Actualitatea Clasicilor: PODUL DE FLORI ȘI PODUL DE SPINI. Scrisoare către poetul Grigore Vieru a scriitorului Mihai Ungheanu

Revista „Literatura și
Arta” de la Chișinău ne aduce nefasta știre că Grigore Vieru
s-a retras din Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din
Basarabia, ceea ce e totuna cu despărșirea de această uniune
scriitoricească pentru a cărei redeșteptare spirituală și
demnitate națională a lucrat cu toată dăruirea, atât în
Basarabia, cât și în România. „Consider
că n-am ce căuta într-un Comitet Director al Uniunii Scriitorilor,
prezidat de niște ambiții pe cât de bolnăvicioase, pe atât de
pline de pericol, de aceea mă retrag din el, păstrând în suflet
tot respectul și toată prețuirea pentru obștea scriitoricească”.
Grigore Vieru a fost și este, atât la el acasă, în Basarabia, cât
și la București și în orice colț al României, un simbol al
recuceririi demnității naționale prin cultură, în luptă cu
forțele strivitoare ale unui imperiu rus opresiv. Basarabia mai are
și alte asemenea simboluri, care se numesc Dumitru Matcovski,
Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, nume fără de care
marile evenimente culturale și politice pe care le-a trăit
Basarabia din 1988 încoace nu pot fi înțelese. Ei n-au fost numai
conștiințe politice de avangardă ale Basarabiei, ci și
conștiințele ei literare, care au știut să dea sens și
personalitate unei literaturi atât de vitregite cum era aceea din
Basarabia. Datorită lor, istoricul literaturii române va fi obligat
să acorde un capitol special scriitorilor din Basarabia, lucru care
până acum nu se putea face. Dar tocmai acești scriitori sunt cei
atacați, cei expuși unei vindicte dure și nemeritate în chiar
republica literelor basarabene. La știrea că „Frăția
scriitorilor români”, înființată la 30 martie 1991 la
București, ar putea să pericliteze unitatea de acțiune a
scriitorilor din Basarabia și a Uniunii Scriitorilor de acolo,
Frăția literară româno-basarabeană și-a oprit orice activitate.
„Totuși iubirea” a ținut să precizeze, în acest spirit, că
„Frăția scriitorilor români” nu-și propune acțiuni care să
destabilizeze sau să dezbine în vreun fel uniunile de scriitori de
la Chișinău sau București. Dar discordia fusese semănată, cu
mult înainte, iar precauțiile „Frăției scriitorilor români”
(care și-a înghețat activitatea pentru conservarea solidarității
scriitorilor basarabeni) s-au dovedit neputincioase pentru ceea ce
era pus la cale. Ziarele ne anunță cu litere de o șchioapă:
„SCINDARE ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR DIN CHIȘINĂU”.

De unde vin toate acestea?
Pe data de 14 mai 1991, ne spune Grigore Vieru, la o ședință a
cenaclului „Convorbiri literare” de pe lângă Uniunea
Scriitorilor din Chișinău, după o pregătire de artilerie, care a
revenit presei chișinăuane,, au fost judecați pentru caducitate,
pentru lipsă de bun gust, pentru lipsă de valoare, pentru stricarea
poeziei, pentru lipsă de modernitate, tocmai acei scriitori care au
făcut totul ca discuțiile literare să fie în Basarabia libere și
drepte. Fondul real al problemei este însă următorul: au fost puși„pe banca de acuzație niște poeți –
pentru care păcat? – pentru păcatul de a scrie «poeme de
stradă», după cum se exprimă domniile lor, adică pentru
«păcatul» de a-și alipi inima de lacrima celor mulți”.
Pe scurt, elitiștii au apărut și la Chișinău. Dar o „elită”
care nu disprețuiește ieșirea ei „în stradă” la nevoie –
cum e cazul acestui „proces literar” – , combinația de culise,
sofismul interesat și toate celelalte arme (pe care noi, cei din
România, ca mai pățiți, le cunoaștem foarte bine și poate că
era cazul să ia aminte la ele și Grigore Vieru în peregrinările
lui românești și literare). Pentru că înainte de a fi
desfășurate la Chișinău, aceste „procese literare”, înscenate
de scriitori îndrăgostiți de „valoare”, dar în realitate doar
de succes, de succesul obținut cu orice preț, s-au desfășurat mai
întâi la București, de unde au fost exportate, de câțiva
scriitori dragi lui Grigore Vieru, și în forumurile chișinăuane.„Mărturisesc că nici chiar în anii
odiosului regim, scrie Grigore Vieru, nu
am fost împins în boxa acuzaților, nici atunci nu am fost
interogat militărește de ce scriu poeme pentru mama, iar nu pentru
partid. Ori azi sunt judecat de către chiar confrații mei pentru
simplul fapt că scriu pentru Ei, și nu mă integrez, vezi bine, în
Europa. Dar, pentru Dumnezeu, domnilor, v-am învinuit noi vreodată
că vă integrați Europei, iar nu suferințelor și problemelor
acestui năpăstuit pământ?!” De aici, se
vede cu ușurință că în „boxă”, Grigore Vieru și cei ca el
– cei care au cerut grafia latină, limba română ca limbă de
stat – au fost băgați din motive care n-au de-a face cu
literatura. Reiese că Grigore Vieru, care n-a fost judecat de
„odiosul partid” pentru literatura lui, este judecat astăzi
pentru că nu poartă uniforma Partidului Intrării în Europa.
Războiul de la Chișinău nu este un război literar, ci politic. În
fond, Grigore Vieru ar fi putut, foarte bine, să-i întrebe pe
procurorii lui literari și europeni: „Dar ce-a făcut această
Europă pentru Basarabia? Nimic? Atunci «pașol na, Turbincă»,
dragi europoizi”. S-ar fi înțeles foarte repede.

