Viitorul demografic al umanității (III). Jesús Fernández-Villaverde: Schimbări sociale. Fertilitatea scăzută și îmbătrânirea populației. Un copil, mulți adulți. Viața la țară

Tocmai pentru că viitorul nostru demografic este incert ar trebui să fim mai atenți și să luăm în considerare toate scenariile. Mulți copii cresc înconjurați de adulți, dar cu foarte puțini alți copii în mediul lor familial. Multe regiuni, în special cele rurale, vor începe să întâmpine probleme în furnizarea de bunuri publice de bază, precum educație sau sănătate, care necesită o anumită dimensionare pentru a funcționa cu eficiență rezonabilă.

Vedeți și Viitorul demografic al umanității (I și II). Jesús Fernández-Villaverde: Nu vom fi salvați de roboți

În primul eseu din această serie despre viitorul demografic al umanității am explicat că există o mare probabilitate ca populația umană să culmineze între 2050 și 2060. De atunci s-au petrecut două fapte noi, care mi-au întărit predicția.

Mai întâi, autoritățile chineze au anunțat 10,6 milioane de nașteri în China continentală în 2021 (față de 12 milioane în 2020). Având în vedere că au existat 10,1 milioane de decese, populația Chinei continentale a crescut cu 480.000 de locuitori. Și, deoarece nașterile au scăzut la o rată aproximativ constantă în timpul anului 2021, cel mai probabil populația Chinei a atins deja un vârf la începutul verii anului 2021, la puțin peste 1,4 miliarde, iar de atunci a intrat deja în scădere.

În al doilea rând, India estimează acum că rata sa de fertilitate este de 2,0 (1,6 în zonele urbane și 2,1 în zonele rurale), adică sub rata de înlocuire. Estimările actualizate prevăd că populația Indiei va atinge vârful în jurul anului 2050, la 1,6 miliarde (prognoza mea personală este că va atinge vârful mai devreme și la un nivel mai scăzut). În al doilea eseu am discutat despre modul în care scăderea populației va aduce unele provocări economice majore care vor pune în pericol menținerea statului bunăstării și creșterea productivității economice.

În acest eseu de final voi schița câteva consecințe previzibile ale tendințelor care privesc chestiuni fundamentale pentru societate, cum ar fi familia sau locuința.

Sarcina, însă, este una delicată. Societatea se aventurează pe un teritoriu neexplorat, iar ceea ce se va întâmpla ne va surprinde, probabil; prin urmare, următoarele paragrafe ar trebui înțelese mai mult ca speculații decât ca predicții detaliate.

Fertilitatea scăzută și îmbătrânirea populației

Dar înainte de a începe astfel de speculații, este important să subliniem că scăderea populației va fi însoțită de îmbătrânirea acesteia, din cauza creșterii speranței de viață. Deși scăderea fertilității și îmbătrânirea populației sunt adesea combinate ca un fenomen comun, sunt două probleme separate. O societate poate suferi o scădere demografică fără îmbătrânire (cum s-a întâmplat în timpul antichității târzii în Occident), în timp ce, dimpotrivă, putem avea o populație îmbătrânită dar cu o fertilitate stabilă. Cu toate acestea, scăderea fertilității și îmbătrânirea se consolidează, adesea, reciproc.

Dați-mi voie să vă explic.

La cursurile de Economie Politică a Americii timpurii pe care le predau la facultate, subliniez întotdeauna că bunicii au fost „inventați” la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Noua Anglie. Am pus cuvântul „inventat” între ghilimele pentru că nu mă refer la bunici ca la un concept biologic (încă din zorii omenirii am avut, cu toții, bunici), ci ca la o categorie socială-cheie în relațiile de familie. Motivul e simplu: combinația între un venit ridicat pe cap de locuitor (Noua Anglie la sfârșitul secolului al XVIII-lea era cea mai bogată regiune de pe planetă și, de asemenea, avea o distribuție relativ egală a veniturilor) cu un climat nefavorabil celor mai frecvente boli infecțioase ale epocii (frig, dar nu excesiv, iarna, plus căldură moderată vara) a făcut ca, pentru prima dată în istorie, un procent mare de oameni să supraviețuiască suficient de mult pentru a fi implicați în viața nepoților lor. Ideea despre ce este un „bunic” și cum ar trebui să interacționeze bunicul cu nepoții lor s-a răspândit în restul SUA și în Europa de-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, deoarece speranța de viață a crescut și în acele regiuni.

