SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI: Duhul Sfânt unește pe toți membrii Bisericii într-o singură inimă. VIAȚA marelui teolog canonizat în anul 2010 cu data de prăznuire 14 iunie

„Harismele sunt felurite, dar e Același Duh… toate acestea le lucrează Unul și Același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (I Corinteni 12, 4; 11)

Duhul Sfânt este în toate infinit, nemărginit, pentru că este Dumnezeu. Harismele Sale sunt infinite, nemărginite. Dar, cu toată diversitatea lor, ele sunt unite în El: o unitate în multiplicitate și o multiplicitate în unitate. La oameni harismele acestea sunt diferite. Cu toate acestea, Duhul Sfânt le unește într-o unitate dumnezeiască, în așa fel că El unește într-o unitate și pe cei ce au aceste harisme. Prin diferitele Sale harisme, El unește diferite spirite omenești într-o unitate sobornicească, sfântă și bisericească. Da, harismele Duhului Sfânt sunt diferite, dar toate există într-un singur trup, în Biserică. Toate slujesc unui scop și toate izvorăsc din același izvor. De aceea, oamenii „spirituali” [duhovnicești] se simt legați în chip organic între ei. Întocmai ca un suflet al Bisericii, Duhul Sfânt unește pe toți membrii Bisericii într-o singură inimă, într-o singură voință, într-o singură viață, într-o singură ființă. Prin Duhul Sfânt și în Duhul Sfânt, „cei duhovnicești” se simt uniți între ei într-o unitate veșnică plină de har, cu toate că, luați în parte, ei sunt persoane infinit diferite. Sfânta sobornicitate a unității și unitatea sfintei sobornicități sunt de la Duhul Sfânt.

(Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-om, studiu introductiv și traducere: Pr. Prof. Ioan Ică și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Sophia, București, 2010, pp. 222-223 via Doxologia)

Revista Atitudini: VIAȚA SFÂNTULUI MARE TEOLOG JUSTIN POPOVICI

Copilăria

Sfântul Justin Popovici s-a născut de Bunavestire (25 martie) a anului 1894 în orașul sârbesc Vranje, din părinți ortodocși – Spiridon și Anastasia. La Botez a primit numele Blagoje, după numele Praznicului Buneivestiri (Blagoveștenia).

Bunicul său, Alexa, a fost preot, al șaptelea la rând din vechea familie preoțească Popovici. Părintele Alexa a fost preot în satul Gornje Žapsko, unde se afla mănăstirea Sfântul Ștefan (metoc al mănăstirii Sfântul Prohor Pčinjski) în care era o școală mănăstirească, Seminarul Teologic de Muzică Psaltică. Ca vechi seminarist, Spiridon, fiul lui Alexa, i-a sprijinit mai târziu pe preoți în lucrările de organizare a hramurilor, astfel că el și familia sa au rămas în atmosfera bisericească. Într-un asemenea mediu duhovnicesc s-a născut și a crescut micul Blagoje.

Copilul a învățat multe lucruri bune de la bunica sa, care a trăit 105 ani, și de la mama sa. În această privință, copilăria sa a fost asemenea copilăriei Sfântului Vasile cel Mare, care mărturisește pentru sine (în Scrisorile 204 și 223) că în primul rând a primit și a învățat credința ortodoxă de la mama sa, Emilia, și de la bunica sa, Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie făcătorul de minuni, Episcop al Neocezareei. Mama și bunica lui Blagoje nu l-au avut pe Sfântul Grigorie ca învățător, dar în schimb au avut în ținutul lor mănăstirea făcătorului de minuni al lui Hristos – Sfântul Prohor Pčinjski. Ele își duceau des copiii și nepoții la această mănăstire.

