ROMÂNI DE GENIU care au schimbat LUMEA. 71 de ani de la exterminarea de către regimul bolșevic a savantului Mihail Manoilescu în închisoarea Sighet, la data de 30 decembrie 1950. 130 de ani de la naștere (10 decembrie 1891)

Mihail Manoilescu s-a născut la (9)10 decembrie 1891, în Tecuci. În 1915 devine inginer, fiind șef de
promoție al Școlii de Poduri și Șosele din București. În timpul
Primului Război Mondial, Mihail Manoilescu a fost concentrat ca
ofițer în Regimentul 4 Artilerie de la Roman (1915-1916) și,
ulterior, a fost detașat la Direcția Munițiilor (1916-1918).
Potrivit unor istorici militari, generalul Adrian Stroea și
colonelul Marin Ghinoiu, inginerul Manoilescu proiectează
și execută obuzierul de 210 milimetri model Iași,
cu care a fost dotată inițial artileria cetății
Bucureștilor (montat în cupole „Grubon” model 1988 și
,,Montlucon” model 1891). Obuzierul a
străjuit Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol până în
anul 1960.

În august 1929, apare la Editura
Giard din Paris lucrarea fundamentală a savantului român Mihail
Manoilescu, purtând titlul „Théorie du protectionnisme et
de l’échange international” (Teoria protecționismului și
schimbului internațional). Cartea are o largă
circulație internațională, fiind tradusă în mai multe țări.
Manoilescu pledează pentru ca țările mici să-și protejeze
industriile naționale profitabile, să nu rămână la statutul de
țări agrare, de tip colonial. Economistul Costin Murgescu, într-o carte de referință despre ”Mersul
ideilor economice la români”, apărută
în anul 1987, aprecia
că: ”Politica de protecție
industrială practicată de România în primele decenii ale acestui
secol a fost ridicată de Mihail Manoilescu la rangul unei teorii cu
valabilitate și ecou internațional. La aproape șase decenii
lucrarea lui fundamentală și-a croit drum în întreaga lume,
constituie prima străpungere românească în gândirea economică
universală și a intrat definitiv în istoria doctrinelor economice
moderne, fiind citată în studii de specialitate, cursuri
universitare, tratate și enciclopedii, dar nu a văzut pînă în
1987 lumina tiparului în limba română”. Nomenclaturistul
Gogu Rădulescu, vechi agent kominternist, va riposta prin publicarea
în revista „România
literară” (nr. 43,
22 octombrie 1987) a unui articol în care-și arată nemulțumirea
că în prefața lucrării lui Manoilescu nu s-a menționat faptul că
economistul ar fi un „plagiator fascist”, făcând
trimitere la un articol din perioada interbelică a altui agent al
Kominternului, Belu Silber.

În
anul 1933, Manoilescu scrie o nouă lucrare, Secolul
corporatismului, care va face
carieră în economia mondială. În anul 1934, economistul român
susține trei conferințe publice, sub titlul „Filosofia și
doctrina corporatistă”, în care afirmă că doctrina corporatistă
nu este una de tip fascist și că respinge ideea de partid
totalitar.

Nașul politic al lui Mihail
Manoilescu a fost Mareșalul Alexandru Averescu, care îi conferă și
prima demnitate economică: subsecretar de stat la Ministerul
de Finanțe (în perioada 30 martie 1926 – 4 iunie 1927). În 1930
ajunge Ministru de Comunicații și Lucrări Publice, iar în 1931
Ministru la Industrie și Comerț. A deținut funcția de ministru în
cinci guverne, senator al Colegiului Camerelor de Comerț și
Industrie timp de cinci ani și președinte al Asociației Generale a
Inginerilor din România (AGIR).

A fost pentru o scurtă perioadă de timp Guvernator al
Băncii Naționale (14 iulie 1931-27 noiembrie 1931). Opunându-se
dorinței regelui Carol al II-lea de a salva Banca Marmorosch-Blank
de la faliment prin intervenția băncii centrale, Mihail Manoilescu
este înlăturat din funcție. După acest eveniment, Carol al II-lea
avea să-l țină departe de camarila regală pe cel care a fost unul
dintre artizanii restaurării regale din 1930. În 1937, Corneliu
Zelea Codreanu îl invită pe Mihail Manoilescu să candideze pe
listele partidului „Totul pentru Țară”,
propunere care a fost acceptată de acesta.