O modalitate simplă de a arăta cum speranța de viață scăzută în vremurile anterioare a împiedicat „apariția bunicilor” este să ne uităm la vârsta decesului monarhilor europeni. Fiind în vârful piramidei sociale, regii au avut întotdeauna acces la cei mai buni medici, la hrană și condiții de viață optime. Și, cu câteva excepții, monarhii europeni din ultimele cinci secole nu au fost „împovărați” cu un volum excesiv de muncă sau cu o viață stresantă.

Deoarece sunt originar din Spania, voi alege monarhii spanioli, de la regii catolici care au creat Spania modernă până la Alfonso XIII – ultimul rege care a decedat. În plus, spre deosebire de alte case dinastice europene, niciun monarh spaniol nu a fost vreodată asasinat, așa că avem o evaluare corectă a speranței de viață „normale”, fără violență. Dacă i-am elimina pe regii altor țări, care au fost uciși (de exemplu, Carol I al Angliei sau Henric al IV-lea al Franței), rezultatele pentru Spania și alte monarhii europene ar fi aproximativ aceleași.

Deoarece bărbații și femeile au speranțe de viață diferite, să ne concentrăm asupra vârstei regilor spanioli la moartea lor. Ferdinand Catolicul: 63 de ani; Filip I: 28 ani; Carol I: 58 de ani; Filip al II-lea: 71 de ani; Filip al III-lea: 42 de ani; Filip al IV-lea: 60 de ani; Carol al II-lea: 38 de ani; Filip al V-lea: 62 de ani; Ludovic I: 17 ani; Ferdinand al VI-lea: 46 ani; Carol al III-lea: 72 de ani; Carol al IV-lea: 70 de ani; Ferdinand al VII-lea: 48 de ani; Amadeo I: 44 ani; Alfonso XII: 27 de ani; și Alfonso XIII: 54 de ani. Vârstele reginelor la moartea lor au fost: Isabella Catolica, 53 de ani; Ioana I, 75 de ani; Isabela a II-a, 73 de ani. Prin comparație, Juan Carlos I, care s-a bucurat deja de avantajele medicinei moderne, are 84 de ani, o vârstă înaintată, dar deloc excepțională în țările avansate azi.

Să punem problema astfel: dacă ai 76 de ani, au trăit deja mai mult decât oricare dintre monarhii spanioli de la monarhii catolici până la Alfonso al XIII-lea…

Cu alte cuvinte, să ajungi la 60 de ani era deja o realizare pentru marea majoritate a populației (speranța de viață era mult mai redusă, în jur de 40 de ani, dar era trasă în jos de mortalitatea infantilă extrem de ridicată). Ar trebui să adăugăm că, în Europa de Vest, vârsta medie la căsătorie (dincolo de cea a elitelor aristocratice) era relativ ridicată începând cu Evul Mediu târziu, cu miri în jurul vârstei de 25 sau 26 de ani și mirese între 23 și 24 de ani (modelul european de căsătorie).

Adică dacă un bărbat se căsătorea la 25 de ani și primul copil i se năștea la 26 de ani (procentul copiilor născuți înainte de căsătorie sau la mai puțin de nouă luni după căsătorie era mic), primul nepot putea apărea doar atunci când bărbatul avea aproape în medie 52 de ani (presupunând că primul născut ar fi supraviețuit suficient pentru a avea un copil, ceea ce de obicei nu se întâmpla). Pentru marea majoritate a oamenilor, viața nu era suficient de lungă pentru a-și vedea mai mult decât prima pereche de nepoți și asta doar pentru câțiva ani. Bunicii erau figuri îndepărtate, cu care oamenii abia dacă interacționau, asta dacă ajungeau să-i cunoască.