Cine iubește literatura și
pe scriitori știe că personalităților, unicatelor sufletești nu
le ceri să ia culoarea momentului și să îmbrace la comandă
uniforma lui. Dacă asta îl poate consola pe Grigore Vieru, îi
amintim că nici Eugen Barbu n-a fost exclus din Uniunea Scriitorilor
din România de „odiosul regim”, ci de noul regim al culturii.
Pentru că ceea ce s-a petrecut pe 14 mai la cenaclul „Convorbirilor
literare” a fost o excludere, o excludere politică. S-a folosit
chiar cuvântul „fascism”! Bucureștiul literar al lui Pleșu,
Dinescu, Liiceanu, Blandiana și Z. Ornea, Bucureștiul Alianței
Civice practică excluderile. Să fi uitat oare Grigore Vieru că
militând pentru limba română scrisă cu litere latine a fost și
el făcut „fascist”? Deplasat la Chișinău alături de
Blandiana, n-a somat, oare, Dinescu, pe scriitori-gazdă să aleagă:
ori cu el și cu Blandiana, ori cu Păunescu și Ungheanu?! Una din
două. Altfel, Chișinăul și poporenii Basarabiei nu vor mai fi
fericiți prin prezența ilustrelor lor persoane, unicii
reprezentanți ai revoluției și culturii române. Este de presupus
că, speriați de faptul că Dinescu împreună cu Blandiana le vor
închide porțile Europei, amatorii de succese continentale ai
cenaclului „Convorbiri literare” din Chișinău sunt în stare să
renunțe la tot și să distrugă tot: și pe Vieru, și pe Lari, și
pe Matcovski, și pe Dabija, și pe Druță, și chiar și limba
română cu grafia ei latină cu tot. Trecerea lui Mircea Dinescu și
a Anei Blandiana prin Chișinău s-a soldat în cele din urmă cu o
dihonie. Ceea ce n-a reușit „Interfrontul” a reușit „Alianța
Civică”, ceea ce e, în fond, totuna. Uniunea Scriitorilor din
Chișinău, care avea nevoie mai mult ca oricând de unitate și
solidaritate, este astăzi scindată. Precauția de la București de
a stopa orice acțiune a „Frăției scriitorilor români”, tocmai
pentru a nu produce dezbinări primejdioase la Chișinău, s-a
dovedit inutilă. În imposibilitate de a interveni în vreun fel în
aceste evenimente pseudoliterare, de fapt evenimente cu substrat
politic, membrii bucureșteni ai „Frăției scriitorilor români”
sunt obligați să le constate și să le deplângă. Se pare că, în
pofida unor sugestii și avertismente amicale, poeții și scriitorii
basarabeni trebuie să-și poarte singuri crucea pe sub toate furcile
caudine, ca să poată zice că s-au izbit de pragul de sus. Nu orice
experiență poate fi transmisă.

