24 aprilie: GENOCIDUL asupra armenilor din Turcia. Aproape 1,5 milioane de oameni au pierit

Pe 24 aprilie 1915, autoritățile turcești au ucis câteva sute de lideri religioși și intelectuali armeni, ceea ce a rămas consemnat în istorie drept începutul genocidului asupra armenilor din Turcia. Peste 1,5 milioane de armeni au pierit atunci, chiar de mâna conducătorilor țării ai cărei cetățeni erau.

Biserica Armeană a luat decizia de a-i canoniza pe toți cei 1,5 milioane de oameni uciși între 1915 și 1923.

Genocidul armean a fost descris, în mod excepțional, de scriitorul Varujan Vosganian – urmaș al celor cei uciși, în volumul „Cartea șoaptelor”, apărut la editura Polirom.

Iată un scurt fragment din acest volum:

„Dintre toate suferințele, mai puternică decât bolile sau durerile se dovedi foamea. Lipsit de orice sursă de alimente, lăsat în voia hranei întâmplătoare, de la ierburi, fructe strepezite sau miere sălbatică până la stârvuri de animale, lagărul de la Deir-ez-Zor intră într-on stare halucinantă. Trupurile scheletice mergeau spre Eufrat să bea apă, cu un mers șovăielnic, se așezau apoi cu fața în arșiță, legănându-se și gemând, hrănindu-se parcă din lumină, ca plantele. Unii, pierzând rostul oricărui alt lucru și al oricărui alt sentiment decât foamea, băgau în gură tot ce le cădea în mână, rodeau scoarță de copac, cârpe impregnate cu gustul sărat al sudorii sau fecale, care, din cauza înfometării, erau tari și împuținate, ca ale caprelor. După uciderea lui Levon Șașian și a celor care, trudind la gropile comune, încercau să pună morții la adăpost, cadavrele începură iarăși să întârzie sub corturi. Apărură din nou morți fără chip, fără o mână sau fără un picior. Cei care, la câteva zile o dată, cutreierau corturile pentru a scoate trupurile sfârtecate sau descompuse nu se mai cutremurau. Ba unii o făceau dinadins, din vânători de corbi sau de hiene, deveniseră vânători de morți. De aceea, cei de sub corturi îi măsurau cu băgare de seamă și nu încredințau oricui mortul lor.

Chiar și atunci, operațiunea se dovedea nu tocmai ușoară. Era din ce în ce mai greu să-i deosebești pe cei morți de cei vii. Cei vii zăceau ore întregi nemișcați și adesea adormeau cu ochii deschiși, orbind din cauza arșiței care le ardea albul ochilor. Iar cei morți tresăreau uneori, din cauza diferențelor mari de temperatură dintre noapte și zi, atunci când încheieturile se muiau la soare sau, din contră, se strângeau odată cu gerul nopții. Așa încât începură să-i culeagă la întâmplare, iar unii se mai întorceau de la marginea gropii, treziți de icnetul aruncării peste ceilalți.

Când se dădu semnalul, convoaiele începură să se formeze din nou. O parte au fost îndreptate spre răsărit, către Marat și Suvar. Altele merseră spre apus, luând drumul Damascului. În ambele direcții, deznodământul era același. Odată ajunși pe un platou pe care avangarda îl socotea convenabil, soldații se depărtau, apoi încercuiau convoiul și trăgeau cu flintele din toate părțile. Când nimeni nu mai rămânea în picioare, înfigeau baionetele în țeava puștii, scoteau iataganele și treceau peste trupuri, astfel încât ceea ce glonțul nu nimerise, să fie desăvârșit cu tăișul. Convoaiele numărau între trei și cinci sute de suflete. Soarta lor era de fiecare dată aceeași, cu diferența că uneori soldații lăsau treaba pe seama beduinilor, mulțumindu-se doar să inspecteze la sfârșit, ca să se încredințeze că treaba a fost bine făcută”.( Cartea Șoaptelor, pagina 344-346, editura Polirom, Ediția a II-a).

FOTO: Oficial turc umilește niște copii armeni înfometați ținând o bucată de pâine deasupra capului acestora

Un articol relevant pentru contextul social și politic al vremii a fost scris de Zigu Ornea, în revista „România Literară”, ediția din 25 aprilie 2001.

