Războiul Civil Spaniol, ar putea răspunde cunoscătorii. Da, așa este, toti trei au luptat în acest război, dar în tabere diferite. Primul, Valter Roman, ca voluntar în Brigăzile Internaționale Comuniste, maior și comandant al unui batalion de artilerie, ceilați doi, Moța și Marin, ca voluntari în „Tercio Extranjeros”, Legiunea Străină Spaniolă, căzuți în luptă de partea forțelor franchiste. Ceea ce, însă, nu se prea știe este faptul că cei doi au fost uciși în baza unui ordin dat chiar de Valter Roman.
Cu un an înainte, la 24 noiembrie 1936, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino- Grănicerul, avocatul Ionel Moța, inginerul Gheorghe Clime, preotul Ion Dumitrescu-Borșa, avocatul Neculai Totu, economistul Bănică Dobre, avocatul Vasile Marin și prințul Alexandru Cantacuzino plecau în Spania. Misiunea lor era ca, în numele Legiunii Arhanghelului Mihail, să-i ofere în semn de omagiu colonelului Jose Moscardo Ituarte, eroul de la Alcazar, o spadă de onoare.
Acolo, întreg grupul, mai puțin generalul, avea să se alăture trupelor generalului Francisco Franco, împotriva celor republicane, în ceea ce s-a numit Războiul Civil Spaniol.
Memoria Prințului…
„Pe la ora trei, ocupăm niște tranșee înaintate. Bombardamentul reîncepe. Ionel Moța ne strigă: «Dacă sîntem înconjurați, nu cade prizonier nimenea. Murim toți împreună!». Sînt ultimele cuvinte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt. O detunătură doborîtoare mă forțează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru și jumătate de mine, asupra unui corp întins cu fața spre pămînt. Îngenunchiu și îi ridic capul. E Ionel Moța. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranșeei. Mă întorc și urlu lui Clime și părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanțelor și al obuzelor: «Ionel și Marin sînt morți!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moța atîrnă de lanț, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă și sfîrtecată a lui Ionel Moța se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Desfac drapelul și îl întind peste trupurile lor.”
Așa a trăit și văzut scena morții legionarilor Ionel Moța și Vasile Marin camaradul lor, prințul Alexandru Cantacuzino (foto), astfel a descris-o în cartea sa, „Pentru Christos – Amintiri de pe frontul din Spania”, apărută în 1937. Explozii de obuze, schije, și cei doi, Moța și Marin cad! Clar, camaradul lor, autorul rândurilor de mai sus, cel alături de care au căzut, nu are nicio idee despre autorii focului ucigător.
…și cea a Preotului
Aceeași scena, cea a răpunerii în luptă a celor doi comandanți legionari, a fost descrisă de încă un martor, preotul Ion Dumitrescu-Borșa în volumul „Cal troian intra muros – Memorii legionare” apărută în 2014.
„Un obuz a făcut explozie lângă noi și ne-am pomenit acoperiți de pământ. Ne-am ridicat îngroziți. Alecu (n.m. prințul Alexandru Cantacuzino), văzând că mitraliera noastră a încetat, s-a dus să o pună în funcțiune. Când să se întoarcă, Alecu a dat de Moța și Marin întinși într-un lac de sânge. I-a pipăit și a strigat la noi: „Părinte, Moța și Marin sunt morți!”. Am simțit că-mi îngheață sângele în vine”.
Și de această dată, în memoriile preotului Ion Dumitrescu-Borșa, ca și în cazul celor ale prințului Alexandru Cantacuzino, nimic despre identitatea celor care au deschis focul împotriva luptătorilor Legiunii Străine Spaniole.