Grigore Vieru ne informează
că „zeloșii conducători ai Uniunii
intenționează să pună pe banca de acuzație și săptămânalul
«Literatura și arta», publicație care a trezit și a format,
într-un fel, conștiința noastră națională, pentru că, vezi
bine, popularul săptămânal grijește mai mult de necazurile
curente ale neamului, decât de propriile lor producții poetice”.
Ceea ce înseamnă că se lucrează după program și după model.
După câte se pare, revista „Literatura și Arta”, de la
Chișinău, va fi expusă tratamentului demolator la care a fost
supus, mai înainte și permanent, săptămânalul bucureștean de
literatură „Luceafărul”. Similitudinile rămân totuși
bătătoare la ochi și ele pot da de gândit chiar și unui poet cu
capul în nori, cum a ținut să se prezinte întotdeauna fratele
Grigore Vieru. Dacă vrea să știe cum se vor desfășura lucrurile
cu „Literatura și Arta”, poetul Grigore Vieru nu are decât să
se uite în stenograma demolării revistei „Luceafărul” din 1980
(reprodusă în „România Mare”, nr. 51, 1991). În revista
„Luceafărul” retrodizidenții români au lovit cu târnăcopul
dogmei partinice, anticeaușiștii de azi fiind filocomuniștii de
ieri. În săptămânalul „Literatura și Arta” se va lovi cu
barosul dogmei „intrării în Europa”. Și într-un caz și în
celălalt e însă vorba de lichidarea unei necesare linii naționale
în cultură. Stenograma consiliului scriitoricesc bucureștean din
1980 îi va fi foarte utilă și redactorului șef al „Literaturii
și Artei”, Nicolae Dabija, care va descoperi în ea, în roluri de
„turnători”, figuri literare pe care le-a cultivat cu sârg în
propria publicație, fără a ști că de la ele și prin ele (direct
sau indirect) îi va veni desființarea propriei munci. Desigur,
pentru asta trebuie să-și citească atent și propria publicație,
nu numai grozava stenogramă. Fiind între patru pereți,
„ajatolahii” din 1980 și puii de ajatolahi au folosit denunțul
politic lejer, într-o formă nudă, fără a se gândi că cineva va
da, totuși, publicității rușinosul document al duplicității lor
morale și politice. În public (ca la cenaclul „Convorbiri
literare”) se procedează altfel: nu i se va spune brutal lui
Grigore Vieru că este exclus din viața literară pentru patriotism,
ci din motive de… stil! Așa cum, la București, vezi Doamne, pe
inamicii politici ai lui Corneliu Vadim Tudor nu-i supără
gravitatea acuzațiilor proferate de acesta, ci – stilul! Metodele
exersate la București au fost transferate la Chișinău, de multe
ori chiar cu ajutorul celor care acum au (și vor mai avea!) de
suferit de pe urma lor.