Mergând acolo, Blagoje a fost adesea martorul vindecărilor petrecute la Moaștele acestui Sfânt. Acolo a fost martor ocular al vindecării minunate a mamei sale, Anastasia, în 1929, care se îmbolnăvise de o grea boală la picior, nevindecabilă de doctori. După ce i s-a citit rugăciunea și i-a fost uns piciorul cu mir vindecător de la moaștele Sfântului Părinte Pčinjski, piciorul i s-a tămăduit în chip minunat și ea s-a însănătoșit. De la credincioasa sa mamă, pe care o prețuia nespus, tânărul Blagoje a învățat și practica de bază a credinței ortodoxe: rugăciunea și postul. Adesea povestea cum mama sa, alături de alte credincioase din Vranje, ținea cu strășnicie un post sever, fără nici un fel de mâncare sau apă, în timpul primelor trei zile ale Postului Mare, rânduială pe care el, mai târziu, în viața sa riguroasă, nu numai că a păstrat-o cu credință, ci a și sporit-o.

Seminarul Teologic

După cele patru clase elementare terminate în 1905 cu succes deplin, a plecat la Seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad. În acea vreme, admiterea la Seminarul Teologic „Sfântul Sava” nu era ușoară, pentru că se înscriau câteva mii de candidați, dar intrau doar până la o sută. Blagoje a trecut examenul cu calificativul excepțional, cum excepțional a fost și mai departe în timpul studiilor. În vremea aceea, acolo era profesor Sfântul Nicolae Velimirovici, pe atunci ieromonah și doctor în filosofie și teologie. Elevii aveau frățiile lor literar-spirituale în care se instruiau reciproc și se ajutau între ei în înălțarea duhovnicească și în educarea în credința ortodoxă. Însuși Sfântul Justin mărturisea mai târziu că aceste frății ale elevilor, au contribuit la trezirea și creșterea sa duhovnicească. Pe prietenii mai mari care l-au ajutat i-a pomenit până la capătul vieții, în rugăciunile sale.

Interesul conștient al lui Blagoje pentru Cuvântul Viu al lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură nu a fost doar acea învățare școlărească obligatorie pentru examene, ci a fost căutarea pâinii celei de toate zilele pentru viață și fapte, căutarea răspunsului și a hranei duhovnicești pentru sufletul lui flămând și însetat de Dumnezeu, însetat și flămând de împlinirea și sensul vieții și aici pe pământ și în întreaga veșnicie.

Părintele Justin a fost asemenea Părinților Bisericii Ortodoxe, mai ales asemenea Sfântului Justin Martirul și Filosoful și Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Prin literatura și filosofia grecească pe care le-au cunoscut ca nimeni alții în vremea lor, acești Sfinți au cunoscut toată nimicnicia și deșertăciunea înțelepciunii omenești lipsite de Hristos. După exemplul acestor Sfinți Părinți, Sfântul Justin a studiat cu atenție în tinerețe filosofia din predania omenească, atât cea grecească, cât și cea nouă, cea europeană și cea slavă.

Părtaș la durerea și suferința poporului său, în primul război mondial

La vârsta de 18 ani a spus deschis tuturor că-și va dedica viața lui Hristos ca monah. Niciodată nu s-a clintit în ferma sa hotărâre.

La înfățișare el era frumos și foarte distins, întotdeauna îngrijit și curat; noblețea sufletului se reflecta asupra-i și pe dinafară. În tinerețea lui de la Vranje multe fete își doreau ca el să le ceară mâna, iar una dintre ele, foarte frumoasă și bogată, chiar a insistat prin părinții ei și ai lui să se mărite cu el. Aceasta s-a întâmplat în ultimii ani de studii la Teologie, așa că părinții lui începuseră să se gândească la căsătoria fiului lor, cum termină studiile. Ca tânăr, dar și mai târziu ca om matur, monah și duhovnic, a fost întotdeauna deschis față de toată lumea; se apropia cu sinceritate și dragoste de fiecare ființă și creatură a lui Dumnezeu, „de la floare și furnică până la om și heruvim”, cum îi plăcea lui însuși să spună și acest comportament al său probabil că i-a insuflat fetei anumite speranțe legate de căsătoria cu el. Și totuși Domnul i-a încălzit inima tânărului Blagoje cu o altă iubire, iubirea pentru o viață de feciorie, asemeni atâtor Sfinți care s-au nevoit astfel.

