Profesorul Ilie Bădescu: Despre urât și triumful cugetării

Despre
urât

Când
privești spre grozăviile acestui veac ești ispitit să-ți pui
întrebarea dacă nu cumva urâtul cântărește mai greu decât
frumosul în cântarul istoriei. Urâte vremuri, îți spui, și
tresari imediat de parcă ți-ar fi șoptit, din veacul lui,
cronicarul: „se sparie gândul..”.

Cu toate acestea, întâmpinarea
întrebării asupra puterii urâtului este mai mult decât îngăduită,
este imperativă. Sigur, putem invoca versetul Scripturii ca să
punem începutul acestor reflecții. Spune așa Evanghelistul, în 1
Ioan 5: 19: „Știm ca suntem din Dumnezeu si că toată lumea zace
in cel rău”. Din versetul Evanghelistului înțelegem ce este
întâi. Întâietatea este că ”suntem din Dumnezeu” și contingența este că „lumea zace în cel rău”. Altfel spus,
urâtul, ca efect al răului, nu este o dimensiune constitutivă a
existenței, ci este un fenomen contingent (doar atingător) în
raport cu cele care, în esența lor, sunt frumoase, bune, armonioase
etc. Dumnezeu a creat totul frumos precum vedem în oglinda creației
divine care este Grădina Raiului. Acest fel de existență i l-a
dăruit Dumnezeu omului și l-a îndrumat să nu nesocotească
așezământul dumnezeiesc al creației și deci legea deplinei
armonii fiindcă de le va încălca va muri și va atrage blestemul
morții asupra întregii creații. Nesocotința legii divine a
stârnit urâtul în lume. Viața nu este în esența ei urâtă dar,
în mod contingent, adică în anumite condiții, ea poate deveni
urâtă. Nimic din ceea ce există nu este în sine urât, dar se
poate urâți. Vreme este frumoasă în esența ei, în toate
anotimpurile, dar când cerul este prea noros, când ploile nu mai
contenesc etc., obișnuim să spunem că cerul e posomorât și
vremea e urâtă. Urâtul
nu există,
ca atare, dar
poate surveniîn dinamica stărilor
și a înfățișărilor.
Lumea are grandoare și frumusețe, dar în dinamica ei pot surveni
stări care o fac urâtă. Un lucru oarecare, orice lucru, este, în
esența și după firea lui, funcțional și frumos, dar, în anumite
condiții, se poate urâți, devine urât după
stare și tranzitivă înfățișare.
Lucrul, lumea însăși, vremea, omul, pot să decadă din starea lor
esențial frumoasă și astfel se constituie cadrul manifestării
urâtului. Nici boala nici urâtul nu sunt definitorii pentru esența
vieții, ci ele pot surveni în curgerea vieții ca devieri și
decăderi de la starea firească, adică de la design-ul divin. Ca și
boala, urâtul are funcția unui cadru în care se opintesc energiile
reparării și prin care se devoalează cauzele căderii. Nu există
ceva în sine urât. Înainte de a se deforma sau a se descompune
spre a deveni urât, un lucru a fost întreg, armonios și frumos la
înfățișare. „Un obiect trebuie mai întâi să existe și să
„trăiască” pentru a se descompune și a muri”ⁱ.