Marea dificultate a
comunicării noastre cu frații români de peste Prut era că ei nu
știau ce-i la București, iar noi nu știam ce e la Chișinău. Nici
acum lucrurile nu stau cu mult mai bine. Din știrile primite ne dăm
seama că experiențele noastre se întrepătrund în toate felurile.
Altfel zis, între noi și frații noștri de dincolo de Prut podul
nu este doar de flori. Să-i dăm cuvântul lui Grigore Vieru: „Am
trecut, deci, prin sârma ghimpată, cărțile confraților mei,
stimabili denigratori. Ce duc domniile voastre dincolo, trecând pe
podul de flori construit și pe oasele lui Dumitru Matcovski,
zdrobite de mașina neagră, la fel pe jertfirea unui Ion Druță,
care, potrivit gustului vostru prea rafinat, nu mai poate fi citit
azi, a unui Vasile Vasilache, al cărui fel de a scrie este, după
voi, un amurg al literaturii, la fel pe suferințele și topirea în
timpul obștesc ale unor Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă?
Ce duceți dincolo de Prut, afară de producția voastră poetică?”.
Iar noi, cei de aici, îi putem întreba pe confrații noștri care
s-au deplasat la Chișinău în chip de tutori literari și politici
același lucru: Ce cărți ați dus dincolo de Prut, domnilor
denigratori? Și cine face jocurile cu aceste cărți? Podul de flori
devine un pod de spini? După cum scrie Grigore Vieru în „Literatura
și Arta”, se pare că dureroasa coroană de spini va mai sta încă
pe capul scriitorilor proscriși, pentru că ei, ca și Isus, n-au
știut deosebi dintre apostoli pe falșii apostoli, printre tovarășii
de drum pe viitorul Iuda. Ceea ce n-au înțeles, poate, confrații
noștri de peste Prut este că opera întreprinsă de ei rămâne
netransmisibilă și ei sunt cei ce trebuie s-o ducă până la
capăt. Bucureștii au fost în ultimii ani, politicește, cu un pas
în urma Chișinăului și continuă să rămână. Dovada cea mai
concludentă este că denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov, vitală
pentru România și Basarabia, n-a fost făcută la București ci la
Chișinău și că tot aici – nu la București – monstruosul pact
antiromânesc, care a sacrificat Basarabia, este pus cu toate
argumentele și riscurile la zid. Bucureștii mai sunt încă, se
pare, pentru confrații noștri de dincolo de Prut, o amăgire
politică și o amăgire literară. Mă refer, desigur, la București
ca centru de directivă politică și spirituală și nu la
Bucureștii autentici, Bucureștii demonstrațiilor și simpatiilor
îndurerate pentru Basarabia. Trebuie făcută o desebire între
ele. După cum e de făcut un examen mai atent a tot ceea ce sosește
de la București către Chișinău. Iată de ce n-a venit încă
momentul ca liderii renașterii naționale din Chișinău să predea
ștafeta în alte mâini. După părerea mea, nu trebuie s-o predea
niciodată, pentru că această redeșteptare este opera lor
exclusivă. Evenimentele din 1989 de la București – și mai ales
dezinformarea moștenită și interesată – pot să-i înșele.
Timpul ieșirii lor din scenă, timpul predării ștafetei, n-a venit
însă. Dovada cea mai vie este acest atac, mascat sub pretenții de
europenizare a literaturii, dar care se constituie ca un atac cu
substrat politic. Liderii și reperele redeșteptării naționale la
Chișinău trebuie compromiși, trebuie să dispară. Așa cer anume
interese și comandamente! (Scriitorii de la Chișinău care s-au
simțit nevoiți să respire îndelung aerul anticamerei lui Mircea
Dinescu, la București, știu aceste lucruri probabil foarte bine!)
Și vor dispare, dacă acești lideri literari și politici, de acum
intrați în istoria evenimentelor descătușării de comunism și de
imperialismul rusesc, vor fi concesivi cu misiunea lor, cu ei înșiși,
cu criteriile luptei lor, fraternizând, vrând-nevrând, cu
adversarul îndătinat al nobilelor lor țeluri, acceptându-i
acestuia atât valorile, cât și ideologia.

Demnitatea, unitatea și independența
Basarabiei nu se recuceresc alături de oricine. Busola fraților
noștri scriitori de peste Prut, o spunem cu părere de rău, este
adesea confuză. Iubitul confrate Grigore Vieru consideră, spre
exemplu, că „munții scrisului” românesc îi reprezintă de-a
valma și Nicolae Labiș și Mircea Dinescu, dar și Constantin Noica
și Geo Bogza, și Eugen Barbu, precum și Nichita Stănescu și Ana
Blandiana, fără să-și pună problema mărimii lor reale și mai
ales a compatibilității lor. A spus-o și în articolul-demisie
„Despre rușine și bună creștere” din „Literatura și Arta”.
Când lupți pentru Basarabia, credem, este greu să-i treci printre
vârfurile literaturii române, al cîror mare și unic criteriu
admiți că este Mihai Eminescu, pe apologeții lui Alexandru Sahia,
el însuși apologet al U.R.S.S. și al „revoluției” din 1924,
de la Tatar Bunar. Această acceptare a scriitorilor staliniști (Geo
Bogza, Eugen Jebeleanu) este cu atât mai nepotrivită pentru un
lider literar și politic al Basarabiei, cu cât acești reporteri,
în proză și versuri, ai comunismului n-au nici statura morală,
nici statura literară care să le îngăduie o prezență
justificată în apropierea soarelui literar al Basarabiei: Mihai
Eminescu.

Ce legătură au toate
acestea cu ședința exmatriculatorie de la cenaclul „Convorbiri
literare” din Chișinău, ne poate întreba poetul Grigore Vieru?
Are una foarte explicită, pentru că prăsila morală și ideologică
a acestor scriitori români de formulă kominternistă, exprimată
exemplar de Mircea Dinescu și Ana Blandiana – nu uitați, domnule
poet, deplasarea lor mustrătoare la Chișinău! – a stat și stă
la originea exmatriculărilor și scindărilor literare pe care le
trăiți și le veți mai trăi în frumosul și chinuitul
dumneavoastră oraș. Ați fost înșelați, desigur, în buna
dumneavoastră credință, dar are rost să vă mai înșelați în
continuare? E vorba nu de intoleranță, ci de noblețea și
puritatea țelului. Iar puritatea unui țel cere intransigență.