Un copil, mulți adulți

Astăzi, când este ceva obișnuit să ajungi la vârsta de 90 de ani, poți avea un copil la 30 de ani, un nepot la 60 de ani și chiar poți trăi pentru a-ți vedea primii strănepoți. Consecințele acestei schimbări în relațiile intergeneraționale, în special într-un mediu cu fertilitate scăzută, sunt extraordinare. Mulți copii cresc înconjurați de un număr mare de adulți, dar cu foarte puțini alți copii în mediul lor familial. În China, de exemplu, este un clișeu să vorbim despre „micii împărați”: patru bunici, doi părinți, un copil. Copiii se bucură de o viață confortabilă, cu șase adulți în jurul lor și fără „concurenți”. Li se acordă monopol asupra atenției emoționale datorată urmașilor. Îmi amintesc încă întrebarea pe care mi-a pus-o un coleg de doctorat din Statele Unite, care a crescut în China în timpul politicii copilului unic. După ce a aflat că provin dintr-o familie numeroasă, a întrebat: „Cum este să ai un frate?”

Ideea de a avea mai mulți frați părea atât de diferită de experiența lui de viață (și de toți oamenii din generația lui, pe care îi cunoscuse în China), încât fotografia fraților mei, pe care a văzut-o în apartamentul meu, l-a fascinat. Este de mirare că adolescenții de astăzi se confruntă cu mai multe probleme de socializare decât adolescenții din trecut, mai ales când pleacă de acasă? Sau ar trebui să fim surprinși de dificultatea de a crea rețele de sprijin intrageneraționale?

Să ne gândim la câteva consecințe mai concrete ale acestei piramide inversate a relațiilor sociale.

În multe familii, a avea patru bunici înseamnă și moștenirea a două locuințe, iar doi părinți înseamnă o locuință suplimentară. Cu alte cuvinte, există o așteptare clară a unui transfer mare de bogăție în viitor. Dar, în același timp, o astfel de moștenire poate fi amânată cu multe decenii. Ce efecte vor avea aceste moșteniri mari, dar târzii, asupra ofertei de muncă, economiilor și investițiilor tinerilor de astăzi? O combinație periculoasă de lăcomie și așteptare pe care o putem numi „sindromul Charles, Prinț de Wales”.

În același timp, tinerii îmi vor spune, pe bună dreptate, că nu sunt prea consolați de a fi primit această atenție de la adulți sau în gândul la moșteniri viitoare, atunci când toate treptele ierarhiei sociale sunt „ocupate” de generațiile precedente, acum longevive.

Din nou, este cel mai ușor să luăm un exemplu. Gândiți-vă la firmele de profesioniști independenți (firme de avocatură, firme de consultanță, firme de audit) sau la carierele universitare – care au oferit, din punct de vedere istoric, oportunitatea (nu perfectă, dar semnificativă) de avansare pe scara socială. Când avocații sau profesorii se pensionau sau mureau la vârsta de 60 de ani și ceva, sed eschideau uși pentru promovarea celor care veneau în spatele lor pe scara carierei. Astăzi, se văd constant avocați sau profesori la vârsta de 75 de ani (în special în țări precum Statele Unite, unde pensionarea nu este obligatorie) care sunt încă în plină carieră. Și, în timp ce societatea în ansamblu și acești profesioniști în vârstă în particular au de câștigat din mulții ani suplimentari în care sunt productivi, este de netăgăduit că acest lucru provoacă, de asemenea, „blocaje” ale celor care ar trebui să vină după ei.

Dacă adăugăm la această longevitate și faptul că posturile în profesiile independente și în mediul universitar vor fi reduse pe măsură ce populația scade — avem nevoie de mult mai puțini profesori într-o țară în care se nasc un milion de copii în fiecare an decât într-o țară în care sunt două milioane de născuți, oricât de mult am crește procentul de studenți din fiecare cohortă — putem înțelege mai bine anxietatea acelor tineri care se întreabă când vor avea oportunitățile pe care le-au avut părinții și bunicii lor.

Este de mirare, așadar, că mulți dintre acești tineri răspund incertitudinilor cu privire la viitorul lor amânând formarea familiei și având mult mai puțini copii?

Viața la țară

Toate se complică atunci când, în plus, ne dăm seama că aceste schimbări nu vor fi distribuite uniform pe întreg teritoriul, chiar dacă ne concentrăm pe o singură țară.