„Memoriile unui om politic sînt mai totdeauna probe pentru istoriografie. Ambasadorii sînt, prin chair misiunea lor, oameni politici. Și e o minune că memoriile ambasadorului american, Henry Morgenthau, în Turcia, în perioada 1914-1916, sînt principala mărturie amănunțită despre situația Turciei în preajma primului război mondial și în timpul desfășurării acestuia. E aici un răscolitor document, fără patetisme, despre genocidul împotriva armenilor din 1915. Dar să fixăm perioada văzută de ambasadorul american la Constantinopol. Turcia trecea printr-o grea perioadă de tranziție. Organismul politic numit „Uniune și Progres” răsturnase de pe tron pe sultanul Abdul Hamid și instalase, în locul acestuia, pe Mahomed II, un om blînd și cu un program democratic. De fapt, sultanul, om de paie, n-avea nici o putere.

Aceasta era deținută, în întregime, de triumviratul „junilor turci”, format din Talaat, Enver Pașa și Gemal care se și suspectau între ei, cel mai puternic fiind cel dintîi. Corupția era generalizată, nesocotința și capriciul bine instalate, mizeria economică făcînd ravagii. De fapt, cei ce mai țineau în stare de supraviețuire economia erau armenii, grecii și evreii. Turcia ieșise înfrîntă și împuținată teritorial după războaiele balcanice (cel din 1877 și 1913) rămînînd cu un mic teritoriu în partea ei europeană. După războiul din 1877 Turcia fusese nevoită să cedeze Rusiei un teritoriu între Marea Caspică și Marea Neagră locuit mai ales de armeni. Iar în 1912 imperiul habsburgic anexase două provincii sîrbești (Bosnia și Herțegovina). Italia, la rîndul ei, anexase Tripolitania.

Tentativa Comitetului „Uniune și Progres” al junilor turci de a instaura, în Turcia, o democrație eșuase lamentabil. În consecință, aceștia au apelat la ajutorul și sprijinul Germaniei. Kaiserul practica de zor politica dislocării brutale a unor populații întregi din-tr-o parte a Europei, ca și cum ar fi fost vorba de turme de vite pentru expansiunea germană. Acest tratament a fost aplicat de germani, la începutul războiului devenit mondial, în Belgia, Polonia și Serbia. Va fi modelul adoptat, în 1915, de junii turci armenilor. Dar pînă atunci, la îndemnul Germaniei, sînt deportați cetățenii greci ai Turciei din Asia Mică, pentru a-i depărta de țărm. Apoi, cu premeditare, Germania, prin ambasadorul ei la Constantinopole, instigă Turcia, rămasă neutră, să se alieze cu Puterile Centrale, reprezentanții Antantei, în capitala Turciei, protestînd cu vigoare. Treptat, prin măsuri adecvate și progresive, Germania mobilizează armata turcă încă înainte de declanșarea războiului. Apoi, după asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui imperiului habsburgic, Germania, mai pornită decît, chiar, Austro-Ungaria, provoacă izbucnirea războiului, sperînd că acesta va dura numai cîteva luni, Parisul fiind condamnat. (Apoi, bătălia de pe Marna a demonstrat cît de iluzoriu a fost acest hazardat pronostic.)