Înainte de a se descompune, prin efectul procesului metabolic, spre
a deveni dezgustător, un aliment a fost hrană bună la gust și
frumoasă la înfățișare. Urâtul este efectul intrării, în
dinamica vieții, a deznodământului morții, cu procesele
însoțitoare, putrefacția, disoluția, declinul, stricăciunea,
legate toate de „ideea trecerii de la viață la materia moartă”ⁱⁱ.Procesele acestea induc același tip de reacție, aceea a
dezgustului, a scârbei etc. Însă acestea nu survin decât în
raport cu „obiectele care evocă ideea vieții, a unei vieți care
trece și decade. Din această cauză, elementele neorganice sau
non-biologice nu pot deveni subiect al dezgustului”ⁱⁱⁱ.Urâtul este umbra viului. În psihologia profunzimilor corpul, care
este umbra conștiinței, amenință echilibrul acesteia din același
motiv: evocă moartea, declinul, descompunerea etc. Sufletul singur
poate face stavilă ofensivei urâtului trupesc. Dacă sufletul e
căzut, omul trupesc nu mai are nici o stavilă în fața ofensivei
urâtului. Urâtul pătrunde în toate manifestările făpturii
aceleia, devine categoria dominantă a conștiinței sale. Se naște
o axiologie răsturnată și triumfă în lume estetica urâtului:
ponegrirea, înjurătura, blasfemia, pornografia, profanarea,
apostazia etc., pun stăpânire pe conștiința colectivă.

Estetica
urâtului este expresia urâtului agresiv ca în acele fotografii ale
lui Andres Serrano, care violează în chip scabros puritatea și
sfințenia credinței creștine. Sursa urâtului nu este dată de
obiectele fotografiate ci de alăturarea lor cu miză profanatoare,
descoperind privitorului un vulcan de ură și apostazie ca în
fotografia crucifixului scufundat într-un pahar cu urină. Acest gen
de artă are expoziții de succes atestând o specie nouă de urât,
pe aceea a sufletelor urâte, care provoacă nu pur și simplu
dezgustul, ci chiar regretul că faci parte din aceiași specie cu
cei care pun sub semnul cumplitei îndoieli însăși legitimitatea
omenescului.Maladia sufletului
urâtîși etalează tabloul simptomatic în preajma celor sfinte, a
sacrului, atestând o înspăimântătoare deflagrație de ură
împotriva lui Dumnezeu. Această
specie de urât, însă, nu este produsul erei moderne, cum s-ar
putea crede. Conștiința străveche a mitului a identificat-o, a dat
alarma timpurie (chiar de la începutul omenirii) asupra efectului
devastator al sufletului urât. Profanarea sacrului și avertismentul
asupra efectului acesteia asupra întregii creații au fost semnalate
de mit, in
illo tempore.
Într-o legendă mitică vâlceană, o babă smintită aruncă cu
scârnă în Dumnezeu și drept urmare, precum spune legenda,
Dumnezeu, văzând că omul nu poate păstra nici cerul curat, îl
ridică cu tot cu aștrii de la pământ și astfel se ivește
cumplita ruptură între cer și pământ, între cele cerești,
sfinte și curate și cele pământești care pot degenera până la
starea de suflete pângărite, urâte. Minunăția mitului și deci a
conștiinței primordiale a satului arhetipal este că au cunoscut
efectul cumplit al acestei urâciuni care scoate omul din iconar, îl
rupe de Dumnezeu livrându-l morții și putreziciunii tocmai fiindcă
l-a scos din acel tablou al existenței în care cerul este unit cu
pământul și omul este unit cu Dumnezeu. Noutatea epocii noastre
decurge din faptul că, astăzi, omenirea seamănă tot mai mult cu
baba smintită din legenda vâlceană care aruncă cu scârnă în
Dumnezeu. Oare nu se poate întrezări analogia tragică dintre
gestul babei vâlcene și închipuirea altui bătrân care-și
închipuie că Și efectul se vede deja în toate nenorocirile
planetare care se țin lanț, în haosul care a înghițit planeta
parcă spre a o scufunda în scârna pe care această omenire atee o
aruncă în Dumnezeu. În viziunea populară găsim toate gradațiile
conștiinței urâtului, de la urâtul-sentință antropologică,
precum în expresia „om urât”, la urâtul de singurătate ori la
cel metafizic pe care omul se sfiește să-l și numească
încadrându-l în cunoscuta sintagmă: „ducă-se pe pustii”.