Coruptul și imoralul rege avea să mai apeleze la
Manoilescu în iulie 1940, oferindu-i funcția de ministru de
externe, într-o încercare disperată de a salva România de la
dezmembrare teritorială. Amploarea personalității europene a lui
Manoilescu și relațiile sale personale cu reprezentanți de frunte
ai Italiei și Germaniei nu au putut împiedica Dictatul de la Viena,
prin care România a fost silită să cedeze Ungariei partea de nord
a Transilvaniei (43.492 de kilometri pătrați). Mai mult,
Manoilescu, ca reprezentant al României, după ce a leșinat la
vederea modului cum a fost ciuntită Transilvania, a trebuit să-și
pună semnătura pe acest dictat îndreptat împotriva României.

După instaurarea regimului
sovietic de ocupație, la 23 august 1944, savantul Mihail Manoilescu,
economist de renume mondial, a fost alungat mai întâi de la
catedră, apoi a fost închis, în două rânduri, fără
judecată. Prima dată a fost arestat în 12 octombrie 1944 și
ținut în închisoare 14 luni. A doua oară a fost arestat în
decembrie 1948, și, din nou, fără judecată, a fost deținut
politic în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet. La
închisoarea din Sighet, supus unui regim de exterminare, Mihail
Manoilescu moare la 30 decembrie 1950. Avea să fie condamnat, după
moarte (!), în 1951, la „15 ani temniță grea”. Familia
savantului avea să afle despre moartea acestuia abia în anul 1958.

Doctrina sa, privind
protecționismul economic, a intrat în circulație mondială, fiind
la mare cinste în America Latină, în mod special în Brazilia,
unde a stat la baza dezvoltării economice performante a acestei
țări. Profetul economic Manoilescu i-a fost interzis să fie auzit
în propria țară. Atât pe vremea comunismului, cât și după
decembrie 1989. Ocupantul kominternist nu s-a mulțumit cu lichidarea
fizică a savantului, ci i-a interzis, „din
principiu”, și opera
economică, sociologică și jurnalistică (a fost director al
revistei „Lumea nouă”, în care a expus teoria sa
economică, dar și profunde mărturisiri ale credinței ortodoxe).
Orice încercare de repunere în discuție a ideilor lui Mihail
Manoilescu a fost combătută de agenții Kominternului.

După decembrie 1989, „reformatorii” Petre Roman și Adrian Severin, urmași ai unor
notorii bolșevici, nu aveau interes să pună în alicare modelul
protecționismului economic al lui Manoilescu, cu rezultate
remarcabile acolo unde a fost aplicat.

Revistele „22”
(editată de Grupul pentru Dialog Social și finanțată de Fundația
Soros) și „Dilema Veche” (condusă de Andrei Pleșu și
finanțată de o fundație prezidată de iliescianul Augustin Buzura)
au acordat ample spații bătrânului bolșevic Zigu Ornea, reluând
vechile aserțiuni ale lui Belu Silber apărute în revista bolșevică „Era nouă”, finanțată de Ajutorul Roșu (organizație a
Kominternului), sau ale Gall Erno, dintr-o lucrare apărută în
timpul regimului comunist, care desființa curentele de gândire
românească interbelică și pe creatorii lor. Un alt urmaș de
bolșevic, Alexandru Florian, în numele Institutului „Elie
Wiesel”, a contestat în 2016 decizia Băncii Naționale a
României de a dedica o medalie economistului Manoilescu, care a
deținut și funcția de guvernator al acestei instituții.

Pentru a arăta impactul gândirii
economice a lui Mihail Manoilescu, redăm declarația plină de
recunoștință a domnului José Jeronimo Moscardo de Souza, fost
ambasador al Braziliei în România:

„În privința economică, se
credea că suntem condamnați să rămânem o țară agrară, ca și
România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare
român, fost ministru de Externe al țării dumneavoastră și un
economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în
1932, a lucrării sale geniale, «Teoria protecționismului și
schimbului internațional», aceasta a fost, până în ziua de azi,
inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin
Manoilescu, responsabilii brazilieni și-au clarificat originile
inegalității, rolul proiectelor de dezvoltare industrială,
raporturile dintre industrie și agricultură, dintre exporturi și
importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre
fondatorii Braziliei moderne”.