Vestea bună: COVID-ul s-a fâsâit. Vestea proastă: vine războiul!

Niciodată, de la criza rachetelor din Cuba, umbra unui război mondial nu a părut atât de amenințătoare. Pentru că niciodată America nu a fost mai slabă.

Cu un președinte senil, care nu știe pe ce lume se află și ajuns la putere în urma celei mai mari fraude electorale din istorie;

cu un vicepreședinte care pare întruchiparea proverbului „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”;

cu o clasă conducătoare ticăloșită, coruptă și ruptă de popor, plină de indivizi cu idei halucinante, în comparație cu care Marx părea conservator;

cu o armată mai preocupată de teoria rasei, de drepturile transsexualilor și de pedichiură decât de luptă;

cu niște servicii secrete care au înțeles că treaba lor este poliția politică și spionarea contribuabilului, nu culegerea de informații din teritoriu

Statele Unite de azi sunt umbra Americii lăsate de Reagan la sfârșitul Războiului Rece.

O stafie jalnică, care nu mai sperie pe nimeni.

Dimpotrivă, degradarea galopantă a Americii este ca mirosul dulce al unui muribund care atrage hoitarii.

China și Rusia nu mai au răbdare să-i aștepte sfârșitul și sunt gata să sfâșie din corpul colosului în care viața încă mai palpită.

Prilejul este nesperat și, poate, irepetabil.

China are ocazia să își realizeze marele vis care o macină de decenii: realipirea Taiwanului. Și să pună stăpânire pe marele culoar comercial din Marea Chinei de Sud, unde a construit insule artificiale cu baze militare, și pe unde se desfășoară o treime din comerțul naval al lumii. 

Astfel întărită, China poate spera să detroneze America din poziția de lider economic mondial mai repede decât se prognoza.

Pe de altă parte, regimul comunist al lui Xi Jinping nu își poate permite să aștepte prea mult: este amenințat de o triplă criză economică.

Criza energetică – scumpirea și penuria combustibililor – o împiedică să își alimenteze motoarele economiei la capacitate maximă.

Criza mondială a lanțurilor de distribuție o împiedică să livreze mărfurile pe care încă le produce.

Falimentul unor coloși imobiliari, precum Evergrande, Fortune, Kaisa sau Shimao, riscă să provoace implozia unei nou bule financiare și un cutremur financiar față de care criza mondială din 2008 riscă să pară o glumă. 

Nu în ultimul rând, printr-o lovitură de forță spectaculoasă în Marea Chinei, Xi Jinping, tot mai contestat astăzi de colegii de partid, nu doar că și-ar consolida poziția politică, dar ar intra în istorie ca un al doilea Mao, lucru la care jinduiește mai mult decât budistul la Nirvana.

Slăbănogeala administrației Biden este și pentru Putin o tentație irezistibilă. 

În plan regional, printr-un atac asupra Ucrainei, poate spera să redobândească controlul total asupra Donbasului, cu toate bogățiile lui și – de ce nu? – să obțină ieșirea strategică la gurile Dunării. 

În plan global, o asemenea acțiune ar constitui o lovitură serioasă dată planurilor de expansiune a NATO.

În plan economic, și-ar dubla poziția de cvasi-monopol al aprovizionării cu gaze a Europei cu o armătură militară, descurajând eventuale sancțiuni economice ale UE, aflate într-o gravă criză energetică.

În fine, de-a lungul întregii sale istorii, pentru a-și arăta mușchii imperiali, Rusia a aplicat preceptul rezumat astfel de fostul ministru de Interne țarist, Viaceslav von Pehve: „avem nevoie de un mic război victorios”. 

Într-adevăr, „un mic război victorios” în Ucraina i-ar crește spectaculos acțiunile lui Putin nu doar în plan extern, ci și pe scena internă, punând pumnul în gura opoziției (câtă este) și revigorându-i popularitatea care începe să se ofilească.

Paradoxal, niște războaie regionale nu i-ar pica rău nici lui Biden, a cărui popularitate se află în vrie după debandada retragerii din Afganistan. 

În plus, America se confruntă și ea cu o gravă criză economică.

Țara cu consumul cel mai mare din lume este firesc să fie și cea mai afectată de criza mondială a lanțurilor de aprovizionare.

Penuria de mărfuri începe să-și arate colții. Fenomenul, tot mai frecvent întâlnit, al rafturilor goale, începe să-i sperie pe americani. Credeau că așa ceva era posibil doar în comunism. 

Corect. Adus de Biden, comunismul a traversat Oceanul și s-a oploșit în Țara Tuturor Posibilităților.

Colac peste pupăză, pentru ca guvernul marxist de la Washington să facă rost de bani pentru exorbitantele sale programe sociale (niște găuri fără fund) și pentru finanțarea datoriei externe (ajunsă la 134%), a recurs la soluția cea mai comodă: tipărirea de bani.