Omul normal, în fața fotografiilor lui Serrano așa l-ar numi:
„ducă-se pe pustii”. Conștiința populară cuprinde o viziune
multi-nivelară asupra urâtului și anume: a) nivelul antropologiei
urâtului descifrat prin opoziția „om frumos-om urât”; b)
nivelul magico-religios ca în „om pocit”, pocitanie etc.,
deformat de o întâmplare demonică (în credința populară dacă
dormi cu capul pe mejdină, adică pe locul nimănui, efectul poate
fi pocirea chipului, strâmbarea gurii); omul rău este slut, precum
ne spune balada Toma Alimoș: „Manea slutul și urâtul/ Manea
grosul și-arțăgosul”; c) nivelul metafizic, în care se
originează și blestemul popular ca în „ducă-se pe pustii”;
această expresie ne descoperă neliniștea în fața urâtului,
sfiala, chiar frica de a-l numi pe cel ce întrupează culminativ
urâtul, diavolul; d) nivelul psiho-spiritual ca în urâtul de
singurătate, indus de singurătate; e) nivelul meteorologic: timp
posomorât, vreme urâtă; f) nivelul eco-teologic ca în sintagma:
vremurile pustiirii, locurile pierzaniei (precum Sodoma și Gomora);
g) nivelul eshatologic ca în viziunea iadului și deci a căderii
din frumusețe vieții în urâțenia fioroasă a păcatului:
întunericul cel mai dinafară; h) urâtul psihologic, ca în
expresia „se uită urât, privește cu dușmănie”; j) nivelul
etic: ca în „de urâtul lui” sau al ei (am plecat în lume); k)
nivelul noetic ca în noțiunea „închipuit”, o noțiune care
definește maladia chipului, proprie celui ce suferă de sindromul
trufiei, al închipuirii de sine; l) nivelul moral: a-i ține cuiva
de urât etc. În conștiința comună sau populară, urâtul are
valențe multiple și puteri polivalente. Dacă cineva dorește să
distrugă o societate se va folosi de politica urâtului, adică va
induce în societate, în comunitatea respectivă toate valențele
urâtului, cultivând predispoziția spre urât, transmutarea
oamenilor în orizontul urâtului. Grecii au intuit această
primejdie când au abordat tema omului frumos și bun ca pe un ideal:
kalokagatos (kalos = frumos, agatos = bun, în gr.).

Psihosociologic,
urâtul în expresia dezgustului, de pildă, face parte din strategia
reacțiilor defensive, de apărare în fața dezechilibrelor, a
deformărilor etc. și, din acest punct de vedere, urâtul dobândește
o funcție
cognitivă și de operator estetic.
Estetica urâtului și arta urâtului sunt fenomene de prag: pe de o
parte, ele sunt expresia reacției defensive, pe de alta, sunt
expresia infuziei urâtului, un fel de cvasi-legitimare a acestuia.
Urâtul este, ca și boala (ea însăși socotită o rușine, ceva
urât, în culturile tradiționale), cadrul în care mintea și
sufletul omenesc caută vindecarea, refacerea echilibrului afectat în
cadrul relației omului cu sine, cu alții, cu natura, cu
extramundanul, cu Dumnezeu. Prin sănătate și frumusețe Dumnezeu
coboară la noi, prin boală urcăm noi spre Dumnezeu. Dacă urâtul
cognitiv n-ar exista, adică dacă omul n-ar avea conștiința
urâtului, mintea n-ar avea acces la vindecare și deci la căutarea
căilor de refacere a echilibrului, căile vindecării. Precum arată
Kant, dezechilibrele se instalează în simțualitatea noastră prin
cele două senzații ale dezgustului: mirosul și gustul. Celelalte
simțuri, mai „înalte”, pipăitul, auzul și vederea alcătuiesc
un alt etaj al strategiei defensive a minții umane. Kant atrage
atenția asupra modurilor de construcție a obiectului urât. Se
cuvine să prezentăm, în fine, câteva dintretrăsături nucleare ale urâtului. Cea dintâi trăsătură este
