Duminica a 32-a după Rusalii. Predica părintelui Constantin Galeriu: Iubitilor! Încheierea acestei Evanghelii stă ca temelie cuvantului nostru: A venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Răspunde: Prezent!

Mai jos vă prezentăm câteva fragmente din Predica Părintelui Constantin Galeriu la Duminica lui Zaheu, redate de crestinortodox.ro.

”In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si drept maritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos!

Primeasca dragostea dumneavoastra dumnezeiescul cuvant al Evangheliei de astazi: „… Si intrand, trecea prin Ierihon, si iata un barbat, cu numele Zaheu, si acesta era mai-marele vamesilor si era bogat. Si cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, pentru ca era mic de statura. Si alergand el inainte, s-a suit intr-un sicomor, ca sa-L vada, caci pe acolo avea sa treaca. Si cand a sosit la locul acela, Iisus, privind in sus, a zis catre el: Zahee, coboara-te degraba, caci astazi in casa ta trebuie sa raman. Si a coborat degraba si L-a primit, bucurandu-se. Si vazand, toti murmurau, zicand ca a intrat sa gazduiasca la un om pacatos. Iar Zaheu, stand, a zis catre Domnul: Doamne, iata, jumatate din avutia mea o dau saracilor si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii intorc impatrit. Si a zis catre el Iisus: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, pentru ca si acesta este fiu al lui Avraam. Ca Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut.”(Luca 19, 1-10).

Iubitilor! Concluzia, incheierea acestei Evanghelii, sta ca temelie cuvantului nostru: „A venit Fiul Omului sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” – si deodata, numai acest cuvant – Fiul Omului – ne spune cine este Hristos: Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Dar el rosteste mereu Fiul Omului, ca sa arate ca Dumnezeu a coborat la om si s-a facut Om ca si noi.

Spuneam si alta data: Apostolii, cand se adresau Mantuitorului, ii ziceau fie Invatatorule, fie Fiule al lui Dumnezeu, sau Fiule al lui David. Si, in chip firesc, orientarea noastra trebuie sa fie catre Dumnezeu cand ne rugam; iar a lui Dumnezeu, Care coboara la noi, catre noi.

De aceea Iisus Se numeste Fiul Omului. Ni se adreseaza: Eu sunt Fiul Omului – asemenea tie, omule; am luat chipul smereniei tale. Din smerenia, care e divina – smerenia e vesmantul lui Dumnezeu, zic Parintii, pentru ca Fiul lui Dumnezeu a luat chipul, haina, vesmantul smereniei, neputintei noastre omenesti. Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului.

Doamne, ce lumina se intinde peste intreg orizontul privirilor noastre sufletesti! Si deodata intelegem; intelegem cele doua lumi: lumea lui Dumnezeu, lumea eternitatii, si atotputerniciei Lui, si lumea noastra, din lumina divina rasarita. Lumea noastra, a celor ziditi de El, in neputintele, in smerenia noastra. Si intre aceste doua lumi, a lui Dumnezeu si a noastra, legatura: Fiul lui Dumnezeu, Care Se face si om. Si, o, iubitilor! La aceasta sa gandim, sa cugetam neincetat: la aceste doua lumi fara de care nu e cu putinta intelegerea existentei noastre.

Nu e cu putinta a ne cunoaste, a ne intelege pe noi, decat numai in Dumnezeu, cu Dumnezeu – zidire a Lui si legatura cu El. Legatura sfanta facuta cu El, prin Fiul Lui. Aceasta este intelegerea; nu poti sa te cunosti, sa te simti, sa te intemeiezi pe tine decat intr-o comuniune, intr- o unire… Intr-o unire numai cu semenul tau?… Dar nu te poti implini numai cu semenul tau; ci in unire cu Cel vesnic, in unirea cu Cel mai presus de tine, Ziditorul tau, si coborat la tine; numai asa iti poti vedea calea ta – Calea, Adevarul, Viata, eternitatea ta. Caci numai in legatura cu Cel vesnic poti privi spre vesnicie. Iar fara aceasta omul nu poate fi inteles, nu poate fi conceput.

De ce omul doreste totdeauna mai mult decat el? De ce omul lupta impotriva mortii lui? Din dorul sadit de Dumnezeu in el in chip firesc – al nemuririi, al eternitatii. Aceasta e realitatea fundamentala, credeti-ma! Cugetati, si in adanc intelegem ca aceasta este realitatea existentei: Dumnezeu mai presus de noi si totusi prezent in noi, si noi in comuniune cu El; si deschisi neincetat catre un etern viitor. Si nu e posibila aceasta implinire fara o asemenea realitate.

