Duminica a treia din Postul Mare: Sfânta Cruce să fie expresia credinței și a evlaviei tale!

În duminica a treia din Postul Sfintelor Paști, la Sfânta Liturghie oficiată de Biserica Ortodoxă, se citește pasajul din Sfânta Evanghelie după Marcu, capitolul 8, versetele 34-38 și capitolul 9, versetul 1, conținând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos către cei care doresc să-L urmeze, de a se lepăda de sine și a-și asuma propria cruce, adică greutățile și lupta în locul confortului și al plăcerilor. Ne putem mântui sufletele numai în măsura în care înțelegem să nu le cruțăm, ci să le punem la muncă și efort întru Hristos și Sfânta Evanghelie. Pentru că îndemnul central al predicii acestei duminici este asumarea Crucii, în Biserica Ortodoxă această zi din Postul Mare a fost numită Duminica Sfintei Cruci.

Zis-a Domnul: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”. Marcu 8, 34-38; 9, 1

În cadrul unei predici rostite la Duminica Sfintei Cruci din Postul Paștilor anului 2003, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania vorbea despre Cruce ca un semn distinctiv al creștinilor, semnul Biruinței Mântuitorului Iisus Hristos, care trebuie purtat, făcut și mărturisit cu bună-cuviință, fiind dovada evlaviei și a credinței fiecăruia dintre noi. La fel cum Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât pe Unicul Său Fiu L-a dat ca să vină printre noi și să Se jertfească pe Cruce, și noi suntem datori să ne arătăm dragostea față de Dumnezeu prin cinstirea Sfintei Cruci, semnul Învierii și al Împăcării. (articolul continuă dedesubt) VIDEO:

„Postul propriu-zis al Paștilor durează 42 de zile, adică 6 săptămâni. Este motivul pentru care, în vechime, a fost denumit cu un cuvânt latinesc, quadragesima, care, în românește, a devenit PĂRESIMI, adică patruzeci. Postul celor 40 de zile. Se adaugă Săptămâna Patimilor, care este o săptămână cu totul specială. Tot post este, și încă post aspru, dar ea are un caracter cu totul special. Așa că sunt cele 6 săptămâni ale Postului Mare propriu-zis, la care se adaugă a șaptea, care este Săptămâna Patimilor.

Așadar, Biserica a rânduit ca acum, la mijlocul Postului, să sărbătorim Sfânta Cruce, despre care voi încerca să vă vorbesc câteva cuvinte, cât se va putea mai pe înțeles.

Prin Cruce înțelegem 3 lucruri principale: mai întâi, obiectul care se chema și se cheamă Cruce; în al doilea rând, Crucea ca simbol; în al treilea rând, Crucea ca putere.

În vechime, crucea era un obiect de tortură. O pedeapsă mult mai grea decât spânzurătoarea. (…) Crucea era un trunchi, o bucată groasă de lemn, care avea o alta încrucișată, uneori în formă de T, dar și mai jos de capătul de sus, pentru ca la capătul de sus să poată fi scrisă vina osânditului. Erau condamnați la crucificare sau răstignire marii criminali, marii rău-făcători. Era pedeapsa cea mai cumplită, exemplară, care să introducă spaima în cei care o vedeau sau auzeau de ea. Crucea era așezată jos la pământ, la orizontală, iar osânditul era împins cu mâinile pe cele trei laturi ale ei și i se băteau piroane în mâini și jos la picioare piroane mai groase, care străpungeau talpa piciorului oblic, trecând prin calcaneu. Imaginați-vă că numai faptul în sine al pironirii era un chin extraordinar. Nu era vorba de un țesut oarecare, ci era vorba de oase. Astfel, osânditul era țintuit pe cruce și apoi crucea, ridicată la verticală, era fixată într-o groapă și consolidată cu pietre ca să stea înălțată în văzduh. Înainte de asta, osânditul era obligat să-și ducă singur crucea pe care urma să fie răstignit de la locul unde se rostise sentința până la locul de execuție. Chinul dura câteva ore, zvârcolirile, în dureri cumplite… Condamnatul pierdea foarte mult sânge prin rănile deschise și, după mai multe ore de chinuri cumplite, intra într-o înveninare rapidă a corpului, într-un proces de septicemie care îi provoca moartea.

