Atunci când omenirea se dezintegrează sub tirania medicală, nici comunismul nu mai pare atât de rău. Laurențiu Cosmoiu – CONCURSUL ACTIVENEWS

Ne
dezintegrăm sub toate formele: social, uman, mediatic, juridic,
religios, profesional. Nu este o alegere. Este planul
celui-ce-ne-vrea-veșnic-pierduți – pus în scenă de înrobiți
minoritari din rândurile noastre care au ales să-l slujească. Ne
aflăm deocamdată încă împreună în aceeași barcă, urmăm
același sens al vieții și al morții, deși avem opțiuni diferite
vreme cât ne aflăm pe această ambarcațiune, care nu este nimic
altceva decât lumea în care trăim. Tot pe această barcă găsim
că ne naștem liberi, că dobândim acest drept de la început, pe
lângă altele. Libertatea este transmisibilă de la o generație la
alta. Ceea ce am primit de la strămoșii noștri prin lupta lor,
suntem datori să transmitem prin luptă copiilor noștri. Nu a
existat până acum generație care să nu lupte pentru asta. Avem
totodată dreptul de a ne opune. Subliniez! A ne opune! Mai ales
atunci când vedem că întâiul drept – libertatea, ne este
încălcat. Când ne opunem în mod real, descoperim că suntem mai
puternici atunci când suntem împreună, în număr mare pe aceeași
pagină a istoriei. Că avem puterea inviolabilă să spunem – Nu! În
numele binelui colectiv și nu ca robi. Nu în numele unui conclav
superior financiar, politic, militar și oricum ar mai fi! Nu în
numele unui sistem totalitar menit să ne controleze complet și
ireversibil! Nu în numele dușmanului de moarte care se află în
spatele acestei urzeli, ca de fiecare dată!

Libertatea
sau „liberul arbitru” cum mai este denumită, este un dar acordat
nouă cu necuprinsă generozitate de Dumnezeu, dinainte de căderea
omului în păcat. Nu este acordată de Constituție, de oameni sau
de instituții. Libertatea a fost doar consfințită (fără garanții
reale) prin legi făcute de oameni, nimic mai mult. Ea este un
exercițiu viu, vital, fundamental, pe care e nevoie să-l practicăm,
pentru care trebuie să luptăm spre a nu-l pierde, amendându-l pe
diavolul ce există, deși vrea să credem că nu. Atunci când răul
capătă forme amăgitoare, când ne îngrădește accesul la
darurile pe care ni le-a oferit propriul Creator, când ne amenință
integritatea copiilor, ori când ne deviază traiectoria până la
transformarea noastră ireversibilă (transumanismul) sigur că e
bine să ne opunem. Purtând în inimi trezvia (discernământul
interior al) credinței în Hristos, este crucial să reacționăm la
erori și orori.

Cu
puterea conferită de Dumnezeu de a ne opune, suntem neîndoios forța
motrică a acestei lumi. Nu diavolul! El nu are putere de manifestare
decât prin noi, cei care suntem prezenți fizic în această lume de
consistență fizică, dar și spirituală. Iar această dărnicie a
lui Dumnezeu, ne-a fost dată ca să ne opunem nu o dată. Nu doar
marțea de la ora 13 la 14. Nu doar împotriva certificatului de
control absolut, împotriva unei ideologii, ori unei apartenențe de
grup. Ci de fiecare dată când simțim un pericol imediat și…
chiar mai mult.

Bine
ar fi să ne opunem doar când codul binelui este încălcat. Când
sensul nostru către mântuire este perturbat. Când creația lui
Dumnezeu este periclitată. Însă desigur, nu ne opunem doar atunci,
ci și când, de pildă, ne întoarcem împotriva propriului nostru
Creator. Când ne răzvrătim, devoalând limitările noastre
interioare, devenind robi ai păcatului, materiei, minciunii. Iar El,
ne lasă și această opțiune în căutările și eșecurile noastre
liber manifestate. Dumnezeu ne atenționează totuși, că numai El
este Calea, că numai El este libertatea adevărată: „Dacă veți
rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; Și
veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan
8:31-32).
Normal că nu acea libertate prost înțeleasă în care îți bați
joc de tine sau de semeni de ai tăi, iar mai apoi, când ai impresia
că ești nedreptățit, nu-ți arăți pocăința, ci te iei la
harță cu Dumnezeu, acuzându-L. Nu! De aceea creștinismul nu e o
filozofie de viață. Ci viața, trăită în Adevăr. Viața care ne
pregătește a ști cum să murim. Ca mai apoi să înviem!
Creștinismul devine astfel o cale în Adevăr – revendicând
imperios dragostea. Aceasta este esența creștinismului, de la: „Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta”
(Marcu
12:30)
și până la: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe
cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă
pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai
Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei
5:44).
Sau mai pe înțelesul oamenilor de știință, urmând calea despre
care vorbea Albert Einstein într-o scrisoare către fiica lui:
„Există o forță extrem de puternică căreia, până acum,
știința nu i-a găsit o explicație formală. Este o forță care
le include și guvernează pe toate celelalte și se află chiar în
spatele oricărui fenomen care operează în univers și nu a fost
încă identificată de noi. Această forță universală este
IUBIREA. Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o
dăruiesc și pe cei care o primesc. Iubirea este gravitație, pentru
că îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea
este putere, pentru că înmulțește tot ce avem mai bun și permite
umanității să nu se stingă în orbirea egoismului ei. Iubirea se
dezvăluie și se revelează. Pentru iubire trăim și murim. Iubirea
este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică
totul și dă sens vieții”.