Odată cu izbucnirea războiului Austriei contra Serbiei, adică Primul Război Mondial, toți tinerii au fost chemați la oaste, fiind mobilizată și generația lui Blagoje Popovici. Ca seminarist, împreună cu colegii lui de clasă, a fost repartizat la detașamentul sanitar de pe lângă spitalul militar din Niš. Îngrozitoarea tragedie a războiului care cuprinsese întregul popor sârb nu l-a ocolit nici pe Blagoje. Ca sanitar în slujba răniților și bolnavilor a împărtășit durerea și suferința poporului său, pentru ca la finele anului 1914 să fie el însuși cuprins de o cumplită boală, tifos exantematic, ce bântuia atunci armata sârbă vlăguită și poporul trecut prin chinuri și suferințe. Prin mila lui Dumnezeu, el a trecut peste momentele critice ale acestei boli mortale și a fost lăsat să plece acasă pentru câteva zile ca să se întremeze puțin. La 8 ianuarie 1915 se afla deja din nou la datorie ca sanitar la Niš și aici rămâne până la retragerea armatei sârbe spre Kosovo și apoi prin Albania.

Intrarea în monahism. Studiile universitare

La 31 decembrie 1915 a fost primit în monahism, de către Arhimandritul Venijamin, viitorul episcop de Braničevo, cu binecuvântarea Mitropolitului Dimitrie, primind numele Justin. Acest nume a fost pentru el o minunată rânduială dumnezeiască, arătând dubla dorință a sufletului său iubitor de înțelepciune și dornic de Hristos: să fie filosof al Sfântului Duh, asemenea sfinților înțelepți ai lui Hristos, cum a fost și Sfântul Justin Filosoful, și în același timp să fie martor-mucenic al lui Hristos în această lume și-n această viață (deoarece cuvântul grecesc martys – mucenic – înseamnă înainte de toate: a fi martor loial, martor până la moarte, martor care e gata să-și confirme mărturia cu viața sa).

Tânărul monah intră apoi la Academia din Petrograd, la studii de zi. Iubirea sa ortodoxă, sobornicească, pentru toți ortodocșii, a fost și a rămas pe viață una dintre caracteristicile sale principale. Întreaga sa viață s-a rugat și pentru frații ortodocși ruși și greci, iar Dumnezeu i-a dat posibilitatea să cunoască la fața locului și Rusia și Grecia Ortodoxă.

Din cauza evenimentelor din Rusia, în iunie 1916 pleacă în Anglia, unde ieromonahul Nicolae îl primește și-l cazează într-unul din colegiile Oxfordului. Sfântul Justin a călătorit mult în Anglia, a ascultat profesori renumiți, a citit în multe biblioteci și, mai ales, a cunoscut la fața locului pe omul european din Apus, sufletul lui și filosofia lui de viață. Pătrunzând în cultura europeană până în profunzimile ei, el – cu inima și mintea ortodoxului răsăritean, nu a putut să o accepte fără criticile radicale și necruțătoare la adresa antropocentrismului. A înțeles foarte bine contradicția dintre viețuirea ortodoxă și cultura apuseană umanistă și evoluționistă.

În 1919, Sfântul Justin se întoarce în patria sa. Preasfințitul Dimitrie, Patriarhul Serbiei, i-a dat binecuvântarea de a porni imediat spre Grecia. Astfel a plecat cu colegii spre Atena ca bursier al Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe, în septembrie 1919 și a rămas acolo până în mai 1921. În acest timp a urmat la zi cursurile la Facultatea de Teologie a Universității din Atena și și-a dat toate examenele necesare pentru a-și da doctoratul în Teologia Ortodoxă. Tema lucrării de doctorat era „Învățătura Sfântului Macarie Egipteanul despre taina personalității umane și taina cunoașterii ei”.

Mai târziu, a povestit cu obișnuita sa smerită cugetare că, locuind la o bătrână evlavioasă din Grecia, a învățat de la ea mai multă Teologie decât de la mulți profesori din Universitate.

Profesor la Seminarul Teologic

„Ortodox este numai ceea ce este de la Sfinții purtători de Duh, de la Sfinții Părinți ai Bisericii”

La întoarcerea în țară, Patriarhul Dimitrie, l-a primit părintește și i-a dat binecuvântare să lucreze la Seminarul „Sfântul Sava”. Aici a predat Sfânta Scriptură a Noului Testament, Dogmatica și Patrologia. Sfântul Justin se ruga de fiecare dată când trebuia să propovăduiască în biserică sau să țină vreo prelegere din Sfânta Scriptură sau din învățătura teologică.