Si atunci intelegem cand zice Hristos: „A venit Fiul Omului sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut”. Si la aceasta sa cugetam: Ne cauta Dumnezeu; ne cauta, ca noi ne-am departat de El. Nu Dumnezeu Se ascunde de noi. Noi ne-am ascuns originar de Dumnezeu, atunci cand Adam, la ispita sarpelui: „Veti fi ca niste dumnezei…”, a cazut in adorare de el; asa cum omul modern se adora pe el in intelepciunea lui, in bogatia stiintei lui, in bogatiile pe care le aduna. Iar cand ramane sarman, in suferintele lui… si daca stie atunci sa se trezeasca – asa cum multi, in acesti 50, 60, 70 de ani s-au trezit tocmai in suferinta lor. Tocmai atunci, in parasirea lor de catre oameni si aruncati de oameni in iadul durerilor, atunci au inteles ca nimeni afara de Cel vesnic te poate salva. Si atunci s-au trezit.

Dumnezeu te cauta; neincetat te cauta. Răspunde: Prezent! Atunci cand Adam s-a ascuns in lumea pacatului, Dumnezeu a strigat: „Adame, unde esti?” – „M-am rusinat, Doamne, vazandu-ma gol (gol de harul Tau) si m-am ascuns”.

Acum Mantuitorul il cauta pe cel pierdut. In acea zi l-a cautat pe Zaheu. Zaheu, care era mai-marele vamesilor si era bogat. Vamesii, in lumea lui Israel, erau acei insarcinati de puterea Imperiului Roman sa stranga impozitele, dajdia; iar el era mai-mare peste toti. Mi s-ar ingadui sa spun – un fel de ministru de finante, daca vreti. Erau urati de popor, mai ales ca erau nascuti din sanul lor. Zice Mantuitorul: „Si acesta este fiu al lui Avraam”. Zaheu era evreu, din sanul lor era, si erau toti. Si strangeau aceste dajdii pentru ca din ele isi faceau ei partea lor. Si atunci, sarmanii, in lacomia lor isi faceau (cati nu fac asemenea?!) din banii de dajdie pe care-i strangeau, un idol, dumnezeul lor.

Si Zaheu intelegea – noi nu intelegem?! – ca nici aurul si nimic din lumea aceasta nu e Dumnezeul nostru. Si, cand numara banii, sufletul lui – sarmanul suflet – era chinuit. Si aceasta trebuie sa o stim in fiecare clipa: Ca noi suntem ziditi altfel decat lumea aceasta; ca in noi e totodata si omul din noi (ca a luat Dumnezeu tarana din pamant si l-a zidit pe om, asemenea cu celelalte fapturi, solidar cu ele, din tarana. De aceea, dupa pacat i-a poruncit: „Pamant esti si in pamant te vei intoarce”). Dar a suflat in el dumnezeiasca lumina, dumnezeiescul har, si indumnezeitorul har; si atunci, in tine sunt doua lumi, omule! In orice stare vei cadea cumva… (Cineva a vazut intr-o carte ca scrie cuvantulcader e cu slova mare, punand adica un accent pe cadere). Dar oricat de cazut de-ai fi, niciodata, niciodata nu poate sa se stinga in tine ceea ce e de nestins: lumina divina. Ea sta acolo, adanc mocnind in tine, si asteapta ca tu deodata sa te deschizi, sa te trezesti intr-un fel; sau ea te trezeste. Sunt taine; tainuite chipuri in care Dumnezeu te trezeste.

Zaheu, si el auzise ca va trece Iisus; auzise de numele Lui, de minunile Lui; si atunci, desi inecat aproape in banii lui, el cauta sa cunoasca cine este Iisus; cauta din adancul, din originea lui.