Pe un astfel de obiect de tortură a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Vă veți întreba de ce: pentru că El pentru aceasta a venit, să Își asume natura noastră omenească, cu tot ceea ce are ea mai bun, dar și cu tot ceea ce are ea mai înspăimântător. El a știut dinainte că va fi crucificat, dar, de câte ori a vorbit despre răstignirea Sa, a folosit un alt cuvânt: Înălțare. „Când Fiul Omului va fi înălțat”. Citind în Sfânta Scriptură astfel am putea înțelege că S-a referit la Înălțarea Lui la Cer. Nu! Prin această înălțare se referea la răstignirea Lui, la înălțarea Lui pe Cruce.
De aci imprima acestui cuvânt un simbol foarte puternic: El Și-a asumat natura umană împreună cu toată suferința ei și, anume, în suferința ei cea mai adâncă și mai degradantă. Să nu uităm un amănunt, că împreună cu El au fost răstigniți, de-a dreapta și de-a stânga, și doi rău-făcători, tâlhari de drumul mare, ucigași de oameni. Și astfel s-a împlinit Scriptura din Vechiul Testament care spunea: „Și cu cei fără-de-lege S-a socotit”. El a acceptat să poarte fărădelegile noastre, socotindu-Se împreună cu nelegiuiții, pentru ca, prin aceasta, să ne mântuiască pe noi. Știm când Și-a dat Duhul pe Cruce, cu ochii la cer, spre Părintele Său ceresc, pe Care L-a rugat să-I primească Duhul. Aceasta s-a întâmplat vineri spre seara. Și, pentru că a doua zi era sâmbătă, iar sâmbăta era sărbătoarea iudeilor în care nu se lucra absolut nimic și care începea de vineri seara la apusul soarelui, atunci s-au grăbit să-L coboare de pe Cruce și să-L așeze în mormânt, repet, cu foarte mare grabă și cu foarte mare pază, pentru ca să nu-i apuce apusul soarelui cu trupul neîngropat. Ce a urmat știm: Învierea de duminică dimineață.

Acesta este obiectul de tortură. Dar obiectul acesta a devenit foarte curând un semn al creștinilor tocmai pentru că Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat să moară anume cu moarte pe Cruce. De aceea, semnul Crucii a devenit încă de la început semnul distinctiv al creștinilor. Să nu uităm că creștinii s-au găsit sub persecuții vreme de trei secole, atât din partea iudeilor la început, cât și din partea împăraților romani. De aceea și-au trăit credința în mod conspirativ, subteran. Nu-și construiau biserici la suprafață, ci se rugau în catacombe, adică în adăposturi subterane. Acolo găsim semnul Sfintei Cruci, dar ei și-l făceau și ca semn de recunoaștere: dacă un creștin mergea pe un drum, făcea din loc în loc semnul Crucii, pentru ca alții care vin după el și sunt creștini să recunoască drumul și să-l urmeze. Mulți, din cauza persecuțiilor, fugeau din cetățile lor, din orașe, și se refugiau în pustiuri, prin peșteri. Cei care ajungeau înainte către pustiu, la loc sigur, lăsau semnul Crucii pe drum pentru ca cei care vin după ei să știe să se îndrepte la loc sigur. Așa se face că și astăzi arheologii găsesc semnul Crucii din primele secole creștine pe obiecte de uz casnic, pe vase, dar, mai cu seamă, pe opaițe. Opaițul era lampa primitivă cu care se lumina o încăpere, prin arderea unei feștile care se alimenta din seu (grăsime animală). Sunt foarte multe asemenea opaițe care poartă senul Crucii.

Un semn de recunoaștere a rămas și mai târziu, și în vremurile noastre: o biserică creștină are în vârf o Cruce, spre a se cunoaște de departe că e vorba de un loc de închinare creștin, nu de o sinagogă care are steaua lui David, nu de o biserică protestantă care are ca semn un cocoș și nu de o moschee care are ca semn semiluna. Așadar, este un semn de recunoaștere. Sunt creștini care poartă la butonieră semnul Crucii, cu cinstire și cu bună-cuviință. Există femei care poartă Cruciulița la gât, în cele mai multe cazuri, una de argint sau de aur. Îndemnul meu este acela de a nu o purta ca pe o podoabă, doar ca să te fălești cu ea și să arăți că ai aur (așa cum ai arăta o verighetă, un inel sau o brățară), ci ea să constituie o expresie a credinței tale și a evlaviei tale!

Sfânta Cruce este semn de recunoaștere și prin faptul că noi ne închinăm, ne facem semnul Crucii. E bine să știți că noi, ortodocșii, ne închinăm cu cele trei degete adunate laolaltă, închipuind cele trei persoane ale Sfintei Treimi: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Pe lângă semn de recunoaștere și de expresie a credinței, Crucea este și simbol, anume simbolul Jertfei. Aici este marele paradox și marele adânc al înțelepciunii lui Dumnezeu, Care a rânduit ca prin Cruce, prin acest cumplit instrument de tortură, să biruiască Iisus Hristos! Învierea nu ar fi fost posibilă dacă trupul lui Iisus nu ar fi trecut mai întâi prin Cruce. De ce? Pentru că din clipa în care suferința a fost asumată, Crucea a devenit altceva decât un simplu instrument de tortură. Aș vrea să insist prin câteva cuvinte asupra acestui fapt.

