Purtătoarele de mir – primele care au adus slavă lui Hristos cel Înviat. Gând la Duminica Mironosițelor

Spre temeinică aducere aminte, reținem pentru minte și inimă întru dăinuire că Hristos ne-a dat ”pacea Sa”, una a armoniei înțeleasă ca recompunere a unității din diversitate. O astfel de unitate nu se poate împlini decât în jurul unei valori absolute, ziditoare și proniatoare. Viața Sa o arată în chip desăvârșit și ce-și poate dori omul mai mult decât ca sufletul său să se regăsească în mâinile Celui pe care toate le-a făcut. Iertarea, se știe, este manifestarea nemijlocită a iubirii, iar pocăința înainte-mergătoarea împărăției cerurilor, care spune Sf. Ap. Pavel, nu este mâncare sau băutură ci ”dreptate și pace și bucurie sfântă”. Toate fiind plinite, Fiul lui Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile Tatălui ceresc. Timpul în sine încremenise – în cel de al șaselea ceas Hristos a fost răstignit, în cel de al nouălea și-a încredințat duhul Părintelui Ziditor și, cum era sâmbătă, ziua Sabatului  a fost înmormântat înainte de apusul soarelui în amintirea tatălui Său după trup. Mormântul era dăruit de Iosif din Arimateea, al cărui nume, același cu al tatălui Său ”după trup”, Iosif desemnând ”Domnul ajută”. Sfetnic ales  și ucenic de taină a  Mântuitorului, până atunci îi era teamă să se arate, dar acum în ceas mântuitor a dobândit puterea de a  folosi de prestigiul de care se bucura  pentru  a merge  Pilat. A cerut guvernatorului roman să-i fi dăruit trupul lui Hristos, astfel mărturisind în fața tuturor dragostea sa și curajul de înfrunta urgia vrăjmașilor pentru ca  Trupul  Dumnezeiesc să fie așezat după datină. Mormântul era o criptă nouă pentru că, odată cu Hristos moartea era o devenire întru ființare, începea o nouă eră a istoriei. Când a primit vestea,  guvernatorul s-a tulburat cumva mărturisind indirect o speranță nerostită ce acum părea pierdută. Inspirat de aceasta, Erich Emmanuel Schmit a scris un roman semnificativ pentru felul în care în liniște, aproape pe nesimțite se naște o mentalitate care mai apoi domină lumea. (Facem o paranteză pentru a menționa romanul ”Cimitirul din Praga” care scriitorul Umberto Eco face o anatomie a apariției și metamorfozării în timp a unei anumite mentalități.

Ceva mai departe, deoparte stăteau încremenite de durere și teamă femeile mironosițe, purtătoare de mir – Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob și Salomeea care cumpăraseră miresmele trebuincioase pentru a-l unge Trupul Celui fără de început. De atunci  ziua sâmbetei, cinstită de iudei a devenit o candelă pentru întâmpinarea Soarelui dreptății, ”Lumina lumii” pe care întunericul poate nicicum a o acoperi. Și apoi, cum să acoperi cuvintele întemeietoare din Biblie când Tatăl ziditor a spus: ”Să fie lumină!” și a văzut că era ”frumoasă” și  de la Platon am învățat că lumina este ”splendoarea adevărului” în timp ce Binele e  valoarea absolută. Și Hristos  îndeamnă ”Fiți buni cum Tatăl vostru cel ceresc Bun este.„ Între Adevărul care este ”a cunoaște pe Dumnezeu și pe Hristos pe care L-a trimis” și frumusețe se cuprinde ceea ce Nichifor Crainic numea destinul sfințitor al omului. Străbunii spuneau simplu – omul sfințește locul , înțelegând că cine nu o face nu merită a fi numit om.

O complementaritate binecuvântată

Așa s-a făcut că femeile au fost primele, cele care dau viață, au descoperit mormântul gol, semn că moartea a fost învinsă pentru totdeauna și omul a devenit ființă spre înviere. Ele au fost cele dintâi care au adus slavă lui Hristos cel Înviat în timp ce, mai târziu, apostolii au fost întâii care suferit;femeile au vărsat mir curat iar bărbații și-au vărsat sângele. Fiecare cu prinosul său într-o binecuvântată complementaritate.  Era pe la răsăritul de soare, întunericul pâclos al nopții se risipise și femeile erau pregătite să slujească Aceluia care a venit ”să slujească, nu să i se slujească”. Slujirea nu mai este  destin damnat, ci o reală binecuvântare când este în numele Luminii și Vieții. Când a aflat de la Îngerul Gabriel că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, deși Fecioară, Maria, după ce a întrebat ”Cum?” spre a se dumeri că nu e o amăgire ca odinioară a Evei, a rostit cuvintele ce stau la temeiul mântuirii: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.