Având în vedere fertilitatea actuală și ipotezele rezonabile privind imigrația, este foarte probabil ca China să piardă în jur de 600 de milioane de locuitori în următoarele decenii. Politica internă chineză nu va permite sosirea a 600 de milioane de imigranți, mai ales că singurele „surse” posibile de imigranți sunt fie India, fie Africa, iar majoritatea chinezii nu vor accepta cu ușurință acești imigranți (această predicție nu este o reflectare a preferințelor mele cu privire la nivelul optim de imigrație între țări). Problema este că cei 600 de milioane de locuitori nu numai că vor dispărea din Beijing sau Shanghai, ci vor dispărea și din zonele rurale și depărtate ale țării.

Orașele mari se vor bucura în continuare de două avantaje. Primul este cel al vieții urbane, care generează surplus de productivitate a muncii mult mai mare decât în ​​deceniile trecute: un fenomen pe care economiștii încă nu îl înțeleg foarte bine, dar care este extrem de bine documentat.

Al doilea motiv este că marile orașe au o aprovizionare abundentă cu bunuri de agrement (restaurante, baruri, teatre, evenimente sportive), care sunt la mare căutare în rândul generațiilor tinere. Nu există înlocuitori adecvati pe internet pentru acestea: puteți lucra de la distanță, dar o „discotecă virtuală” nu prea e atractivă. Mai mult, aceste servicii de agrement merg mână în mână cu o fertilitate coborâtă: este mult mai ușor să mergi la un restaurant când nu ai patru băieți de îngrijit acasă. Mulți dintre studenții mei îmi spun că visul lor este să locuiască în Brooklyn sau San Francisco; încă nu am întâlnit vreun student care să-mi spună că visul lui e să trăiască în Pennsylvania rurală (o regiune minunată din punct de vedere al frumuseții naturale).

De asemenea, în țări precum Statele Unite, sudul și sud-vestul vor atrage din ce în ce mai mulți oameni, deoarece, pe măsură ce se îmbogățesc sau îmbătrânesc, oamenii tind să prefere climatul mai cald. Din nou, mulți finanțiști sau avocați de succes pe care îi cunosc mi-au spus că economisesc pentru a cumpăra o casă în Santa Barbara, dar încă nu am întâlnit pe nimeni care să facă economii pentru a se muta în Dakota de Nord (stat cu niște parcuri naționale spectaculoase, pe care toată lumea ar trebui să le viziteze)! Poate că există câțiva care visează și la Dakota de Nord, dar nu este o normă.

Consecințele acestei depopulări accelerate a multor regiuni vor fi resimțite, în primul rând și imediat, în arena politică.

Consecințele fertilității reduse

Să ne concentrăm pe SUA. Numărul de voturi ale statului New York în colegiul electoral (o măsură a ponderii populației dintr-un stat față de totalul populației cu drept de vot din Statele Unite, n.tr.) au atins un vârf, 47, în 1932. În 2024, același colegiu va avea 28 de voturi. În Florida, în aceeași perioadă, electorii colegiului s-au înmulțit de la 7 în 1932 la 30 în 2024. Deci, ponderea electorală a statului New York era de aproape șapte ori mai mare decât cea a Floridei, acum aproape un secol. În 2024, ea va fi mai mică. Președintele SUA ales în 2024, sau mai precis, în 2040, va fi foarte diferit de președintele ales după harta electorală din 1932.

A doua consecință este că multe regiuni vor începe să întâmpine probleme în furnizarea de bunuri și servicii publice de bază, precum școli sau spitale, care necesită anumite dimensiuni minime pentru a funcționa cu o eficiență rezonabilă. În Maine s-au născut 11.537 de copii, în 2020. Să ne imaginăm că 60% dintre ei vor merge la facultate în 2038 și că numărul studenților care părăsesc statul Maine pentru a studia în alte state sau în străinătate este egal cu numărul de studenți sosiți în Maine (ambele ipoteze sunt optimiste). Acest lucru indică faptul că, în 2038, vor fi în jur de 6.900 de studenți în Maine. Câte dintre colegiile și universitățile locale pot supraviețui cu acest număr de studenți? Nu îi invidiez pe administratorii campusurilor din Maine în 2038.

