunțând marea cădere a civilizației europene
și deci a unității sale tricontinentale. De aceea, restituirea
operei marelui poet creștin este imperativă dincolo de fruntariile
României căci, precum ne-am străduit să tâlcuim, această operă
conține răspunsul salvator, sau cel puțin drumul drept către un
atare răspuns. Studierea acestei opere în departamente specializate
ar fi o șansă inestimabilă și neașteptată pentru tot edificiul
Noii Europe. Întârzierea unei asemenea întreprinderi va fi spre
paguba tuturor și spre accentuarea primejdiei celei mari care
întunecă deja orizontul Europei. Inițiativa Editurii Academiei
Române de a restitui opera
omniamarelui poet este un prim pas, fiindcă astăzi ne lipsesc mai mult
chiar decât opera efremită cărțile poetului creștin astfel că
studiul acesta așa de urgent n-ar putea să înceapă fără de
lucrarea aceasta care datorează așa de mult inițiativelor
maestrului Acad. D. R Popescu, Directorul acestei edituri unice și
inițiatorului colecției și a prestigioasei serii, Opera Omnia, a
literaturii române, Academicianului Eugen Simion. Poezia imnografică
era deja un instrument de luptă folosit în mediul acela
siro-aramaic și deopotrivă alexandrian al României postmoderne. Se
folosiseră de el și „Arie la Alexandria și Bardaisan gnosticul
la Edessa în secolul II-III”.
Imnele despre credință vor face din Sf Efrem Sirul „nu numai
adevăratul strămoș al lui Roman Melodul și al kontakion-ului
bizantin, ci și cel mai mare poet al epocii patristice și,
probabil, unicul teolog poet de talia lui Dante”.
Pr Ioan Ică jr ne avertizează că și ceilalți doi mari imnografi
bizantini, Roman Melodul și Ioan Damaschinul au fost tot siriaci și
ei. Ca să înțelegem în ce fel lucrează salvator opera și deci
factorul creator al imnografilor să ne reamintim ceea ce ne învață
Paul Ricoeur, în studiul dedicat hermeneuticii simbolurilor din
celebra carte, „Le conflit des interpretations”.
O cultură care refuză primatul simbolului, spune Ricoeur și
preluăm ideea lui prin sintetizarea pr Ioan Ică jr., eșuează „fie
în alegorism fie în agnosticism (iraționalism), fie în demitizare
și iconoclastie (raționalism)”.
Mi se pare că tocmai acestea sunt trăsăturile culturii postmoderne
ale continentului euratlantic de unde se difuzează spre toate ariile
civilizaționale ale planetei sub denumirea de globalizare. Ca și
opera Sf Efrem Sirul și opera poetică și imnografică a lui Ioan
Alexandru este o reacție spirituală restauratoare la o asemenea
amenințare a scufundării în tenebrele unui mediu de multiple
sciziparități. Ea este azi binefăcătoare, așa cum a fost ieri
opera efremită, dovadă, ne spune același autor, că la moartea
imnografului siriac, „ortodocșii deveniseră dominanți în Siria
romană”.
Nici formula neognostică (alegorismul ei) nici raționalismul
scolastic nu pot reface edificiul spiritual prăbușit. Lucrul acesta
îl știa foarte bine Ioan Alexandru, care va relansa programul
spiritual de origine paradigmatică efremită și cu modulații aduse
de imnografia bizantină a lui Roman Melodulși a lui Ioan Damaschinul.

Prefață la o lucrare omagială dedicată lui Ioan Alexandru, publicată în premieră de ActiveNews