Cand cauti din originea ta, Il cauti pe Dumnezeu; pentru ca dintru inceput sa stii ca esti zidire totodata omeneasca si dumnezeiasca; si atunci esti viu – cand cauti; cand nu mai cauti (spiritual), mergi spre moarte. Nu e moarte totala; nu e moarte fara trezire in veacul de acum. Si Zaheu se trezeste. El cauta. Se apropia Iisus, intra in Ierihon, si, el stiind, cunoscand de la oamenii lui (avea si el subalternii lui, cei care traiau pe langa el), iese… (multimea Il intampinase deja la portile cetatii, unde vindecase pe Bartimeu), inainteaza… (Pana in ziua de astazi, locul acela unde s-a aflat Zaheu in Ierihon, e cinstit – e si o manastire acolo). Din pricina multimii nu poate sa vada – era si mic de statura; gaseste un copac – un sicomor (un fel de dud); se ridica; lumea inainteaza. Iisus ajunge in dreptul lui… Si Evanghelia spune: „Cautand Iisus… (cautand pe cel care Il cauta), ii rosteste: Zaheu, coboara!” O, Doamne, in loc sa strige Zaheu: Coboara, Doamne!, Mantuitorul ii spune lui Zaheu: „Coboara, Zaheu!”

Acum Zaheu era sus si Mantuitorul era jos. Taina a lui Dumnezeu. Omul, adeseori se inalta el, iertati-mi vorba prozaica: se cocoata el sus, undeva, iar Dumnezeu sta jos. Ar parea ca se intorc randuielile firii. Dar Zaheu asculta: „Coboara, Zaheu! Astazi in casa ta Mi se cade sa fiu”. Si Zaheu coboara; si coborand, Il intampina pe Hristos si Il pofteste in casa lui.

Cei din jur – gata-gata sa gaseasca prilej sa judece, sa osandeasca; asa cum facem de atatea ori cand vedem pe cate cineva ca se intoarce: Ce, ticalosul asta, cate rele a facut, si acum face pe pocaitul, pe smeritul! Tocmai acesta pe care-l stim noi cat s-a inveninat si pe cati a inveninat el, smulgandu-le banii! Si totusi, taina noastra nu e totdeauna cu taina lui Dumnezeu. „Nu sunt gandurile Mele ca ale voastre; nici caile Mele ca ale voastre” – zisese Proorocul.

Caci, cand murmurau cei dinafara: „A intrat Iisus sa gazduiasca la un om pacatos” (pacatos – cine erau dreptii? De buna seama, cei ce neincetat au fost numiti farisei; oricine spune ca el e drept si fara pacat, sa ia aminte), tocmai in zumzetul acesta rauvoitor, veninos, al multimii, Zaheu se ridica la masa, inainte de a gusta ceva, atunci cand era zumzetul de afara impotriva lui, si rosteste in fata Mantuitorului, ca o marturisire. Din clipa aceasta intreg momentul ia chipul unei spovedanii, unei taine a marturisirii.

Ganditi-va la un alt moment de o asemenea marturisire cruciala, a rastignitului de pe cruce; acum Zaheu, la fel, ca un rastignit, rosteste: Doamne, iata, jumatate din avutia mea o dau sarmanilor, o dau celor pe care eu i-am jefuit si i-am smintit in inimile lor. Si, mai ales, direct, personal: Daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii intorc de patru ori. Zaheu stia Legea. Moisi poruncise: „Daca cineva ia cuiva un bou si-l junghie, sau o mielusea si o junghie – pentru un bou sa dea cinci boi, pentru o mielusea, patru oi. El – mai mult decat ceruse Vechiul Testament. Acum el traieste in Evanghelie: De am napastuit pe cineva… – o data cu jumatate din avutia lui, si inca fiecaruia asupra caruia cazuse napasta lui – impatrit. Si marturisirea facuta in fata lui Hristos.

Dumneavoastra stiti, cand noi rostim rugaciunile spovedaniei, dupa marea dezlegare, sau cealalta – rostim de asemeni: „Iata, Hristos sta de fata, nevazut, primind marturisirea pacatelor tale”. Si zice preotul: „Eu nu sunt decat un martor care sa duc inaintea Lui toate cate imi veti spune. Iar de ascundeti ceva, indoite pacate aveti, pentru ca nu aveti inima curata. Luati seama, de vreme ce ati venit la Marele Doctor, sa nu va intoarceti inapoi nevindecati”.

Aceasta face parte din randuiala Spovedaniei; dar acum se afla in fata insusi a lui Hristos. Marturia lui s-a facut inaintea Domnului si primeste de la Domnul dezlegarea direct, cand el si-a spus, si-a aruncat raul dintr-insul si a simtit ca in cainta inimii lui se elibereaza. Atunci aude acest cuvant mantuitor, deodata: „Astazi s-a facut mantuire casei acesteia; ca si acesta este fiu al lui Avraam. A venit Fiul Omului sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut”.