A
crede este o virtute superioară. A iubi și a trăi în armonie cu
ceilalți membri ai creației lui Dumnezeu, este însă o provocare
permanentă a stăruinței, aproape o disciplină. Pe pământ doar
omului ca ființă superioară îi aparține măsura iubirii și a
armoniei. Stă în puterea lui să manifeste respect pentru semeni.
Nu prin corectitudine, nici prin morală. Ci prin dragoste. Desigur
că poate și să denigreze, ridiculizeze, elimine, amendeze,
exploateze, mintă, clasifice, izoleze sau să aresteze,
sprijinindu-se pe patologica impresie că nu toți se ridică la
nivelul său „optim”, de moment, pentru a înțelege… ce?

Ființa
umană, superioară celorlalte de pe pământ este obligată de
inteligență și înțelepciune să fie în primul rând mai bună,
mai tolerantă și mai răbdătoare: „Dragostea nu se poartă cu
necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește,
toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (Corinteni
I 13:5,6,7).
Dacă Dumnezeu ți-a conferit libertate, dragoste și alte daruri,
chiar și putere politică, socială, cu atât mai mult nu pare
potrivit să te isterizezi până la a te întoarce împotriva
aproapelui. Altfel, ce fel de înțelepciune, ori de superioritate ar
mai putea fi asta și cât de credibil ai mai putea fi? De pildă:
cum te poți autocaracteriza când ajungi să-ți persecuți propriul
popor în numele „protejării lui” sau pedepsindu-l public în
mod ranchiunos pe campionul mondial la tenis de câmp, Novak
Djokovic? Deopotrivă, cum te poți autocaracteriza când ești parte
a aceluiași frumos sport, dar nu te mișcă nedreptatea pe care o
suferă vârful acestei discipline, nesolidarizându-te lui? Ba
dimpotrivă! „Cel ce are milă de sărman, împrumută Domnului, și
El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde
19:17).

Probabilitatea
de a trăi vremurile de pe urmă astăzi tinde a fi destul de mare.
Indicii sunt destule: statul polițienesc; minciuna ridicată la rang
de „adevăr”; confuzia; curentele de opinii sub-culturale,
contra-culturale, contra-religioase, neo-politice, pseudo-sociale
care se perindă prin fața ochilor noștri cu viteze amețitoare,
toate sunt semne. Totodată informațiile antagonice, propagate
expres cu scopul de a ne dezbina ireversibil, vin și ele cu aportul
lor. De aceea spuneam la început că omenirea se dezintegrează:
căci asistăm la segregarea noastră, la despărțirea „unii de
alții precum desparte păstorul oile de capre” (Matei
25:32).
Și e normal din perspectivă eshatologică. Dar noi ne grăbim să o
luăm înaintea Mântuitorului, să-L sfidăm și să aducem în față
propria noastră judecată, evident nocivă. Vedem astfel cu
ușurință, diferența și indiferența dintre noi, dar și
neascultarea: „vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și
veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulți
se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii
pe alții. Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi
pe mulți. Iar din pricina fărădelegii, iubirea multora se va răci.
Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”
(Matei
24:9-13).

Suntem
contemporani cu dorința furibundă a răului de a răsturna tot ceea
ce este creștin, de a demola întreaga societate care are la bază
valorile iudeo-creștine. Începând cu familia, căsătoria,
continuând cu educația propriilor noștri copii și terminând cu
batjocorirea lui Dumnezeu. Pe principiul Build Back Better, se
„resetează” lumea pe care o știm, creată de Dumnezeu,
substituindu-se cu o proiecție demonică, de înlănțuire a omului.
Lucrarea necurată a necuratului, ucigă-l toaca, este de mult, dar
din păcate astăzi și-a adunat adepți mai mult ca oricând. Din
rândul oamenilor! Păcatul și dezbinarea, ne aduce în starea de
goliciune lăuntrică. Ne sărăcește și ne așază în curtea
obtuză a judecății aproapelui. Ne modifică sufletul, ne
înrăiește. Ne întunecă. Ne dezumanizează prin întoarcerea
împotriva noastră. Analogic: a te întoarce împotriva omului, este
a te întoarce împotriva propriei tale ființe, a deveni
autodistructiv. Și nu ai cum să poți să o duci prea mult în
această condiție. Sigur că poți să încerci. Pentru că și
această libertate este conferită de Creator. Însă deznodământul
ne-a fost deja arătat de comunismul cel întors împotriva omului: o
utopie distructivă sau cum auzim frecvent, o distopie.

