Am greșit la cer și înaintea Ta – Parabola Fiului risipitor. Gând de Duminică de Elena Solunca

Una dintre cele zece porunci date lui Moise pe Muntele Sinai, atrage
atenția întru veșnicie:”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul,
Dumnezeul tău”. Familia nu este numai ”celula societății”
care asigură perpetuarea neamului, este mai mult și poate ajunge
la sfințenia pe care Nichifor Crainic o investea ca adevărata
misiune a omului.

Prin familie, numele Domnului poate fi sfințit pe
pământ așa cum în cer o fac îngerii și serafimii și numeroase
tablouri celebre o imortalizează întru sublim. În viața cotidiană
asta înseamnă, în primul rând, ascultare deprinsă încă din
pruncie, o rânduială pe care copilul o deprinde începând cu primii
ani de viață. În ”Pansofia” sa, Comenius afirmă chiar mai
mult, adică încă din pântecele mamei și cunoașterea
științifică actuală ilustrează acest adevăr intuit prin
credința în Dumnezeu-Iubire care îndeamnă Fiți buni cum Tatăl
vostru din cer bun este. Copil fiind, Hristos Însuși a fost
ascultător și ne amintim cum, la 12 ani, a început să vorbească
în cetate, dar la cuvântul Maicii Sale, după ce amintește despre
Tatăl Ceresc ca Tatăl Său, redevine un fiu ascultător al
părinților Săi.. Mai mult, îl încredințează pe Sf. Ap. Ioan,
”ucenic cel iubit” Macii Domnului zicând ”Iată mama ta” și
Maicii – Fecioare : ”Iată fiul Tău”.

Duminica
de astăzi, a Fiului risipitor, înfățișează deopotrivă o
parabolă și o pildă – parabolă mai întâi fiind deschisă mai
multor interpretări și pildă pentru că pune în față ochilor
minții un model de comportament fără a –l ”(im)pune” anume
pentru a lăsa a lucra fiecăruia a lucra liber poruncile lui
Dumnezeu. Sunt înfățișate două modele de comportament fără ca
unul dintre ele să fie ideal în sine, dar deschizând orizontul
unor interpretări folositoare în efortul de a face voia lui
Dumnezeu. El, Părintele ceresc dorește ca tot omul să se
mântuiască și nimeni să nu piară lăsând fiecăruia dintre noi
deplina libertate de lucra propria mântuire și ajutându-ne,
adesea neștiut, a dobândi, urmând îndemnul: ”Fiți buni cum
tatăl vostru cel ceresc bun este”. Învățătura este exprimată
stimulator de Sf. Ap Pavel, Apostolul neamurilor care spune
explicit: ”Fraților, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât
atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape.
Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu
armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și
în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în
ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos
și grija de trup să nu o faceți spre pofte. Primiți-l pe cel
slab în credință fără să-i judecați gândurile. Unul crede că
poate să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel
ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel
ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă; fiindcă
Dumnezeu l-a primit. Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia?
Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, fiindcă Domnul are
putere ca să-l facă să stea.”

”Cercetează-mă
Doamne și cunoaște inima mea”

În
această cheie deslușim că nici fiul cel mic, ”risipitorul”
propriilor daruri, nici cel mare care își drapa trufia în
ascultare condiționată nu au în față un drum drept și ferm
spre împărăția cerurilor. Ne amintim de povestirea în care un
învățăcel , odată, a întrebat pe părintele său duhovnic când anume e bine să se pregătească pentru a se mântui. Răspunsul e,
în primă instanță este dătător de speranțe: cu o zi înaintea
morții. Și când știu când mor? De această dată răspunsul este
provocator: Cum nu se știe clipa când fiecăruia ”i se va cere
sufletul”, începe de astăzi. Nimic
nu ne face mai asemănători cu Dumnezeu decât ușurința de a ierta
pe cei păcătoși și făcători de rele. Căci Dumnezeu a făcut să
răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni. Și dacă ”împărăția
cerurilor” este în noi, atunci fiecare e răspunzător de felul
cum se arată ca bun ”econom” al ei, iar de greșește să se
pocăiască pentru faptele făcute. La fel, când ne pare că faptele sunt potrivite împărăției Luminii,să ne amintim de cuvintele
Sf. Ap. Pavel cum că nu avem a ne lăuda câtă vreme toate le avem
de la Domnul și Dumnezeul nostru care ne va fi și Judecător. De un
real folos îndreptător pot fi cuvintele rugăciunii lui David:”Cercetează-mă Doamne și cunoaște inima mea; încercă-mă și
cunoaște cărările mele/Și vezi de este calea fărădelegii în
mine și mă îndreptează spre calea cea veșnică.” Întru
aceiași deschidere Iisus poruncește să ne rugăm într-un cuget,
spunând Tatăl nostru și precum în cer, așa și pe pământ și
pâinea noastră cea de toate zile dă-ne-o nouă astăzi și ne
iartă greșelile și nu ne duce în ispită și ne izbăvește.
Rostind neîncetat acest binecuvântat plural dobândim obișnuința
de a nu rămâne nici măcar cu gând de ranchiună față de aproapele nostru chiar de ni se pare că ne-a greșit. Sf. Ioan Gură
de Aur are o rugăciune în care cere să fie iertați toți care
i-au făcut rău pentru că ”nu ei au greșit, ci eu că nu ascult
poruncile tale”. Într-o altă rugă în care se face o trecere în
revistă a păcatelor, de o subtilitate psihologică și paideică
exemplară, desconsiderată de cei îndrituiți. Astfel, de pildă,
este trecut ca păcat chiar ”învoiala la păcat” pe care cărțile
mai recente o trec cu vederea. Virtutea, cea creștină este acel
”drum de mijloc” care fiind astfel este și înălțime
spirituală. Lucian Blaga înțeleptul ortodox pe nedrept uitat, ne
amintește: ”Când între lipsă și prisos/ Ne bucurăm de câte
sunt/ Și cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?” Sunt
cuvinte ce cuprind taina de lumină ceea ce numim ”omenie” la
care suntem chemați ca oameni. Învață o vorbă veche ”a fi
mare, nu-i mirare/ A fi om e lucru mare”. A fi om, este a lucra cu
vrednicie și stăruință, cu credință tare, iubire deplin și
neobosită speranță porunca iubirii manifestată în binele pe care
îl facem după indemnul Mântuitorului: Fiți buni cum Tatăl vostru
cel ceresc bun este că el răsare soarele și peste cei buni și
peste cei răi. Lauda adusă lui Dumnezeu pentru toate câte le-am
primit să ne fie îndreptar spre acea împărăție a Părintelui
Ceresc ai cărui fii vrednici să ne străduim a fi spre a auzi
cuvintele: ”
Veniți, binecuvântați-I Tatălui Meu, moșteniți împărăția
cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”