Mai înainte, Iosif din Arimateea sfetnic de cinste, ucenic de taină a lui Hristos care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, ”îndrăznind”, a mers la Pilat și a cerut Trupul Preasfânt. Ioan îl numește ucenic al lui Iisus, Luca  bărbat bun și drept, iar  Matei îl numește om bogat . Nu e vorba de bogăția cea materială ci, îndeosebi de una sufletească și reprezenta, în felul său puterea  romană. Un alt reprezentant, Nicodim i-a întrebat cumva mustrător  pe cârmuitorii iudei dacă  Hristos: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?”  Acum și-a asumat deliberat o adevărată primejdie dacă ținem seama că, de frică, până și ucenicii Săi l-au părăsit. Cum scria un autor al timpului atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj, de o anume cutezanță ca să meargă  la reprezentantul lui Cezar și să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, „în măreția sufletului său, a lăsat frica și s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe față că este ucenic al lui Iisus Hristos.” Era ceva temerar în gestul său și asta l-a făcut pe Pilat să cheme un sutaș să întrebe dacă este s-au nu adevărat și aflând  l-a întrebat dacă a murit de mult și, abia aflând că da, a dăruit lui Iosif trupul Mântuitorului. Precaut, Pilat cel neîncrezător, întruchipează căpetenia  care stăpânește prin putere și prin aceasta se desprinde de alții. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignire își dădea ultima suflare pe cruce a înviat. S-a arătat ca un veritabil reprezentant al puterii de drept a statului roman: a crezut mai degrabă pe sutașul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutașul a încuviințat „oficial” vestea Învierii, având nevoie de mai multă siguranță. Dreptul Iosif l-a coborât de pe Cruce pe Hristos, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus în mormânt săpat în stâncă și a prăvălit o stâncă. Era un mormânt nou, unde nu fusese nimeni îngropat până atunci, semn al unui nou ev.  Respectând proporțiile, am spune că atunci când ne răstignim mintea ea va reveni la viață și odată cu acesta va învia tot omul lăuntric.

În toate se dezvăluie iconomia divină a rânduielii ”Celui ce toate cu înțelepciune le-a făcut” spre a preveni vorbele nesăbuite ale necredincioșilor care ar fi încercat să acrediteze ideea că Hristos fie că nu a murit, fie că nu a înviat, fie că i s-a furat trupul cu bună știință. Dacă mormântul nu ar fi fost închis și pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostași, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise și fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Și astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au întărit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu. Iosif a înfășurat trupul lui Hristos în giulgiu de in curat ca și noi să ne păstrăm trupul curățit de patimi și pofte lumești, uneori prea lumești, ca Domnul să poată învia în tot sublimul sfințeniei Sale. Evanghelistul Ioan completează spunând că Nicodim a adus cu el ”ca la o sută de litri de amestec de smirnă și aloe” după tradiția de atunci. Erau în preajmă și Maria Magdalena și mama lui Iosif care, retrase mai într-o parte priveau cu sfioasă durere cele ce se petreceau sub ochii lor.

Pe Golgota de la Eva la femeile mironosițe

A trecut ziua sâmbetei și Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salomeea au cumpărat, după datină, miresme spre a unge  ”Cuvântul care s-a făcut trup”. Împreună au ajutat pe Iosif și Nicodim la curățirea trupului trecut spre veșnicie și au văzut toate cele întâmplate cu inima strânsă de parcă ar fi presimțit ceva fără a ști ce anume cu precizie. Bucurie de negrăit le-a cuprins văzând mormântul gol, deși umbrită întrucâtva că s-ar fi putut ca cineva străin să fi luat trupul lui Hristos. Iubirea le-a îndemnat pe aceste femei vrednice de cinstire să facă  ascultare pe Golgota unde Iisus a fost răstigni,în acest fel, ștergând imaginea Evei care a făcut neascultare fiind în rai.  Nu le era teamă, le frământa grija că știau cine le va da la o parte piatra tombală. În Betania, la cina din casa lui Simon, o femeie a luat o litră de mir de nard și a uns picioarele lui Hristos, ștergându-l cu  părul capului său. Atunci Iuda, mimând mila față de săraci, a certat-o, dar Hristos a căutat a-l împăca i-a spus: turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea”, prea bine că nu va mai fi uns după rânduială. El cunoștea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteți întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preț, ca să vină cu frică în noaptea întunecată și fără de somn la mormânt și să nu săvârșească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult?