Ce au însemnat pentru el Sfinții Părinți și Teologia lor, ne-o arată cel mai bine următoarele cuvinte ale sale: „Ortodox este numai ceea ce este de la Sfinții purtători de Duh, de la Sfinții Părinți ai Bisericii. Teologia Ortodoxă este o Teologie evanghelică pentru că este de la Duhul Sfânt, pentru că este de la Apostolii și Sfinții Părinți purtători de Duh […]. Sfinții Părinți sunt măsura și îndreptarul a tot ceea ce este ortodox, a tot ceea ce este evanghelic. Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox. Numai ceea ce se poate adeveri prin duhul lor este ortodox, este evanghelic, este veșnic. Studierea Sfinților Părinți este, din această cauză, o chestiune de primă importanță a Teologiei Ortodoxe”.

Sfântul Justin a cerut ca la Seminarul Teologic să se introducă Viețile Sfinților ca obiect constant în programa de învățământ, deoarece „Viețile Sfinților reprezintă, de fapt, Dogmatica aplicată”. El s-a luptat de la început împotriva modului scolastic lipsit de viață și protestant-raționalist al instruirii tinerilor. El nu a fost profesor „de catedră”, ci înainte de toate un viu și adevărat mărturisitor al lui Hristos. Munca sa educativă cu elevii a perceput-o ca pe o lucrare asupra vieții lor veșnice căci, așa cum el însuși a spus: „Cine nu îi învață pe ceilalți să se pregătească pentru viața veșnică este un pedagog mincinos. Dacă ceva din educație nu conduce către Hristos, neîndoielnic duce la antihrist”.

Hirotonirea întru preot. Revista „Viața creștină”. Misiunea ortodoxă în Cehia

În anul 1922, Patriarhul Dimitrie l-a hirotonit întru preot. În timpul hirotoniei, Sfântul Justin a plâns ca un copil mic, din pricina smereniei sale și a măreției acestei Sfinte Taine.

Sfântul Justin a fost foarte apropiat duhovnicește de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici și Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Cu Sfântul Ioan a fost coleg pe vremea când era profesor la Bitola. Era apropiat duhovnicește nu numai de acești Sfinți ai Bisericii luptătoare, ci și de Sfinții din Biserica biruitoare, mai ales de Sfântul Ioan Gură de Aur pe care l-a iubit neobișnuit de mult și căruia i s-a rugat permanent cu o sinceritate și cu o duioșie copilărească.

Iată doar unele din sentimentele de dragoste și evlavie față de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Scumpe Părinte Gură de Aur, fiecare gând la tine e pentru mine sărbătoare și bucurie, și rai, și extaz, și ajutor, și însănătoșire, și înviere… Sfântul Ioan reprezintă zorii veșnici ai sufletului meu și ai întregii Biserici Ortodoxe. El e personalitatea mijlocitoare cea mai dragă; el e cea mai expresivă limbă dată de Dumnezeu, a pământului către cer, cu care pământul exprimă cerului oftatul său, bolile sale, speranțele sale, rugăciunile sale” [1].

Sfântul Justin simțea durerea și tristețea fiecărui om, ca și cum ar fi fost durerea și tristețea sa. Se ruga stăruitor pentru fiecare om pe care îl vedea în suferință. În jurnalul său găsim una din meditațiile referitoare la jertfa față de aproapele: „Doamne, învrednicește-mă să mă chinui cu chinurile tuturor chinuiților; Doamne, învrednicește-mă să sufăr cu suferințele tuturor suferinzilor”.

Spre folosul duhovnicesc al poporului binecredincios, a editat revista „Viața creștină”. Mergând pe calea Sfinților Părinți, a avut de suferit multe atacuri de la dușmanii Ortodoxiei. În publicația sa, el a atras atenția și asupra pericolului propagandei uniate romane, a papismului și protestantismului. Unora dintre slujitorii Bisericii, și mai ales celor de pe poziții mai înalte, această muncă și o astfel de lucrare nu le-au fost pe plac.