Un comandament primordial
al vieții moderne îl constituie promptitudinea și calitatea
informării. Absența ei poate să ducă, pentru un militant cultural
și politic, la urmări dintre cele mai nefericite. Prietenul Grigore
Vieru crede în „Revoluția din Decembrie”, în „revoluției în
fața căreia ne închinăm cu toții”, ceea ce îi face cinste.
N-a fost, prietene, nici o revoluție! Au fost jertfe omenești, la
Timișoara, au fost jertfe la București, în 21 decembrie, a fost o
extraordinară ridicare a maselor, tot la București, pe 22
decembrie, au fost factori revoluționari – și mai sunt! – dar
revoluție în adevăratul înțeles al cuvântului n-a fost. Chiar
dacă asta înseamnă destrămarea încă unei iluzii, lirice și
politice, adevărul trebuie spus răspicat. O revoluție reală,
autentică, la București, ar fi tratat, de altfel, într-un cu totul
alt chip, cel puțin teoretic, chestiunea Basarabiei. Chiar dacă
politologii francezi susțin că Ceaușescu a fost lichidat pentru că
a denunțat pactul Ribbentrop-Molotov, în noiembrie 1989, temerile
nu justifică tăcerea oficială bucureșteană în legătură cu
pactul care a înrobit, în 1940, Basarabia. „Revoluția din
Decembrie” de la București, mult stimate poet Vieru, este o foarte
utilă fațadă pentru cei ce vin, de pildă, la Chișinău, pentru
ca în numele ei să vă traseze sarcini culturale sau politice, care
n-au nici în clin nici în mânecă cu interesele vitale ale
Basarabiei și basarabenilor. Iar dacă ședința cenaclului
„Convorbiri literare” n-a fost suficient de edificatoare, va fi,
fără îndoială, ședința privitoare la „Literatura și Arta”,
pe care ne-o anunți. Revista stindard a idealului național
basarabean, foarte citită și în România, urmează să fie băgată
în „boxa acuzaților”. La groapa lui Ion Lăncrănjan, în
martie 1991, Grigore Vieru ne-a vorbit despre „cuiul de aur” al
unității românești, care nu trebuie pierdut. „Dezbinarea
românească, vrajba cu care Dvs. poate v-ați obișnuit – dar noi
avem un ochi mai îndelung spălat de lacrimi, s-ar putea să vedem
mai clar lucrurile – slăbește acel cui de aur care se numește
unitatea românească”. Nu ne-am obișnuit
cu vrajba românească, nu putem accepta nici scindarea de la
Chișinău, care înseamnă decapitarea unei mișcări și tocmai de
aceea credem că recucerirea demnității unei culturi și a unui
popor se poate face, în primul rând, cu luciditate. Dacă
televiziunea română n-a catadixit să participe, în vreun fel, la
funeraliile unui scriitor ca Ion Lăncrănjan, iubit de milioane de
cititori români, dar a exhibat chiar în seara îngropăciunii lui,
într-o lungă emisiune, știrea morții unui interpret de muzică
ușoară (francez, englez, evreu, eschimos?) și puțin pornograf, nu
voi numi această profanare „vrajbă românească”, chiar dacă
pe televiziune scrie: română. Iată destinul cultural, care vi se
oferă de către trimișii somativi ai G.D.S. (față de care Uniunea
Scriitorilor din București este doar o anexă), grup amestecat
într-un scandal internațional datorită manipulării unor fonduri
din S.U.A. de milioane de dolari. Vrajba aceasta, iubite confrate din
Chișinău, nu este atât de metafizică precum pare.

Mai pe scurt, dragă poete Vieru, vi se
„fură” și vouă revoluția, în acest caz o revoluție
autentică, în care v-ați riscat viața. Și pentru că nu puteți
fi înlăturați cu mijloace fățișe, se folosesc mijloace
„literare”, conform unui instructaj venit de la München și de
la București. Folosiți capitalul unei experiențe acumulate.
„Ochiul mai îndelung spălat de lacrimi” mai are multe de aflat.
Mai înainte de orice, trebuie găsită unitatea dintâi. Pentru că
podul de peste Prut poate fi trecut chiar și atunci când din pod de
flori devine pod de spini.

Iunie, 1991