La 27 septembrie 1914 Germania – plasîndu-și două mari crucișătoare germane, blochează Dardanelele, izolînd Rusia de aliații ei și închizînd drumul prin care aliații puteau furniza Rusiei armament și muniție. „Așa, comentează ambasadorul Morgenthau, a fost comis gestul cel mai arbitrar de pînă atunci al forțelor germane din Turcia. Iar eu i-am găsit pe demnitarii turci, singurii care aveau autoritate asupra limbii de apă vitale, tremurînd și bîlbîindu-se de frică, fîțîindu-se de colo-colo ca niște iepuri îngroziți, stupefiați de enormitatea gestului german, dar parcă și incapabili să adopte vreo măsură hotărîtă. Aveam în fața ochilor imaginea vie a resemnării la care fuseseră supuși conducătorii de astăzi ai Imperiului Otoman în fața tăvălugului teutorn”. Și, de notat, Turcia era încă neutră. Abia la sfîrșitul lui octombrie 1914 Germania forțează Turcia să intre în război. Lupta navală a Angliei pentru deblocarea Dardanelelor eșuează, deși muniția turco-germană era pe sfîrșite și dacă forțele navale britanice mai stăruiau ar fi învins. De menționat e că intrarea în război a Bulgariei, tot de partea Puterilor Centrale, a dus la posibilitatea declanșării genocidului armenilor. Imperiul Otoman era izolat de restul lumii, cu excepția Germaniei și a Austriei. Așa se face că Noua Turcie, scăpată de sub tutela europenilor, și-a putut celebra renașterea națională, masacrînd aproape un milion dintre propriii cetățeni (armenii creștin-ortodocși), considerați, ca și celelalte minorități naționale (millet), „ghiauri spurcați”. 

Genocidul armenilor a început în orașul Van, cel mai mare oraș armenesc din Turcia (aflat într-un colț îndepărtat al Asiei Mici, învecinat cu Persia la răsărit și la nord cu Caucazul), cu populația cea mai civilizată și mai harnică din partea de răsărit a Imperiului, veche aici de trei mii de ani. Și, de aici, s-au răspîndit în tot Imperiul, ocupînd activitatea economică a tuturor marilor orașe. Turcii au pretins că armenii din Van (era și o provincie cu același nume) au dezertat la ruși. Deși faptele n-au fost verificate, e posibil ca un număr de cîteva sute să fi procedat astfel. Autoritățile turcești au invocat aceasta, în fața opiniei publice, drept scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populații armenești. La intrarea Turciei în război l-a revocat pe guvernatorul împăciuitor al provinciei, înlocuindu-l cu un altul, cumnat cu unul dintre cei trei conducători ai Comitetului „Uniune și Progres”. Cînd armatele rusești s-au retras de pe frontul Caucazului, trupele otomane s-au năpustit asupra propriilor cetățeni, armenii, începînd să-i măcelărească. S-a cerut populației armenești să pună la dispoziția autorităților turcești patru mii de soldați. Armenii din Van au refuzat, văzînd în asta un motiv pentru anihilarea tuturor. Guvernatorul a decis că asta e o rebeliune. S-au declanșat ostilități între turci înarmați și armeni mai puțin înzestrați cu arme. Aceștia din urmă au ieșit, la început, victorioși, ajutați și de armata rusă, pe neașteptate reinstalată pe acest front, după cinci săptămîni de așteptare.

De îndată a început uciderea unei întregi națiuni, constatată de ambasadorul american prin rapoartele consulilor săi din teritoriu. Au început masacrele, ca, de exemplu, un detașament armenesc de două mii de oameni. Armenii erau suspectați că dețin arme și erau chemați la poliție să le depună. Cei care s-au prezentat au fost considerați răzvrătiți, probe ale revoluției pe care o pregătesc armenii și zvîrliți în închisori. Cei ce nu au predat armele au fost aspru pedepsiți. Ambasadorul american în Turcia apreciază că „pedepsele aplicate acestor recalcitranți reprezintă unul dintre cele mai hidoase capitole ale istoriei moderne…, cred că nici în cele mai sumbre epoci nu au avut loc scene atît de cumplite precum cele de care te loveai la tot pasul în Turcia”. Și aceste atrocități nu erau decît preludiul marei distrugeri a întregii națiuni armene.