Dreptatea
și iubirea lui Dumnezeu – unitate mântuitoare

Aproape
de prăpastie a dat ascultare gândului cel bun ce-i amintea de casa
tatălui și hotărăște să se întoarcă și să recunoască: Tată
am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc
fiul Tău”, rugându-se să-l pună ca unul dintre argați.
Deîndată s-a pus pe drum unde l-a întâmpinat tatăl, l-a
îmbrățișat și nici nu a apucat fiul rătăcitor a spune ce avea
să spună și tatăl a poruncit ca tânărului să i se aducă
hainele și încălțările sale, apoi să se taie vițelul cel gras
și să se facă ospăț că fiul plecat ”pierdut a fost și s-a
aflat, mort a fost și a înviat”- pierdut pentru viața rânduită
de Dumnezeu și aflat de dragostea lui; mort în păcate și înviat
prin pocăință și iertare. De departe, întorcându-se de la
câmp, a ajuns și fratele cel mare, care a rămas ”ascultător„
față de tatăl său muncind alături de el. Întrebând ce se
petrece și aflând, s-a mâniat peste măsură și mai că nu mai
refuza să intre în casă. Se socotea pe sine nedreptățit pentru
că, deși nu a ieșit din cuvântul părintesc nici o iotă, el nu a
primit nimic ca să petreacă și el cu prietenii nu a fost niciodată
răsplătit pentru cele făcute. Cu blândețe, tatăl i-a explicat
că ”toate ale mele sunt și ale tale” doar că acum era timpul
bucuriei de a se vedea împreună, reconstituind unitatea familiei.
Fratele cel ascultător se arăta de această dată neascultător nimic nu avea darul de a-l împăca, rămânând pe mai departe în
revolta sa Sf. Nicolae Velimirovici consideră că sunt, în
același context sunt puse față în față iubirea și dreptatea
lui Dumnezeu într-o unitate care să aducă împăcarea, chiar dacă
nu imediat. Fiul
cel mic a plecat în țara cea mare a păcatului, a permisivității
totale, unde nu există spirit de discernământ și hotărăște
doar trupul, care se arată acum ca un rău stăpân. Ca odinioară
în rai când Adam a dat ascultare șarpelui, fiul cel mic întoarce
spatele tatălui, crezându-se astfel liber și nu există sclavie
mai rea decât propria voie în bătaia vântului. Neascultarea l-a
dus însă la sărăcie și la cunoașterea pe propria piele a
depărtării de Dumnezeu până la sărăcia lucie și înfometarea
fără leac. Ajunsese de nu se putea apropia nici de păcat, asemănat
cu roșcovele date porcilor – prea puțin dulci la început dar
nespus de amare apoi.

Acesta a fost momentul trezirii, deoarece, dacă
până acum uitase de casa și familia sa de tatăl său care era un
stăpân milostiv, acum și le-a amintit pe toate și i-a venit
gândul înțelept de a merge la Tatăl, mărturisind: ”Am greșit
la cer și înaintea ta”. Mai întâi la cer, unde este Dumnezeu și
înaintea propriului tată care i-a împlinit dorința dar, cine
știe, i-a fost pe urme cu dragostea și purtarea de grijă. De aceea
bucuria mare ce l-a cuprins l-a făcut să-i iasă înainte, să-l
îmbrățișeze și să se bucure împreună într-un prânz al
împăcării. Supărarea fratelui mare este semn că, de fapt
era…mai rătăcit… desconsiderând că ”a Domnului este a
judeca”. În logica divină, vom vedea că duminica viitoare e a
”înfricoșatei” judecăți pentru ca apoi să începem sfântul
și marele post calea spre marea lumină a Învierii Domnului. Să o
străbatem împreună cu unul versurile din sfinții închisorilor a
căror canonizare o așteptăm cu bucurie sfântă pentru că ei
sunt rugătorii noștri în cer.

Readucem în memorie:

Să
crească-n inimile noastre-nfrânte

Un
om născut din nou, armonios

Pe
chipurile chipurile voastre să se-mplânte

Pecetea
Domnului Iisus Hristos