Astazi! Doamne, de multe ori am grait noi intelesul acestui cuvant uimitor: astazi. In acele locuri de rascruce din dumnezeiasca Scriptura: „Astazi de veti auzi glasul Meu, nu va impietriti inimile!”- zice Domnul prin Proorocul.Astazi ii rosteste acum lui Zaheu, in fata lui si a celor de fata: „Astazi s-a facut mantuire casei acesteia”; astazi – talharului de pe cruce, cait: „Astazi vei fi cu Mine in rai”. Crestinul cand se impartaseste, zice: „Astazi Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste!” Acest uimitor cuvant, astazi, care-i cuvant dumnezeiesc. Retineti: nu simplu o caracteristica obisnuita, cand zicem noi despre ceva ca este dumnezeiesc; ci acest astazi descopera timpul lui Dumnezeu fata de timpul nostrusi fata de timpul demonului. Timpul lui Dumnezeu este astazi. Crestinul are timpul omului: ieri, azi, maine; iar cand se roaga, cand asculta Evanghelia sau o citeste, cand se impartaseste, el traieste in astazi, in timpul lui Dumnezeu. Iar timpul demonului este maine – adica amanare; „Lasa, sa incep maine, maine…” – si acestmaine este – sarmanul schilod de om – al neputintei si al caderii lui.

Astazi – aceasta inseamna a trai in timpul lui Dumnezeu. Daca fiecare, in clipa aceasta traieste inas tazi al lui Dumnezeu, atunci el va simti… Se petrece calea si intr-un chip si in altul – si suind si coborand. Simti ca acest astazi a atins inima ta. Si atunci tu te inalti si simti prezenta lui Dumnezeu in tine.

Odata cu praznicul randuielii e si praznicul zilei de astazi – Intampinarea Domnului; cand Mantuitorul, la patruzeci de zile (cum era randuiala in Vechiul Testament, si cum si azi e randuiala; trebuie totdeauna s-o pastram noi, crestinii. Vine mama cu pruncul la biserica pentru a inchina pruncul lui Dumnezeu; chiar daca nu e botezat, sau daca e botezat, el trebuie sa vina) a fost adus la templu. Si era in templu in fiecare zi, un batran – dreptul Simeon. Dupa traditia sfanta, el ar fi participat intre cei saptezeci de barbati care au tradus Biblia Vechiului Testament in limba greceasca, pentru evreii care se mutasera in largurile lumii si mai uitasera din limba parintilor si stramosilor lor.

Limba greaca din vremea aceea era un fel de limba ecumenica, raspandita cum e limba engleza astazi, bunaoara; si atunci, acei saptezeci de barbati au tradus Vechiul Testament, cu Legea lui Moisi si Profetii, in limba greceasca, pana in ziua de astazi numitaSe pt ua gi nta – adica a celor saptezeci de barbati.

Si luase parte si acest Simeon; si, cand a intalnit cuvantul de la Isaia, cap.7, vers.14: „Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu”, el a ramas uimit: Cum sa nasca Fecioara Fiu? Si s-a indoit; si a primit instiintare de la Dumnezeu prin inger: Nu vei vedea sfarsitul, mutarea ta din aceasta lume, pana ce cu ochii tai vei vedea implinindu-se, si fata lui Dumnezeu. Cum s-a rugat Psalmistul:”Arata-mi fata Ta, Doamne! Fata Ta o caut!”…Si tu vei vedea fata lui Dumnezeu. Si atunci batranul, in fiecare zi, mergea incet, pasind spre templu pentru implinirea acelui cuvant divin.

Si iata, acum, cand Hristos implineste patruzeci de zile de viata (aici printre noi), cand Mama Lui, Sfanta Fecioara si Mama, vine la templu cu Pruncul, si el, luminat, vestit de inger, intampina pe Fecioara-Mama si Pruncul. Parca El insusi, cu certitudine, El se ofera si dreptul Simeon Il ia in brate si citeste adanc in taina care se deschide celor ce cauta; si rosteste acel cuvant pe care noi neincetat il murmuram pana in ziua de astazi: „Acum slobozeste (poti sa slobozesti) pe robul Tau, Stapane! Ca vazura ochii mei mantuirea Ta pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor. Lumina spre descoperire neamurilor si slava poporului Tau celui ales (poporului Tau cel dreptcredincios)”.