Cu toții suferim în viață, mai mult sau mai puțin, de o boală, de un necaz, de singurătate, de bătrânețe, de plictiseală uneori, de trădarea vreunui prieten. Este o deosebire între un fel de suferință și alt fel de suferință. O suferință pe care o ai și pe care nu o accepți, din cauza căreia te plângi și lui Dumnezeu și oamenilor și pe care o suporți greu și care te chinuiește… și suferința asumată! Aceeași suferință, dacă nu este asumată, te chinuiește, iar dacă este asumată, te va liniști. Și dacă vei spune: sufăr pentru păcatele mele pe care le-am uitat, pe care le-am făcut și nu le-am mărturisit și nici nu le mai știu, dar iată că Dumnezeu mă pedepsește pe lumea aceasta pentru ca să mă scutească pe lumea cealaltă! Sau spui: Prin aceasta vrea Dumnezeu ce vrea cu mine, precum cu orbul din naștere. Au întrebat ucenicii cine a greșit, el sau părinții lui, de s-a născut orb? Și răspunsul a fost: Nu,nici el, nici părinții lui, dar s-a născut orb pentru ca prin el să se vadă lucrarea lui Dumnezeu, faptul că Iisus avea să-l vindece.
Important este ca din clipa în care începi să suferi să îți asumi suferința, să zici: aceasta este Crucea mea, pe care o port pentru că și Iisus a purtat-o.  El, pentru păcatele noastre; eu, pentru păcatele mele. El, pentru că a jertfit ceva; eu, pentru că vreau să jertfesc ceva. El, pentru că i-a iubit pe oameni; eu, pentru că îmi iubesc țara și îi iubesc pe semenii mei. Și, din clipa în care suferința nu-ți mai este străină, ci este asumată și acceptată, ea devine suportabilă și chiar se preface în bucurie. O spune un om cu mâna pe inimă: să suferi de foame, de sete, de frig, de bătăi și să te bucuri, iertându-i pe cei care te chinuiesc! Este modelul lui Iisus pe care, numai trecând prin suferințe într-un fel asemănătoare cu ale Lui poți să-l înțelegi pe deplin.

Ei bine, tâlharii care au fost răstigniți împreună cu El erau pentru păcatele lor, pentru nelegiuirile lor. Și unul dintre ei cârtea, socotind și spunând că a fost osândit pe nedrept. Asta o spun toți criminalii: stau la închisoare pe degeaba. Pe câtă vreme un altul, cel din dreapta lui Iisus, și-a asumat suferința și i-a spus celuilalt: Tu nu vezi că noi pentru păcatele noastre suntem aici? Deci ne merităm pedeapsa. Dar omul acesta de lângă noi este un om drept, El n-a făcut nimic rău și este răstignit nevinovat. Iisus, auzind aceste cuvinte, Și-a întors capul către el, iar tâlharul I-a spus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta! Iar Iisus i-a răspuns: În adevăr îți spun, astăzi vei fi cu Mine în Rai. Și, în felul acesta, cu el, cu tâlharul care s-a pocăit, a deschis Iisus Raiul nostru, al tuturor. Iată, deci, deosebirea dintre a avea o suferință neasumată și o suferință asumată, aceea care te mântuiește. Iisus Hristos Și-a asumat această suferință, pentru asta a venit din Cer pe pământ, să sufere și de foame, și de frig, Și-a asumat suferința până la capăt fără nici un fel de rabat. El a spus: oare credeți că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită câteva legiuni de îngeri să Mă apere? Ei, cum să nu! Dar, din clipa în care S-a predat în grădina Ghetsimani și a intrat în acest ciclu al Patimilor Sale, El a devenit numai om. Nu a făcut apel la nici una dintre puterile Sale dumnezeiești: S-a lăsat arestat, dus în Sinedriu, purtat de la Anna la Caiafa, pălmuit, batjocorit, biciuit și, în cele din urmă, răstignit. Le-a prevestit pe toate acestea, le-a spus nu o dată ucenicilor Săi: Să știți că Fiul Omului, adică Eu, va fi dat în mâna celor fărădelege și-L vor batjocori și-L vor răstigni, dar a treia zi va învia.