Au venit să-L vadă pe Hristos mort și l-au aflat pe cel Înviat

Dumnezeu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort. Ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată deși era  foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și iar le-a cuprins spaima. Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roșie, Moise s-a aflat în mare dificultate neștiind  cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Și atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărțit în două, și calea s-a deschis de îndată. Ceva asemănător s-a  întâmplat acum cu femeile mironosițe. Fiind foarte preocupate, că nu știau cine le va rostogoli piatra pentru ele,  se uitau nedumerite când au văzut că piatra fusese rostogolită, și au coborât în mormânt fără întârziere. Oare  unde se afla straja care păzea mormântul? Nu erau aceștia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare și grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaților, ceea ce de la strămoșul nostru Adam încoace, urechile omenești nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, și la intrare nu se afla nimeni și nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, și înfățișarea Lui era „ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoșat „și și-au plecat fețele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să privești înfățișarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neașteptate și de bucurie îmbelșugate vești de pe pământ, de la căderea omului în păcat, și omul a început să se hrănească cu cele pământești. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu ședea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; și cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, și apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc și nemișcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde dorește. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomenește de doi îngeri, iar Marcu și Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „și ei s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat și pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosițe au văzut o dată un înger și altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potolește mai întâi frica și groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neașteptată a Învierii Domnului.

”Căutați pe Hristos cel Răstignit. Nu mai este. A înviat”

Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, și apoi s-au umplut de înfricoșare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se așteptau.

De ce vorbește îngerul precis: „Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbește foarte lămurit atât pentru femei, cât și pentru toate veacurile și neamurile viitoare. Îngerul are același scop, și atunci când le arată mormântul gol: „Iată locul unde L-au pus.” De altfel, ar fi fost de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era același lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise și înviase. „A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rostește veștile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt și mai simplu cu putință: „A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situația era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste știri de bucurie Apostolilor „și lui Petru”. De ce „și lui Petru”? Cu siguranță este aceasta, pentru că Petru se simțea cu mult mai nelămurit decât ceilalți ucenici. Conștiința lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, și în cele din urmă fugise de El. Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuțit și mai mult conștiința lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simțit vinovat față de Domnul și  foarte neliniștit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă „piatră”, dar credința lui nu era tare ca piatra. Șovăiala și sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia așezat pe picioarele sale și să-și aibă demnitatea sa ca om și Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, și de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

Ne-am putea întreba, nu fără temei, de ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, și nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim și în preajma Ierusalimului? „Acolo Îl veți vedea pe El, așa v-a spus El”  Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, și astfel a vrut Domnul să se înfățișeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu. Era prefigurarea caracterului universal al creștinismului, Galileea fiind cetate unde era un amestec de populație mai divers decât în alte cetăți; se și numea ”a neamurilor”.

Apoi,  El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopții sau în amurg, ci întru deplină lumina a zilei, așa ca să nu se spună că frica are ochii mari, și că aflându-se sub povara fricii și a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înțelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioșilor, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau tulburate, așteptând să-L vadă. Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede și cea mai importantă pentru trăirea minunii: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu ușile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toți. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ”  „După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea”, a spus Domnul. Altfel spus: Voi merge ca  Biruitor înaintea voastră în lumea păgână iar voi – urmați-Mă. Și oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiți, gândiți-vă că Eu Mă aflu în fața voastră – și Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

Mai departe aflăm cum ”ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”. De ce? Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; și acesta nu era vis, ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se deslușește prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare și frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el și el aude glas de bucurie din țara sa adevărată, fără de moarte și mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozește din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi fața și să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi fața și să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiți înaintea lumii, și a căror frumusețe și tinerețe este mai minunată decât zorii primăverii. Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „și n-a rămas în mine putere, fața mea și-a schimbat înfățișarea, strigându-se, și nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu fața la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică și cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura și să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei de sub vremi  spunem mai expresivi  în tăcere și cu lacrimi decât cu limbile noastre. E și vorba; dacă tăceai, filosof rămâneai.

„Și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmașii și vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, au spus cu siguranță Apostolilor cum li se spusese. Erau atât de impresionate încât  nici nu îndrăzneau, pur și simplu nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Au spus numai celor ce era necesar tăinuindu-și teama și după un scut al tăcerii . S-au întors deci  în tăcere ca într-un adăpost unde să poată reflecta la ceea ce depășea puterea omului de a pătrunde în miezul lucrurilor. Își împliniseră misiunea lor fusese împlinită și răsplătită cu bucuria negrăită de a-L vedea pe Hristos Cel care ”din mormânt ne-a scos”.

Răsplata faptei lor a fost pe măsura și nu a mai rămas nimic din prejudecata despre femei pentru că Domnul nu caută la fața omului ci la inima sa, la gândurile, cuvintele și faptele în care se întruchipează. Mironosițele au fost investite cu misiune apostolească și au făcut-o cu smerenie, maica tuturor virtuților. Sf. Ioan Scărarul socotește că ”din ascultare se naște smerenia, din smerenie discernământul, din discernământ străvederea iar din acestea înainte vederea”. În încheiere, ne reîntâlnim cu Vasile Voiculescu:

Deasupra, fără tihnă, se fremătau măslinii

Păreau că vor să fugă, să nu-l mai vadă

Treceau bătăi de aripi prin rariștea grădinii

Și ulii de noapte dau roată după pradă