ambivalența. Dezgustul definește cel mai bine ambivalența
urâtului. Prin dezgust se manifestă retragerea din fața lucrului
respingător și deopotrivă ofensiva senzorial-cognitivă asupra
stricăciunii, adică atitudinea de înaintare, când, de pildă,
dezgustul se preschimbă în indignare, în revoltă și nevoie
imperativă de reparare, de restaurare. În actul neplăcerii, al
dezgustului se recompune nostalgia nestricăciunii, admirarea
prototipului degradat, pe care tocmai stricăciunea îl evocă. În
celebrele sculpturi in transi din catedralele medievale corpul
omenesc este sculptat pe o jumătate a lui cu înfățișarea
frumuseții trupului nedescompus și, pe cealaltă jumătate, cu înfățișarea lui descompusă, putrefactă. Rar mai întâlnim
această artistică ilustrare a ambivalenței urâtului și deci a
dezgustului; odată cu dezgustul în fața trupului descompus este
redată și admirarea frumuseții lui dintâi, de odinioară :
dezgust și admirare, spaimă și nostalgie. A doua trăsătură a
urâtului este caracterul său polemologic : urâtul este cadrul
agresării învelișurilor existenței. Trupul pieritor este învelit
de viață și armonie trupească. Urâtul (nu vârsta, căci
vârstele toate au frumusețea lor) distruge învelișul (există
„bătrâni frumoși” și „bătrâni urâți” după cum există
„tineri frumoși” și „tineri dezagreabili”). La fel se
întâmplă cu spiritul: este ocrotit de învelișul principiilor
formale, care definesc și ocrotesc armonia, unitatea, dăinuirea.
Urâtul socio-moral este cadrul în care cad răpuse aceste
principii, se destramă învelișul formal al lumii și se devoalează
descompunerea, dezintegrarea spirituală. Nu cred că există un
exemplu mai înalt pentru acest deznodământ polemologic definitoriu
pentru triumful frumosului asupra urâtului stihial ca în literatura
maestrului Dinu Săraru. În fața țăranilor din romanele sale poți
repeta înfrigurat cuvintele lui Pilat: Ecce homo! Aceste cuvinte au
fost spune când procuratorul Romei îl „prezenta pe Iisus Hristos
biciuit, legat și încununat cu spini, unei mulțimi ostile, cu
puțin timp înainte de răstignirea Sa”. Trupul preasfânt al lui
Dumnezeu era deopotrivă frumos și desfigurat de bătăi și
scuipări, ilustrând dezlănțuirea urâtului asupra frumuseții și
inocenței absolute. Ce teribil război! Oare nu așa este țăranul
romanelor lui Dinu Săraru în fața înaintării urâtului acestui
veac pentru a desfigura totul, a sfâșia toate învelișurile lumii,
în toate cele universale ale existenței, în relația cu pământul,
în temeliile țarinei și ale casei, în cele din veac dăinuitoare?!
În toate el, țăranul este pălmuit și scuipat precum Însuși
Hristos. Drept în fața diluviului de urâciune și răutate, așa
arată țăranul romanelor lui Dinu Săraru. Cu ei și prin ei se
vede încleștarea omului cu urâtul metafizic al veacului. Romanele
sale au ridicat această încleștare pe piscul lumii. Îi datorăm
acestui mare scriitor, mai mult decât tuturor scriitorilor care au
zugrăvit lumea țărănească, mai mult decât siberiacilor ruși,
acest tablou nepereche în care se vede încleștarea omului cu
urâtul metafizic al veacului. Iar omul cel pus față în față cu
urâtul veacului este însuși țăranul. De vom voi vreodată să
înțelegem ceva din esența acestui veac blestemat va trebui să ne
adâncim cu puterile cognitive sporite în universul literaturii lui
Dinu Săraru. Grație lui ieșim onorați ca români pe poarta
veacului. El este oglinda morală a veacului fiindcă a avut tăria
și demnitatea să se unească în suflet și în cugetare cu țăranul
universal.