Din clipa în care sângele lui Iisus a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit altar. Nu a mai fost element de tortură, ci altar pe care se aducea o jertfă, Iisus Însuși fiind și jertfă și Cel Care aducea această jertfă pentru răscumpărarea noastră, a celor mulți și păcătoși. Din iubire pentru noi Și-a asumat această jertfă și a dus-o până la capăt. Repet, nu a făcut nici un fel de rabat. Unul dintre chinurile cumplite ale răstignitului era setea, pierdea sânge și cel care pierde sânge suferă de sete, i se usucă gura. Femeile miloase aveau obiceiul să facă o băutură dintr-un vin, oțet amestecat cu fiere, un fel de anestezic, și o duceau acolo la locul de osândă ca s-o dea celor osândiți și să le îndulcească și îmblânzească durerile prin această anestezie pe care o producea această băutură. Și I s-a oferit și lui Iisus, a fost luat un burete îmbibat cu această băutură anestezică și, într-un vârf de trestie, I-a fost dusă la gură, dar Iisus a refuzat-o. Nu a vrut anestezie. A zis: durerea Mea trebuie să fie întreagă până la capăt, fără nici un fel de concesie. În aceasta constă măreția Crucii și măreția jertfei, a unei jertfe al cărei simbol este Sfânta Cruce.

Și, în sfârșit, Sfânta Cruce este și putere. Este putere prin ea însăși. Așa cum o icoană, prin puterea persoanei care se găsește în spatele ei și pe care icoana o reprezintă, dacă acea persoană, acel sfânt sau acea sfântă, binevoiește impregnează materia cu o anumită putere și icoana devine făcătoare de minuni. Cunoaștem și noi pe cea de la Nicula, cunoaștem și altele în Țara Românească și în lume. Ei bine, uneori așa se întâmplă și cu semnul Crucii, cu cel care poartă Crucea înăuntrul lui. Crucea devine putere prin ea însăși. Este suficient să-ți faci semnul Crucii cu credință și cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă, și ea devine putere care te apără și te întărește. Vă voi aminti că cea mai scurtă rugăciune, dar și cea mai eficientă pe care noi o avem în creștinismul nostru răsăritean este rugăciunea zisă „a inimii” sau „a minții” sau „a minții în inimă”, foarte scurtă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Aceasta, împreună cu semnul Crucii, izvorăște o putere extraordinară, liniștitoare și mântuitoare. Vă îndemn din toată inima să o faceți: este scurtă, se poate spune oriunde (în biserică, acasă, pe drum, la serviciu, oriunde te găsești) cu voce sau în gând, oricând se poate spune această rugăciune care, repet, însoțită de semnul Crucii, ea este putere.

Aș încheia prin evocarea unui moment din Patima Mântuitorului. Am spus că osânditul era obligat să-și ducă el Crucea de la locul unde se pronunțase sentința și până la locul execuției. Și Iisus a fost obligat să-și ducă Crucea. Era ostenit, împovărat, fusese biciuit. Biciuirea făcea parte din ritualul răstignirii, era un fel de pregătire pentru răstignire. Crucea era grea, El era firav și plăpând și, pe la mijlocul drumului, urcând către Golgotha, S-a poticnit și a căzut sub greutatea propriei Sale Cruci. Și, atunci, ostașii, care se grăbeau să ajungă mai repede la locul execuției, au găsit în mulțime pe un om care venea de la țarină și care se întâmplase să fie acolo. Se numea Simon Cirenianul, pentru că era din Cirene. Și l-au chemat repede și l-au pus să ia Crucea lui Iisus. El a luat-o și a dus-o până în vârful Golgothei. Este un fapt semnificativ: omul Iisus cade sub greutatea poverii Jertfei Sale și vine un om și-L ajută pe El ca să-Și ducă Crucea.

Fiecare dintre noi, așa cum am spus, are o Cruce de dus, o suferință oarecare. Și, uneori, Crucea aceasta este atât de grea încât te încovoaie și simți că n-o mai poți duce. Atunci, adu-ți aminte de această clipă din viața lui Iisus și cheamă-L pe El și El va veni și va spune: Și Eu odată, Dumnezeu și Om, M-am poticnit sub povara propriei Mele Cruci. Acum, a venit rândul tău să te poticnești. Atunci, tu, omule, ai venit și M-ai ajutat. Acum, lasă-Mă pe Mine să te ajut și să-ți iau Eu Crucea și s-o port până la capăt!

Fiindcă Dumnezeu, omule, nu rămâne niciodată dator.”

Extras din predica Mitropolitului Bartolomeu Anania, Duminica Sfintei Cruci din Postul Paștilor, 2003, Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.