Noaptea fugea după mine cu buzele ei negre și cu părul ciufulit prin care stele indecise se agățau a podoabe. Eu alergam după ultima mașină care m-ar fi putut duce spre casă, acolo în cartierul acela unde lumea se retrăsese de mult, din tumulturile zilei, c-o precauție aparte. Nu era tocmai aproape de centrul orașului, astfel că ne bucuram să călătorim și pe ultima treaptă a autobuzului, cu ușile deschise cu tot, numai s-ajungem acasă. Am înlemnit când am realizat că l-am pierdut, iar altul venea peste aproape două ore.
-Doamne! În miez de noapte, să stau singură în stația asta imensă, luminată prea tare, de ai impresia că pericolul s-ar fi speriat de atâta lumină! Un coșmar!
Trăgeam insistent de fustă, mult prea scurtă pentru ora aceea târzie, de m-ar fi băgat în bucluc instantaneu. Nu mai aveam bani de taxi și fusesem prea mândră să spun că n-am.
Abonamentul pe-o singură linie, cea pe care-o foloseam zilnic, de altfel, mă putea salva. Aveam și-un bilet mototolit, pentru urgențe. Acum era urgența, dar s-aștept două ore?!! N-aveam de ales!
Am cotrobăit prin poșeta mea de poștaș și-am dat de eșarfa de mătase, cea lată de jumătate de metru, dar atât de fină și subțire, c-o făceai-ntr-un pumn, și nu te mirai prea tare când o zăreai băgată-ntr-un colț de geantă, de zici c-ar fi vrut s-arate cât e de ,,mică” și utilă. Am întins-o peste genunchi, cu atâta recunoștință, de parcă-i vorbeam unui prieten. Mă salvase pentr-o vreme. Ce fusese-n capul meu să-ntârzii-n oraș atât, nu știu!
Un boschetar țipa că vrea țigări. Oprea fiecare om și-i cerea, aproape urlând, măcar un chiștoc.
-Doamne, va ajunge și la mine!, îmi ziceam, dar eu eram ca o statuie, împietrită-n spaime seminude.
-N-ai o țigară, domnișoară? Măcar un chiștoc!, mă-ntrebă el răgușit, cu glas stins, spre surprinderea mea.
-Nu am, nene!, îi răspund apatic. De-aveam vreun leu îți dădeam să-ți iei un pachet!, șopteam, încurcată rău…
Se așeză lângă mine, cu tot cu sacul ăla plin de…. el știa ce. Își așeză cotul pe genunchi, și maxilarul în palme.
-N-avem! Suntem amândoi aici, fără bani, fără țigări, dar măcar nu suntem singuri, nu-i așa domnișoară?, și-mi zâmbea printre găurile în care altădată, cine știe când, fuseseră ceva dinți. Inima-mi bătea cu putere, iar eu, alungând primul instinct, acela de repulsie de conjunctură, îi confirmam c-un surâs tâmp.
-Da, doi pierduți pe banca nopții!, bâiguiam eu, ca pentru mine, ca și când mă luase brusc o febră poetică despre care însă nu știam nimic, decât de la alții. Nu trecuseră nici zece minute, iar eu mă fâțâiam a nerăbdare, ba căutând eșarfe, ba vorbind cu omul străzii de-ai fi jurat că eram prieteni buni ori măcar ceva cunoștințe.
Un bărbat cu pasul a fugă traversa strada și ne fixa dezaprobator pe amândoi.
-De-ar sta locului!, gândesc eu;
-Asta mi-ar lipsi, să mă ,,salveze” de boschetar și să dau de ochii lui îndrazneți! Măcar bărbatul ăsta prăpădit nu voia nimic de la mine! Părea pașnic încă…
Știam că dacă-l alungă, se vor isca agitație, revoltă, țipete, iar eu nu voiam să mă ridic. Nici să vorbesc nu voiam.
-Ce-o fi fost în mintea mea?, îmi tot repetam de zeci de ori, ca și când exorcizam o nemulțumire…
În secundele acelea însă, omul cu sacul verde îmi spuse încet:
-Nu, nu suntem singuri! Suntem cu Dumnezeu! Ai pierdut mașina, nu-i așa, domnișoară? Of, ce-aș vrea un chiștoc! Nu vezi vreunul?
Îi confirm cu ochii plecați, oftând prelung, și c-am pierdut mașina și că nu văd nimic pe jos. Se ridică o clipă și spuse îngrijorat:
-Cam ai de așteptat, fătucă! Vine târziu mașina de noapte. E adevărat ce spun pentru că mereu stau acolo pe Șirul Livezii și le pândesc luminile. Altă treabă n-am. Număr sosiri, veniri și lumini. Oamenii nu-i număr. Nu mă interesează. Am culcușul meu mai sus, știi?, și-mi arăta cu mândrie, întinzând brațul drept, spre direcția știută doar de el.