Într-o
lucrare comunistă de amploare, Lenin, analizând învățătura
precursorului Marx, spunea următoarele despre instaurarea regimului
comunist în lume la acel moment (final de secol 19): „Apusul intră
în faza pregătirii «pașnice» în vederea perioadei viitoarelor
transformări. Pretutindeni se formează partide socialiste având o
bază proletară, care învață să folosească parlamentarismul
burghez, să-și creeze o presă cotidiană proprie, instituții
culturale proprii, sindicate proprii, cooperative proprii. Învățătura
lui Marx repurtează o victorie deplină și pătrunde
în mase tot mai largi. Procesul
selecționării și acumulării forțelor proletariatului, al
pregătirii lui în vederea viitoarelor bătălii înaintează încet,
dar sigur” – (V. I. Lenin, Opere
complete,
ediția a doua, vol.
23,
Editura Politică, București, 1964, p. 2).

Credeți
că instrumentele proiectului celor care vor să schimbe lumea de
astăzi sunt cu ceva diferite? Oare nu asistăm și în prezent la:
„procesul selecționării și acumulării forțelor
proletariatului, al pregătirii lui în vederea viitoarelor bătălii”?
Și actualelor – aș adăuga eu. Oare nu s-au format pretutindeni:
„partide socialiste având o bază proletară, care învață să
folosească parlamentarismul burghez, să-și creeze o presă
cotidiană proprie, instituții culturale proprii, sindicate proprii,
cooperative proprii”? Toate clădite pe bază de corupție și
șantaj de cea mai abominabilă speță. Există din nefericire și
ceva mai rău… la nivel de rezultat scontat al planului. Pare că
diavolul a ales să joace ultima-i carte: „totul sau nimic”, prin
transumanism intenționând să distrugă ireversibil creația lui
Dumnezeu.

Unora,
nicio pedagogie – oricât de toxică; nicio utopie aplicată – oricât
de înveninată; nici un eșec – oricât de dureros, zgomotos și
disonant ar suna, nu pare să le fie pildă. Din acest motiv, lupta
cu răul rămâne de fond, de permanență. Pentru că în final nu
este vorba decât despre această veche ciocnire dintre adevăr și
minciună. Chiar dacă noaptea nu va putea niciodată să acapareze
definitiv ziua, nici răul binele, pentru că acapararea nu are nimic
în comun cu libertatea, cu acest dar extraordinar pe care ni l-a
lăsat Dumnezeu, lupta dintre polarități continuă. Răul are
aspirațiile lui ridicole, de cuceritor și imitator al binelui, cu
certificat verde, mov sau kaki, cu cip subcutanat, sau cu digital
wallet, neacceptându-și eșecul față de Dumnezeu. Pentru cei care
doresc mâna mereu întinsă a lui Hristos însă, Biserica rămâne
nestrămutat liman bun. Unicul adăpost în vreme de război ce
garantează sensul omului pe Pământ. Nu ușor, ci prin luptă,
rugăciune, post, curaj, atitudine. O luptă cu sine în primul rând.
Folosind curajul și atitudinea verticală așa cum s-a văzut la
arhiereii și preoții noștri în ultima vreme. E drept că nu la
toți. Și aici lucrurile par tăiate pe-din-două. Dar un creștin
autentic, purtând idealul luptei de apărare a credinței, a
familiei și a tuturor valorilor mult clătinate din ultimele două
secole, ce poate găsi mai onorant?

Prin
urmare, cred că adoptând un mod non-violent de a fi în răspăr cu
lumea, nu este rău, din moment ce aceasta a încetat să-L urmeze pe
Dumnezeu, călcând orbește spre inevitabila-i dezintegrare. Să-l
luăm ca exemplu pe Novak: e doar o atitudine corectă și corectivă,
pe care trebuie să o avem fiecare dintre noi fără frică,
împotriva decadenței, abrutizării și totalitarismului. E în
fibra noastră. Iar cu aceasta, să fim conștienți că o ușă
îngustă – Mucenicia, se poate redeschide.

Laurențiu Cosmoiu

Premiul II în cadrul Concursului de Eseuri ActiveNews – Era Covid și Marea Resetare – starea actuală, perspective, soluții, categoria SCHIȚE.