Prozatorul-confesor
Deslușirea acestui episod de maximă importanță pentru istoria Mișcării Legionare vine, însă, nu de la un martor ocular, ci de la prietenul lui Valter Roman, prozatorul Titus Popovici. Prozatorul așterne în scris, în romanul său memorialistic, „Disciplina Dezordinii”, apărut în anul 1998, împrejurările în care comandanții Moța și Marin și-au găsit sfârșitul, așa cum le-a aflat de la Valter Roman direct: omorâți în urma unui ordin dat de însuși maiorul Valter Roman. Să vedem ce spune Titus Popovici în memoriile sale despre ceea ce i-a relatat Valter Roman, în timp ce acesta lucra la cartea sa, „Sub cerul Spaniei-Cavalerii speranței”, apărută în 1972:
„Ne-au parvenit informații că la Majadahonda au apărut în tranșee cei șapte legionari. Generalul Walter (Carol Swiercsevky, ofițer al armatei sovietice, de origine poloneză) a aprobat ca această problemă să se rezolve între români. Am detașat din divizionul de artilerie Tudor Vladimirescu bateria comandată de Nicolae Cristea și l-am trimis la observație înaintată pe Nicu Pop. S-a târât prin ceață până la câțiva metri de Legiunile Străine, unde a auzit vorbire românească. A comunicat coordonatele și, în momentul de îngânare a zorilor, bateria lui Nicolae Cristea a deschis focul…”
Apel la Luigi Longo
În afară de această observație amară, cred că este interesant de văzut cum a reflectat la rândul lui, acest episod, chiar Valter Roman, în cartea sa, „Sub cerul Spaniei-Cavalerii speranței”. Deși, în lucrare, dedică un întreg subcapitol prezenței legionare pe frontul Războiului Civil din Spania, Valter Roman nu numai că nu găsește resursa de bărbăție de a povesti ceva, câtuși de puțin, despre rolul său în moartea celor doi, dar nici măcar de a așterne pe hârtie cu propriile sale cuvinte ceva legat de sfârșitul lor. Pentru că nu putea să ocolească, însă, total subiectul, Roman apelează la o tristă „șmecherie”, citează ceea ce a spus comunistul italian Luigi Longo despre episodul pe care, pur și simplu, nu-l putea ocoli:
„Aici, la Majadahonda – scrie Luigi Longo – s-au întîlnit față în față voluntarii antifasciști români cu grupul de mercenari fasciști, trimiși de agentura fascistă «Garda de Fier», și unde și-au găsit sfîrșitul lor fără de glorie cei doi fasciști români Moța și Marin.”
Atât! Nimic despre rolul său!
Furios, la locul crimei
În restul subcapitolului, Valter Roman, parcă dorind să scape de o negură de pe conștiință, lovește cu furie aerul și înfierează cu mânie bolșevică nu se știe ce:
„Este cunoscut că mișcarea legionară a trimis în sprijinul mercenarilor franchiști șapte așa-ziși voluntari. Alăturîndu-se forțelor fascismului internațional care înăbușea nu numai lupta pentru libertate în Spania, dar amenințau și libertatea și independența României, integritatea teritorială a patriei, mișcarea legionară a pășit, în continuare, pe drumul trădării intereselor naționale ale poporului român. Cine se aseamănă se adună – spune un vechi proverb românesc. Adăpați la ideologia huliganismului și a crimei, fasciștii români nu putea fi decît alături de franchiști și de fasciștii germani și italieni, de care îi lega ura comună împotriva progresului omenirii.”
Nu sunt Sigmund Freud, deci, nu sunt în măsură să explic finele mecanisme sufletești care l-au făcut pe Valter Roman să trateze acest episod al existenței sale într-un mod atât de jalnic, lipsit de orice urmă de onoare și bărbăție.
În loc de epilog, o posibilă explicație
O explicație blândă, dar interesantă, în această privință ne-o oferă tot Titus Popovici în memoriile sale:
„Valter Roman n-a vrut să consemneze acest episod în cartea lui, Cavalerii Speranței și, când l-am întrebat de ce, a ocolit răspunsul. Cred că la mijloc era solidaritatea târzie și subconștientă ce se naște între adversari care au luptat pentru idealurile lor cu arma în mână, poate și tristețe că aceste idealuri au fost definitiv maculate și de o parte și de alta.”
Biografia unui comunist stalinist
Valter Roman (Ernest Neulander), 7 octombrie 1913 – 11 noiembrie 1983, a fost un militant și politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Razboiul Civil din Spania, tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman. De profesie inginer, a fost atras în mișcarea comunistă în 1931, de Nicolae Goldberger, care l-a trimis imediat după recrutare în URSS. După înfrângerea din Spania, în 1939, Valter Roman a revenit în URSS, unde a fost șeful secției române a postului Radio Moscova.
După 23 august 1944, s-a întors în România, cu gradul de locotenent-colonel al Diviziei de dezertori Horia, Cloșca și Crisan și avansat la gradul de general-maior. Până când a murit, a ocupat funcții în eșalonul al doilea al puterii de partid și de stat, ultima fiind aceea de director al Editurii Politice.
A fost implicat în combinația K.G.B. care a dus la arestarea guvernului maghiar, la judecarea și condamnarea la moarte a prietenului său, premierul Imre Nagy, după înăbușirea Revolutiei Ungare din 1956 de către sovietici.
Citește mai departe pe EvenimentulIstoric.evz.ro
About Post Author