Trebuia să ai vitejie duhovnicească, abnegație și viețuire ascetică pentru a putea suporta acea reamintire și arătare a adevărului, dar și critica pentru neadevăr și nedreptate, iar acest lucru nu a fost niciodată ușor pentru oamenii cu poziții înalte. Unii s-au ridicat împotriva revistei și împotriva oamenilor care lucrează la ea, în principal împotriva Părintelui Justin. Însuși Părintele Justin a aflat și a simțit ce se petrece în jurul său, dar din iubirea sa de adevăr și din iubirea de dreptate în slujba Bisericii lui Hristos, nu a dat înapoi, nici atunci și niciodată în viață.

Iată ce scrie el însuși, după câțiva ani de la apariția revistei: „«Viața creștină» iese încărcată de binecuvântările multor cititori, dar și de insultele unora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, «Viața creștină» nu ar fi creștinească, căci tot ce este de la Hristos «este piatra încercării», «piatra poticnirii». «Viața creștină» știe ce vrea și vrea ceea ce vrea Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, de aceea i-a revoltat pe aceia care parțial nu vor aceasta. Biserica Ortodoxă este ceva atât de sfânt, atât de preacurat, atât de supraomenesc și de binefăcător, încât de tot ceea ce este bisericesc trebuie să te apropii cu frică de Domnul Iisus cel Viu. «Viața creștină» recomandă neîncetat o asemenea preoțească, ortodoxă metodă de lucru în Biserică. Ea mărturisește neîncetat că Domnul Hristos cu Duhul Sfânt conduce Biserica prin Sfinții Părinți. Nu ne propovăduim pe noi, ci pe Domnul Iisus prin Sfinții Părinți, de aceea «Viața creștină» nu este iubită de cei care se propovăduiesc pe sine, care se impun pe sine în locul Sfinților Părinți, care normează după timp… Noi nu încetăm să accentuăm că în Biserică cel mai bine gândesc cei luminați de Duhul Sfânt… Sunt unii care cer reformism în cadrul Bisericii, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserica Ortodoxă la fel ca deformismul! «Viața creștină» este contra acestuia; ea are un punct de vedere ortodox când afirmă că prin Sfinți ni s-a arătat calea ortodoxă pentru transformarea personalității și a societății: reformează-te întâi pe tine însuți prin lucrarea Sfântului Duh, iar Domnul însuși îi va reforma pe alții prin tine. Din cauză că am dat înapoi din fața Sfinților Părinți și a Asceților noștri ortodocși de neînlocuit, ne-am molipsit de reformismul apusean. Am uitat porunca: Să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit (Romani 12:2)”.

Din cauza unei astfel de poziții verticale și juste, Părintele Justin a avut necazuri și înainte de acestea, când s-a preocupat de binele material și spiritual și de sporirea duhovnicească a elevilor săi de la Seminar. Din pricina aceasta, anumiți arhierei care s-au simțit atinși prin scrierile sale au vrut să-l trimită pe ieromonahul Justin în față judecății Sfântului Sinod. L-a scăpat de judecată Sfințitul Patriarh Dimitrie, arhiereul său, răspunzându-le arhiereilor respectivi că ceea ce a scris Părintele Justin este adevărat.

Pentru a împiedica editarea revistei „Viața creștină”, lupii îmbrăcați în piei de oaie l-au trimis pe Sfântul Justin la Seminarul de la Prizren. Acolo a rămas însă numai un an (din august 1927 până în iunie 1928), apoi a fost readus la Sremski Karlovac. Deși a petrecut acolo doar un an, el s-a bucurat de dragostea elevilor și a învățătorilor, pentru că prin viața și munca sa a dovedit că teologia „nu este dialectică, nici jonglerie abilă cu textele Sfintei Scripturi, ci o vie și binefăcătoare creștere în marea taină a lui Hristos și a Bisericii lui Hristos”, cum scrie despre el unul din elevii lui de atunci din Prizren.

Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, în decembrie 1930, Sfântul Justin a fost trimis ca însoțitor și ajutor al episcopului de Bitola, Iosif, în Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai bună înțelegere a Ortodoxiei și la o mai bună organizare bisericească în ținuturile în care creștinii s-au întors la Ortodoxia de care se îndepărtaseră din cauza impunerii forțate a unirii cu Roma în vremurile de dinainte. Acești doi misionari, au călătorit peste tot, pe ploaie și zăpadă, au slujit Sfintele Liturghii și au propovăduit Evanghelia lui Hristos și învățătura ortodoxă.

Profesor la Facultatea de Teologie. Dogmatica

„Dacă trebuie să pătimesc de dragul Domnului Hristos, sunt pregătit s-o fac cu bucurie”

La înapoierea din călătoria misionară, Sfântul Justin a scris primul său volum din Dogmatica pe care o publică în octombrie 1932. A fost numit profesor la Seminarul din Bitola, unde a lucrat cu abnegație doi ani, după care a fost ales lector la Facultatea de Teologie din Belgrad. În anul 1935 apare și al doilea volum al Dogmaticii.

Deși cunoscut deja de mult în lume ca un teolog ortodox al Sfinților Părinți, alegerea Părintelui Justin ca profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad nu s-a petrecut fără dificultăți, dar dificultăți care depun mărturie despre autoritatea sa și despre micimea sufletească și răutatea altora. A fost un neînfricat scrii tor și predicator împotriva ecumenismului, pe care îl considera erezia tuturor ereziilor[2].

La 16 ianuarie 1935 a ținut la Facultatea de Teologie prelegerea sa de prezentare pe tema „Despre esența axiologiei și criteriologiei ortodoxe”, care reprezenta o mărturisire ortodoxă a credinței în Dumnezeul-Om Hristos și în Sfânta sa Biserică Ortodoxă, cum nu s-a mai auzit din vremea Sfântului Sava și a Sfântului Grigorie Palama, și care nu mai fusese auzită prin universități.

În tot acest timp în care Îl mărturisea astfel pe Dumnezeul-Om, Domnul Hristos, de la catedra universitară, Părintele Justin Îl mărturisea, nu mai puțin și nu mai ușor și în față judecăților și în fața principiilor acestei lumi. Și anume, în timpul acesta, un om lipsit de Dumnezeu, Dragoljub Damjanović, a editat la Belgrad cartea blasfemiatoare „Viața lui Iisus Nazarineanul”, pe care Părintele Justin a recenzat-o în revista „Viața creștină” (nr. 1/1935) și a prezentat-o ca pe o „carte gangsterească” despre Domnul Iisus, arătând caracterul ei neștiințific, pamfletar și antihristic. Din această cauză, numitul Damjanović l-a acționat în justiție pe Părintele Justin, iar acesta a răspuns în fața judecătorilor făcând apologia Iubitului său Dumnezeu și Domn.

A început cuvântarea sa de apărare cu aceste cuvinte mărturisitoare ca ale Sfinților Părinți: „Domnilor, deși domnul Damjanović Îl neagă pe Domnul Hristos și Sfânta Sa Evanghelie, astăzi în fața noastră a tuturor se întâmplă totuși o profeție a lui Hristos: Feriți-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul (Matei 10: 17). Astfel, iată, Evanghelia lui Hristos se adeverește neîncetat și arată veridicitatea ei… În ce mă privește, în această lume nu mă tem de nicio condamnare, în afară de cea a lui Hristos. Dacă trebuie să pătimesc de dragul Domnului Hristos, sunt pregătit s-o fac cu bucurie”. Această judecată s-a terminat, spre slava lui Hristos, cu victoria slugii și mărturisitorului Său credincios și cu rușinarea celui fără Dumnezeu. Din nefericire, acești oameni fără Dumnezeu începuseră să fie tot mai mulți.