Dar acest fenomen se va întâmpla în toată țara. Nașterile s-au prăbușit începând din 2008, punând învățământul superior într-o poziție delicată. Criza nu va afecta atât de mult Harvard, Princeton sau Penn; cu o populație totală oricum relativ redusă, universitățile de top vor trebui doar să fie mai puțin riguroase în selectarea candidaților. De exemplu, în loc să accepte doar 4% din cereri, vor accepta 8%, dar dintr-un grup mai mic de tineri. Criza nu va afecta atât de mult nici Penn State sau UC Santa Barbara (universități de dimensiune medie, n .tr).

Această scalare în jos în ierarhia selectivității și competitivității va continua până când vom ajunge la nivelul cel mai mic, unde o mulțime de instituții vor trebui să se închidă sau să se restructureze fundamental. Și nu, aducerea de studenți străini nu va rezolva problema. Amintiți-vă paragraful meu de deschidere, despre China și India: din cauza scăderii rapide a fertilității, va fi mult mai ușor pentru un student chinez să intre la Universitatea din Beijing în 2038 decât a fost în ​​2020. Astfel, de ce s-ar deranja să vină la o instituție de mâna a doua din SUA?

În cele din urmă, vom vedea o schimbare radicală a prețurilor locuințelor. Să revenim la cazul Maine sau la nordul statului New York. Cine va cumpăra casele goale, efecte ale reducerii populației? Unele locuințe vor dispărea (vor fi demolate sau vor deveni ruină, în orașele mai mici, iar apartamentele de joasă calitate construite în timpul boom-ului urbanistic din anii 1950 și 1960 din orașele mari vor fi abandonate); altele vor fi transformate în locuințe secundare; în sfârșit, din cauza familiilor mai mici, numărul mediu de persoane per locuință va scădea. Dar, chiar și ținând cont de aceste efecte, în 2040 sau 2050 mii de locuințe pe care nimeni nu și le va dori vor inunda piața, ceea ce va împinge prețurile lor în jos.

Din nou, cel mai mare „stres” va veni nu atât de la scăderea prețurilor la locuințe, cât din diferențele foarte mari între acestea. Casele din Manhattan și din Santa Barbara nu vor scădea la preț, decât dacă se va produce o schimbare dramatică a tiparelor de muncă și petrecere a timpului liber, ceea ce nu poate fi exclus, dar eu cred că este puțin probabil.

Dacă tendințele actuale continuă, în 2040 un apartament în Manhattan va fi mai atractiv decât în 2021. Însă o casă în mijlocul statului New York va fi semnificativ mai ieftină. Familiile cu active imobiliare în mai scumpe se vor bucura de câștiguri de capital semnificative, iar familiile care dețin proprietăți în al doilea set de locații vor avea de suferit.

Dacă acest scenariu îngrijorează și vrem să propunem vreo soluție, să ne întrebăm dacă soluția aceea ar funcționa cu o populație care scade rapid (China) sau stagnează (Statele Unite) și dacă ar fi compatibilă cu preferințele de stil de viață ale tinerilor din acei ani…

Voi încheia aici aceste trei eseuri despre viitorul demografic al umanității. A explica în detaliu toate ideile cuprinse în ele, sau a încărca textele cu cifre și a justifica dovezile empirice mi-ar ocupa cel puțin un volum de 250 de pagini. Voi lăsa sarcina aceasta pentru viitor.

Totodată, am încercat în repetate rânduri să subliniez că societatea este un sistem complex, care se schimbă neașteptat. S-ar putea foarte bine ca tot ce am afirmat și propus să devină neant în doar un deceniu. Dar ar fi, cred, eronat să argumentez că, dacă viitorul este incert, nu trebuie să ne preocupăm de modul în care actualitatea îl anticipează, ori să acționăm în privința problemelor cu care ne confruntăm astăzi. Tocmai pentru că viitorul e atât de incert, să fim încă și mai atenți și să luăm în considerare toate scenariile posibile.

Cultura Vieții

Despre autor