S-a hotărît deportarea armenilor din Turcia în regiunile ei de sud și sud-vest, acolo unde se întinde deșertul sirian și depresiunea Mesopotamiei, deșerturi aride, pustii, fără orașe sau sate, fără viață, locuite doar de cîteva triburi beduine. Se știa bine că majoritatea dintre deportații armeni nu vor ajunge niciodată la destinație. „Scopul real, deși nedeclarat – scrie indignat ambasadorul american – al deportării era jaful și distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonînd deportările, autoritățile turcești au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi națiuni, lucru de care erau perfect conștienți și nu-și mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine”. În tot cursul primăverii și verii anului 1915 au avut loc aceste deportări. Au fost cruțate doar Constantinopol, Smirna și Alep. În rest, practic oriunde se afla măcar o familie de armeni era expediată în tragedia deportării, rare fiind cazurile cînd candidații la deportare căpătau autorizația de a avea la dispoziție cîteva ore sau zile ca să-și lichideze proprietățile sau bunurile din gospodărie, vînzîndu-le turcilor la prețuri ridicole. Înainte de a porni în deportare, devenise obicei, tinerii armeni, legați cîte patru, erau împușcați pe loc. Zilnic aveau loc spînzurări publice, fără nici o judecată. Întreaga populație din orașul Angora, trimiși legați spre Cezareea, după cinci ore de mers, a fost toată măcelărită într-o vale. La Trabzon bărbații armeni, îmbarcați în bărci pentru ca în largul Mării Negre, jandarmii să-i ucidă pe toți. Ambasadorul primeau zilnic rapoarte de la consulii săi despre aceste atrocități. Protestele sale rămîneau fără consecințe.

Alți armeni, încolonați în sinistre convoaie de cîteva sute sau mii de oameni disperați, luau calea deșertului. „Adevărul este, notifică ambasadorul, că aproape șase luni încheiate, din aprilie pînă în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însuflețite de aceste șiruri, ajunse deja neomenești, de exilați”. Și, adaugă, faptul că în cele șase luni, atît cît se poate ține o socoteală, în jur de 1.200.000 de oameni au pornit pe drumurile deșertului sirian. Și pe drum, torționarii (inclusiv jandarmii însoțitori) jefuiau și ucideau în chinuri cumplite. „Plutoane de jandarmi mergeau înainte, anunțînd triburile kurde că li se apropie victimele și pe țăranii turci că, în sfîrșit, se apropie banda pe care o așteptau de atîta timp”. Și începea, de îndată, măcelul. Iar cei care supraviețuiau și își continuau drumul mureau cu sutele și miile de sete și de foame. Chiar și atunci cînd ajungeau la un rîu, jandarmii nu-i lăsau să bea apă. Pe soarele încins înfricoșător, armenii arestați mureau cu sutele și miile, neputincioși. Și ambasadorul menționează acuzator: „Afirmația guvernului otoman că ar fi avut măcar o clipă intenția de a-i deporta pe armeni către „o nouă zonă de reședință” este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver și Talaat a fost exterminarea armenilor. Cîți dintre cei exilați către sud, care au călătorit în asemenea condiții revoltătoare, au ajuns la destinație? Experiențele prin care a trecut un singur asemenea convoi ilustrează cum nu se poate mai bine trecerea de la presupusul plan de deportare la cel de anihilare. Detaliile mi-au fost furnizate direct de către consulul american de la Alep și se află, în prezent, în arhiva Departamentului de Stat de la Washington”. Și ambasadorul american descrie soarta cîtorva astfel de convoaie de trimiși la exterminare. Spre final mărturisește că „singurul motiv pentru care mi-am propus să povestesc asemenea fapte cumplite este acela că, în lipsa detaliilor, opinia publică anglofonă nu-și poate face o imagine corectă despre adevărata față a Turciei… Sînt convins că nu a existat episod mai sinistru decît acesta în întreaga istorie a umanității. Marile masacre din trecut pălesc pe lîngă suferințele îndurate de armeni în 1915”. Ajutoarele financiare venite din America, la cererea ambasadorului, pentru a-i ajuta pe armeni au rămas inutilizabile practic.

Iar Talaat, unul dintre șefii junilor turci, la protestul ambasadorului american, a primit răspunsul cinic că „politica noastră în privința armenilor este bătută în cuie și că nimic nu ne poate convinge s-o schimbăm. Nu mai vrem armeni în Anatolia – nicăieri”. Iar oficialitățile germane la Constantinopol au sprijinit acest genocid. Astăzi ceea ce cer armenii este recunoașterea de către turci a acestui genocid făptuit și asumarea lui. Aceștia refuză încăpățînat, socotind un ultragiu la adresa Turciei orice referire la acest abominabil genocid al armenilor din 1915″.