Fidel promisiunilor „verzi” din campania electorală, administrația Biden a început să închidă conductele și exploatările de petrol și gaze de șist, exact când prețurile și cererea au explodat.

Exact când economia americană ar fi avut mai mare nevoie de „sânge” ieftin în venele sale pentru a se pune pe picioare.

Sau când alternativa gazelor de șist americane ar fi putut ajuta Europa, dacă nu să scape de tot de monopolul rusesc, măcar să negocieze niște prețuri mai rezonabile cu Putin.

Or, unul sau mai multe războaie (mai „mici” sau mai „mari”) ar putea repara prestigiul internațional al Washingtonului, terfelit grav la Kabul, și ar putea injecta niște sânge proaspăt în economie prin revitalizarea mașinii de război americane.

Toate cele enumerate mai sus sunt însă doar PREMISE de război. „Butoiul cu pulbere”. Ar fi nevoie și de un „fitil”. Un motiv suficient de puternic încât să determine China, Rusia sau America să treacă peste rețineri și peste riscul unor pierderilor inerente, pentru a se arunca într-o aventură belicoasă.

Or, acest motiv A APĂRUT. Doar că a trecut nebăgat de seamă, bruiat de propaganda COVID și de larma Sărbătorilor de Iarnă. 

Iată-l:

Rezoluția, propusă de Irlanda și Niger, dar sprijinită de peste 100 de state, a căzut ca urmare a veto-ului exprimat de Rusia. China s-a abținut. Iar India, aflată printre membrii invitați temporar, s-a pronunțat și ea împotrivă.

Votul de acum două săptămâni din Consiliul de Securitate este crucial.

Dacă ar fi fost pozitiv, ar fi determinat ca țările care nu iau măsurile drastice (recomandate de „experți”) pentru a-și înverzi de urgență economiile (închizând mine și sonde și renunțând peste noapte la combustibilii fosili, cu costuri economice colosale) să fie considerate un fel de state agresoare la adresa restului lumii.

Prin urmare, măsurile coercitive cele mai dure împotriva acestora ar fi devenit justificabile.

Lucru care ar fi echivalat cu impunerea unei dictaturi globale pentru salvarea planetei, zdrobind orice disidență.

Această tentativă a fost zădărnicită de opoziția celor trei țări – Rusia, China, India – care totalizează o cincime din suprafața Pământului și aproape jumătate din populația sa. Ele au considerat că menținerea în funcțiune și dezvoltarea economiilor lor este mai importantă decât orice fantasmagorii globaliste.

De acum încolo, orice planuri și măsuri „de urgență” împotriva „schimbării climatice” devin caduce. Ipotetica „salvare a planetei” nu se poate realiza pe porțiuni.

Degeaba ai un Occident aseptic, plin de trotinete electrice, încălzit și iluminat cu energie eoliană și solară (evident, când bate vântul și se arată soarele, în rest, beznă și frig), dacă în China pufăie termocentralele. Dacă în Rusia duduie conductele de gaze. Dacă în India înfloresc minele de cărbune.

Prin urmare, programul american „Green New Deal” al lui Biden și programul „Green Deal” al Ursulei von der Leyen nu mai înseamnă acum vreun „big deal”. Nici măcar valoarea echivalentului lor în hârtie igienică.

Doar că  „schimbarea climatică” era etapa pregătită după pandemia COVID. 

Certificatul verde, pe lângă dovada vaccinării, urma să servească și ca adeverință a gradului de supunere față de înaltul comandament al salvării planetei.

Certificatul verde era și instrumentul de aplicare a Creditului Social, prin care urmau să fie acordate sau dimpotrivă retrase „privilegii” precum dreptul de a circula cu trenul sau avionul, dreptul la o școală mai bună pentru copiii tăi, dreptul la un credit bancar, dreptul la o locuință, dreptul de a te muta dintr-o localitate într-alta…

Însă „certificatul verde” era crucial pentru supunerea Occidentului. Pentru a-l determina să renunțe la drepturi și libertăți pentru scopuri nobile ca „Sănătatea Publică”, „Salvarea Planetei” sau Noua Ordine Mondială.

Votul din 13 decembrie aduce două vești: una bună și alta proastă.

Acesta este semnalul: COVID-ul se fâsâie.

Vestea proastă este că globaliștii nu pot renunța la planurile lor vechi de decenii. Au mers prea departe. Pentru crimele lor din ultimii doi ani îi paște un proces mai mare și răsunător decât cel de la Nürnberg.

Cu spatele la zid, ei nu au altă soluție decât să dezlănțuie câinii războiului. Un război care să le salveze pielea și să distrugă suficient de mult pentru ca, pe ruinele lui, să își construiască scumpa lor Nouă Ordine Mondială. 

„Build Back Better o muerte.”