Se intreba cineva: Care e cea mai mare durere sau cea mai mare bucurie? Unii au spus: Durere sau bucurie: boala sau sanatate, pierderea banilor sau castigul banilor. Doamne! Nici una din acestea nu-i nici cea mai mare nici cea mai slaba; nici marea bucurie, nici marea durere. Ci atunci macar, in amurgul zilelor tale, amurg si aurora, sa deschizi ochii spre fata lui Dumnezeu! Sa deschizi ochii Lui – cel putin atunci. Dar daca n-ai deschis in viata ta, macar o data, ca Zaheu, atunci cand el, caindu-se de tot ce a facut si trezindu-se, a auzit glasul: „Astazi s-a facut mantuire…” Daca n-ai deschis o data… O, Doamne! Pentru tine, poate macar pentru rugaciunile altora, poate macar pentru rugaciunile celor de dincolo de aceasta lume… Caci ei neincetat stau si vegheaza: parintii, mosii si stramosii nostri, impreuna cu sfintii. Nici nu stim noi ce semne primim de la dansii…

Atunci, in acea clipa, un tanar se lauda unchiului sau, dupa ce luase un examen de stat: „In sfarsit, m-am trezit si eu la viata!” Si unchiul, medic fiind, ii spune: „O data se trezeste omul.” – „Cum? Cand?” – „Cand moare.”

Dar si moartea e de doua feluri: Cand mori fizic e una; cand mori sufleteste fata de pacat, aceea este moartea la care a gandit Dumnezeu cand a ingaduit-o (dupa pacat). Ca moartea e plata pacatului. Nu e de la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu a ingaduit-o ca sa moara raul in noi; sa moara pacatul in noi. Cum a murit in Zaheu, in clipa aceea. Si din moarte s-a trezit Zaheu – c-a murit fata de lume. Cand mori fata de lume, cand mori fata de pacat, cand mori fata de tot ceea ce trage la mormant, si in tine s-a trezit lumina divina…

Si repet ceea ce am spus la inceput: Aceasta ordine dumnezeiasca, a lui Dumnezeu, mai presus de lume si in noi (si a noastra in legatura cu El; si in legatura cu El am deschis infinitul vietii mele), nu se poate niciodata stinge; e o realitate divina. Oricine – si liber-cugetator, si necredincios – sa stie: Aceasta e ordine eterna; si atunci, Dumnezeu ma cheama, ma cauta, iar eu sa-I raspund. Ii raspund, pentru ca eu sunt zidit dupa chipul Lui. El Isi cauta chipul. El vine sa ma ridice din nou. De aceea a zis acel intelept: „Tu nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit!” Dar, mai adanc decat „nu M-ai fi gasit”: „Nu M-ai cauta daca Eu n-as fi in tine”. Pecetea Mea e in tine; tu strigi la Mine si Eu te caut. Tu esti chipul chipului Meu.

Aici mai degraba Sfantul Vasile a spus cuvantul cel mai adanc; si anume: Neincetat suntem cautaori si indreptati spre Rudenia cea de sus. Rudenia noastra e Dumnezeu. Lumea aceasta e o lume a noastra, data („stapaniti!…”); dar nimic sa nu ne robeasca. De aceea, o singura robie e ingaduita: cand spunem la cununie mirilor, care poarta coroane imparatesti: Se cununa robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu… Imparatii incoronati – mirii – se numesc totodatarobi; robi ai Dumnezeului celui viu.

Si Iisus spune: „Nu va mai numesc pe voi nici robi, nici slugi, pentru ca voi sunteti prietenii Mei”. Sunteti fratii Mei, sunteti fiii Mei.

Fiecare, iubitilor, in clipa aceasta sa se roage: Doamne, da-mi si mie acea clipa a lui Zaheu: „Astazi s-a facut mantuire casei acesteia”. Da-mi si mie Doamne, acea clipa a dreptului Simeon: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, ca vazura ochii mei mantuirea Ta!” Da-ne-o acum si noua, sa Te simtim pe Tine, sa Te cunoastem pe Tine, sa Te iubim pe Tine, sa avem parte de Tine! Caci suntem incredintati Doamne, ca fiind Tu in noi, toate se schimba. El, Zaheu, ministrul de finante, sau in orice alta randuiala, din clipa aceea altfel dezlega sarcinile si grijile lui.

Parintele Constantin Galeriu