Martirul Gheorghe I. Brătianu, ucis de bolșevici la Sighet pentru că n-a acceptat să scrie că Basarabia și Bucovina nu sunt pământuri românești ci rusești (+23/27 Aprilie 1953)

Gheorghe I. Brătianu (21 Ianuarie 1898, Ruginoasa, județul Iași – 23/27 Aprilie 1953, Închisoarea ungurească din Sighetul Marmației).

Mare istoric patriot și om politic naționalist, profesor universitar și academician. Este fiul lui Ion I.C. (Ionel) Brătianu. A fost arestat la 6 mai 1950 (în „noaptea demnitarilor”) și întemnițat la Sighet fără să fi fost judecat și condamnat în prealabil. Conform mărturiilor a trecut la Domnul de Sf. Mare Mucenic Gheorghe, 23 aprilie 1953, însă conform documentelor pe care le prezentăm mai jos ar fi murit în penitenciar la 27 aprilie 1953, actul de deces având seria M.C. și nr. 370581. Dar adeseori torționarii nu se grăbeau să înregistreze morțile suspecte iar data de 27 poartă însemnele unei ștersături și adăugiri (foto/doc mai jos). De altfel, oficial, decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular Sighet sub nr. 131/20 iulie 1957 (!). Alti colegi de temniță avansează drept date ale morții 24 sau 25 aprilie, afirmând că în celula sa, nr. 73, au fost găsite urme de sânge (Pr. Alexandru Rațiu), moartea datorându-se unei maltratări prelungite. Și data nașterii apare în unele locuri 28 ianuarie sau 3 februarie 1898. Deși a murit în luna aprilie, în 6 august 1953 pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni, prin Decretul Ministerului Afacerilor Interne nr. 559.

Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit

6 decembrie 1944, la ședința de deschidere a anului academic la Institutul de Istorie Universală:
„Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De un lucru mă simt însă încredințat și vă asigur, că atât timp cât acest așezământ va avea ființă și va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbi din acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic al vieții sale și i-a luminat cu licăriri de fulger ceasul întunecat al sfârșitului… Tot ce ne călăuzește și în viitor, o cuprind doar întreaga aceste două cuvinte: NAȚIUNE și LIBERTATE.” 

Gheorghe I Bratianu (dreapta) cu sotia sa Elena Bratianu si Petre Papacostea

„Nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu lașitate”

Grav bolnav în închisoarea de la Sighet, i se oferă tratament medical în schimbul retragerii tuturor afirmațiilor sale privitoare la Basarabia și Bucovina ca pământuri românești. Episcopul Alexandru Todea a povestit ce i-a spus Brătianu despre târgul pe care i-l propuseseră comuniștii.

„Mi-a spus că a venit o comisie și, după cîte mi-aduc aminte, a fost expresia sa, o comisie de la București care i-a promis tratament medical cu singura condiție să renunțe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia și Bucovina sînt pămînt românesc și să susțină în altă ediție că aparțin Rusiei. Gh.B. mi-a spus că a răspuns: «Nu-mi voi trăda țara; nu pot dezminți un adevăr istoric și nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească». Atunci acele persoane i-au zis: «N-ai să primești îngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri». Gheorghe Brătianu le-a răspuns: «Și dumneavoastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu lașitate». L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic și au plecat. A rămas mai departe, singur, în celula 71 a închisorii Sighet.

[…]

După această întîmplare, de cîte ori spuneam «laudetur”, care era un consemn între cei de pe coridor și cei din celulă, n-a mai răspuns niciodată și nu auzeam decît o respirație adîncă și grea. Această respirație se auzea foarte bine pînă dincolo de ușă, pe coridor. Ne-am dat seama că era foarte grav bolnav. Știam acum de ce suferă. Au trecut cîteva zile, 10-12 zile poate, și boala se agrava cu fiecare clipă. Ne-am dat seama că nimeni nu-l ajută. […] În jurul zilei de Sf. Gheorghe, 23 aprilie – cred că Gheorghe Brătianu a decedat chiar pe 23 aprilie – noi doi care măturam și strîngeam praful n-am mai auzit nici o respirație, nici o mișcare în celulă.