Mă fac că mă uit, dar eu eram cu ochii la omul care ne fixase mai devreme. Se oprise la un telefon public și-și aprinsese o țigară. Bănuiam că acela va fi momentul când omul străzii îi va cere și el una. Însă dumnealui, surprinzător, se reașezase lângă mine și se tot căuta prin buzunare și-n sacul verde, foșnind a haos.
Intuisem bine, se ridică după câteva secunde și se-ndreptă spre cabina telefonica unde țigara bărbatului din miez de noapte îl atrăgea ca un magnet, credeam eu..
-Du-te acasă mai repede!, îmi spuse omul sărman, cu glas îngrijorat. Eu plec. Știi tu, cu Dumnezeu!
-M-aș duce!, îmi zic în minte, dar nu scot niciun sunet, doar salut c-un zâmbet speriat, privindu-l cum se depărtează și cum mă lasă cu noaptea aia cu buze negre și c-un sentiment de regret bizar, căci, incredibil sau nu, prezența lui îmi oferise protecție pasageră.
Ciudat, trece de telefonul public cu pași hotărâți, de ajunge rapid într-un colț în care o altă stradă se pregătea de somn. O secundă am întors capul și nu l-am mai văzut.
Mă credeți sau nu, dar frica aia de el fusese la un moment dat amănuntul de care mă agățasem cât să nu-mi mai fie teamă de altele care s-ar fi ivit.
Și atunci, observ cu uimire pe colțul eșarfei mele de mătase, un albastru indigo. O sută de lei se ivise de nicăieri, cât sa-mi lase senzația unei magii din miez de noapte.
-Doamne, nu-i posibil așa cevaaaa! Nu-i posibil! Am fost neglijentă doar cu ieșirea în oras; el n-are nimic pe lumea asta…!, zburau cuvinte în plinul inimii mele copleșite…
În loc să-i dau eu lui un ban, îmi dă el mie!, stăteam blocata căutându-l cu privirea, dorindu-mi s-ajungă banii înapoi la el. Nu mai era! Un chiștoc de țigară, aproape jumătate din țigară, era la piciorul băncuței pe care stătusem amândoi.
Am zâmbit amar, deși aș fi plâns în hohote, dar m-am adunat, am luat banii tremurând și-am urcat în getax, cum le spuneam taxiurilor atunci.
Am bâiguit adresa și-am plătit cu banii unui om fără casă, fără dinți, fără țigări, fără familie, dar c-un Dumnezeu prieten și c-o inimă mare și generoasă.
Nu m-ar fi crezut nimeni dac-aș fi povestit, astfel c-am ținut ascuns totul mult timp. Nici n-aș fi rezistat, recunosc, să-mi fie luată întâmplarea altfel decât a fost. Ori în derâdere. Am păstrat-o ca pe-un vis. Unul aievea, dintr-un miez de noapte.
În schimb, n-a fost clipă să nu mă uit în jur după omul cu sac verde și culcuș pe Șirul Livezii. Nu l-am mai zărit niciodată, însă vă zic, încă îl văd cum foșnește și cum îmi pune mie la încercare inima.
Nu îmi imaginez ce-aș fi făcut dacă fusta mea ar fi avut o lungime onorabilă. Oare m-aș fi ridicat a repulsie incontrolabilă? Mai mult ca sigur! Nu sunt ipocrită! Anii mei tineri nu erau pregătiți să-nfrunte astfel de situații, deși în noaptea aceea eșarfa mea a fost martoră că genunchii mei nu tremurau a neliniște.
Mai știu că, din acea seară, lungimea minții mele a fost alta, iar eu am devenit tare sensibilă privind spre oamenii străzii. Mi-a fost dat să trăiesc altfel de experiențe în raport cu ei și cred că mulți cunoașteți povestea lui ,,Ioan, omul pădurii”, alt ,,prieten” pribeag, însă în noaptea aceea am înțeles că viața are comori nebănuite și rezolvări de unde nu te aștepți. V-am mai zis eu aceste lucruri. Pe unele le-am aflat din poveștile lumii mele, altele mi s-au amestecat printre nedreptățile tinereții, tinerețe care nu mi-a fost mereu caldă.
Câteodată, când un chiștoc de țigară se așază-n scrumieră, parc-aud a noapte:
-N-ai o țigară, domnișoară? Măcar un chiștoc…
Și zâmbesc către Dumnezeu..
About Post Author