[…]

Am ajuns la concluzia că ceva se petrecuse în celula lui Gheorghe Brătianu. Era concluzia care se impunea: ori l-au dus la tratament, ori a decedat. Într-o noapte, probabil în noaptea dintre 23 și 24 aprilie 1953, am auzit sunetul sinistru al căruței militare și am avut certitudinea că cineva murise, și fără să știu de ce, a doua zi ne-am întrebat dacă nu cumva este Gheorghe Brătianu care a murit. Am trecut măturînd în fața porții lui. Nimic. Nici un semn, nici bun, nici rău, ca și cînd nimic nu se întîmplase, nici un zgomot, nici o mișcare” (după alte surse, uciderea martirului ar fi avut loc pe pe 27 aprilie, dar cel mai probabil chiar de ziua lui, de Sf. Gheorghe).

Biografia unei erou pentru România

Gheorghe Brătianu (primul din stânga), participant la campania de eliberarea a Basarabiei din iunie-iulie 1941.

S-a născut la data de 21 ianuarie 1898 la Ruginoasa, județul Iași, fiind fiul lui Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) și al principesei Maria Moruzi-Cuza. Mama sa era văduva lui Alexandru Al. Cuza, fiul lui Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite.

Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa și la proprietatea din Iași a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916 și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an îl vizitează pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, în „Revista istorică”.

După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 – 31 martie 1917 a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie, la Iași, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experiența de pe front și-a expus-o în cartea „File rupte din cartea războiului”.

După demobilizarea sa din armată, în anul 1918, Gheorghe I. Brătianu a urmat calea firească a studiilor pentru a deveni și a se afirma ca savant istoric. A luat licența în drept la Universitatea din Iași (1919), licența în litere la Sorbona, Franța (1921), a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți (1923) și doctor în litere (istorie medievală), tot la Sorbona, în Franța, în anul 1929.

În anul 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași. A activat în această funcție până în anul 1940, când a fost transferat la Universitatea din București, în locul lui Nicolae Iorga, pensionat la limită de vârstă, anul următor fiind numit decan al Facultății de Litere.

Din anul 1928 a devenit membru corespondent al Academiei Române, la propunerea istoricului Nicolae Iorga. În această perioadă, Gheorghe I. Brătianu a fost membru și al altor societăți și organisme științifice, lumea științifică românească și internațională recunoscându-l ca pe un savant medievist de primă talie.

Deși părinții săi s-au despărțit la scurt timp după căsătorie, chiar înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim și a avut grijă să supravegheze formarea intelectuală a tânărului George. În timp ce tatăl său domina cu autoritate viața politică din România, el aderă la ideologia politică a Partidului Național Liberal, însă se va implica activ pe scena politică abia după decesul nefericit al bătrânului Brătianu (1926). Anul următor devine deputat în Reprezentanța Națională, fotoliu pe care îl va păstra neîntrerupt până la dizolvarea din 1940.

Treptat, Gheorghe Brătianu devine o voce activă în cadrul PNL, în special în rândul tinerei generații, însă problema restaurației carliste va genera apariția clivajului la nivelul elitei partidului. Spre deosebire de majoritatea liderilor, în frunte cu Vintilă Brătianu, unchiul său, și I. G. Duca, Gheorghe Brătianu a sprijinit reîntoarcerea în țară a principelui Carol și proclamarea acestuia ca suveran. În timpul discuțiilor din noaptea de 7 iunie, la numai o zi după sosirea inopinată la București a lui Carol, Brătianu l-a asigurat de sprijinul său total pentru anularea actelor de la 4 ianuarie 1926. Obținând sprijinul tuturor partidelor, cu excepția PNL, Carol a fost proclamat rege al României la 8 iunie 1930.

Ca urmare a atitudinii sale, Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid. Cu toate acestea, tânărul istoric a reușit să strângă în jurul său o serie de personalități marcante ale culturii române precum Ștefan Ciobanu, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinți, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, ș.a., iar la 15 iunie a anunțat înființarea propriei formațiuni politice pe care a denumit-o tot Partidul Național Liberal. Fără o influență electorală notabilă, PNL-Georgist a sprijinit în primii ani politica lui Carol al II-lea, însă pe măsură ce acesta își accentua lupta împotriva partidismului și parlamentarismului, regimul său căpătând nuanțe autoritare, Brătianu a început să se distanțeze de atitudinile politice ale monarhului. În alegerile din decembrie 1937 a semnat pactul de neagresiune electorală cu PNȚ și Garda de Fier împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim-ministru PNL însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. După ce nici un partid nu reușește să obțină cel puțin 40% din voturi pentru a obține prima majoritară și a avea majoritate în Cameră astfel încât să susțină un guvern, Carol a chemat la guvernare partidul clasat pe locul patru, deschizând calea spre instaurarea dictaturii regale.

În aceste condiții, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formațiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiți să activeze în ilegalitate.

În perioada interbelică s-a manifestat ca adept al statu-quo-ului de după Primul Război Mondial și a atras atenția asupra păstrării alianțelor României, considerând Rusia sovietică un adversar și un pericol pentru țară.

Ca urmare a modificării raportului de influență în Europa din anii 1935-1936, Gheorghe I. Brătianu a sesizat scăderea influenței Angliei și a Franței, deci un pericol pentru garanția păstrării granițelor României, obținute după încheierea Primului Război Mondial. Folosind deplasările în scop științific în Germania și în scop politic, al fost primit de Adolf Hitler la 16 noiembrie 1936, căruia a încercat să îi explice pericolul revizionismului maghiar, încurajat de Mussolini, dar nu a obținut nici un rezultat.

La alegerile din decembrie 1937, ultimele alegeri libere din România interbelică, a semnat pactul de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu (PNȚ) și Corneliu Zelea Codreanu, care reprezenta Mișcarea Legionară, împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim ministru PNL, însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu.

În vara anului 1940, deși nu a participat la ședințele Consiliilor de Coroană care au decis soarta României, s-a declarat adeptul rezistenței armate.

La data începerii operațiunilor militare ale României în cel de-al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Diviziei 7 infanterie, cu gradul de căpitan de rezervă, până la data de 12 iulie 1941. După această dată a fost atașat Comandamentului Corpului de Cavalerie, ca translator de limbă germană, până la demobilizarea sa, la 30 noiembrie 1941. În martie 1942 obține gradul de maior, cu care este mobilizat din nou, la Corpul de Cavalerie, între 16 iulie-24 septembrie 1942, cu care participă la luptele din Crimeea.

În primăvara anului 1945 a revenit de pe front la Școala Superioară de Război, unde a ținut patru prelegeri, rezumate ulterior sub titlul „Formule de organizare a păcii în istoria universală”, dar numai prelegerea cu numărul 1 este cunoscută în prezent.

După 23 august 1944 a fost considerat de comuniștii din România ca fiind adversar al acestora și atacat în presa de stânga ce servea interesele Partidului Comunist din România. În anul 1947 autoritățile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu pe strada Biserica Popa Chițu, în București, interzicându-i și contactele cu lumea din afara țării. Totodată, a fost suspendat și din postul de la Universitate și de la Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, iar la 9 iunie 1948, prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale, i-a fost retrasă calitatea de membru al Academiei Române, alături de alte 97 personalități științifice și culturale românești.

Deși a fost sfătuit încă din 1947 de către prieteni să se refugieze înafara țării, Gheorghe I. Brătianu a refuzat și a continuat activitatea sa științifică pe durata anilor de domiciliu forțat (1947-1950), redactând patru mari lucrări: „Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele Române”, „Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle”, „În jurul întemeierii statelor românești” și capodopera sa, „La mer Noire. Des origines a la conquete otomane”.

În noaptea de 7/8 mai 1950 a fost arestat și întemnițat la Penitenciarul pentru deținuți politici de la Sighetu Marmației, unde, fără a fi fost vreodată judecat și condamnat, a fost murit în noaptea de 23/24 aprilie 1953.

Prin grija familiei, rămășițele sale pământești au fost mutate la Ștefănești, județul Argeș, la Biserica Florica, în anul 1971, împreună cu ale unchiului său Constantin I. C. Brătianu, de asemenea mort în temnițele comuniste. Pe placa funerară de la Biserica Florica, familia sa a pus următoarea inscripție: „Au murit la Sighet, neclintiți în credința lor. Osemintele așezate în aceeași criptă la 2.X.1971”.

Bibliografie

• Revista de istorie militară, nr. 1(47), 1998.
• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007, pp. 99-102

Surse: Biblioteca Represiunii, Sighet Online, Ziaristi Online, Constructorii României, Compendium, Enciclopedia României

Citiți și Cursul lui Gheorghe I Bratianu: Geografia Istorica si Politica a Marii Negre

„Fișele matricole penale” la MĂRTURISITORII