La Mănăstirea Sfinții Arhangheli – Ćelie. Trecerea către Domnul

În mai 1948, Sfântul Justin a venit la Mănăstirea Sfinții Arhangheli – Ćelie și a rămas aici ca preot slujitor și duhovnic. Aici și-a închinat viața povățuirii duhovnicești și scrierilor Sfinților Părinți, el însuși alcătuind un tom de 12 volume cu viețile sfinților, relatate cu har și măiestrie în stilul său sensibil și curat. Își sfătuia cu multă dragoste ucenicii: „Rugăciunea, mai ales cea liturgică, este educatorul cel mai delicat al minții, inimii și al întregii personalități”.

„O, ce s-ar mai rușina omul de sine, dacă ar simți că fiecare gest al lui și fiecare idee circulă prin toată materia, se pecetluiesc, se fotografiază. Omul leprozează materia”.

„Momentul Binecuvântarii este momentul în care sângele binecuvântat este injectat în arterele vieții”.

Toată viața și-a petrecut-o în asceză cu lacrimi și sute, uneori mii de metanii, și nu doar în tinerețe, ci până la sfârșitul vieții sale pământești.

A trecut către Domnul în 1979, la Praznicul Buneivestiri, la vârsta de 85 de ani.

Pornit în lume prin voia lui Dumnezeu „spre întreaga ființă”, cum scrie în Dogmatica sa, din ziua Buneivestiri a anului 1894 și până la Bunavestire din 1979, când a părăsit această lume și s-a mutat la viața veșnică, a fost un binevestitor permanent și un neîntrecut teolog al tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu – a lui Hristos Dumnezeu-Omul, din Sfânta Fecioară și al tainei Preasfintei Treimi, unicul și Adevăratul nostru Dumnezeu.

Venind la mormântul Sfântului Justin Popovici, Cuviosul Părinte Gheorghe Grigoriatul a rostit următoarele cuvinte: „Toți ortodocșii din lumea întreagă simțim că Părintele Justin nu a vorbit ca o persoană aparte, ci a vorbit cum vorbește gura Bisericii – a exprimat conștiința Bisericii, credința ei, a trăit durerea și suferința ei, a purtat pe umerii săi crucea Sfintei Biserici. Am venit cu smerenie de la Muntele Sfânt, din grădina Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, din Sfântul Munte al Sfântului Sava și al Sfântului Simeon din Hilandar și a multor alți sfinți din diferite familii și neamuri, pentru a îngenunchea la mormântul Părintelui Justin și pentru a-i mulțumi că în vremurile noastre grele a reînnoit propovăduirea Apostolilor și a Părinților Bisericii. Și ne-a amintit nouă tuturor că:

numai Domnul Hristos este singura noastră mântuire; nu este altă speranță pentru om în afara Dumnezeului-Om Hristos.
că mântuirea se află numai în Trupul lui Hristos, în Biserica Sa; și că acest Trup este Sfânta Biserică Ortodoxă.
că alți creștini, de alte confesiuni, care nu urmează adevărata credință a lui Hristos, numai când se întorc prin pocăință la adevăratul Hristos pot ajunge la unitatea Bisericilor.

Suntem recunoscători Părintelui Justin pentru că a învins duhul lumii acesteia și pe cel al vremurilor. El reprezintă prin sine un mare dar al lui Dumnezeu, o puternică fortificație împotriva duhului laicismului care amenință să cuprindă teologia și viața noastră. În conștiința noastră și în simțămintele noastre, Părintele Justin este Părinte al Bisericii Ortodoxe Universale”.

Sfânt Părinte al Bisericii Ortodoxe. Canonizarea

În data de 29 aprilie 2010, în timpul ședinței de primăvară a sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe, au fost adoptate, cu unanimitate de voturi, recomandările episcopilor eparhioți pentru canonizarea Arhimandritului Justin Popovici, duhovnicul mânăstirii Celije de lângă Valjevo (1894-1979) și a cuviosului Simeon Popovici, starețul mânăstirii Dajbabe de lângă Podgorica – Muntenegru (1854-1941), acești doi sfinți fiind trecuți de acum în dipticele Bisericii Ortodoxe Sârbe spre veșnică pomenire. Canonizarea oficială a celor doi Sfinți avut loc în timpul Sfintei Liturghii săvârșită într-un cadru solemn la catedrala Sfântului Sava pe 2 mai, unde icoanele celor doi sfinți au fost arătate spre închinare credincioșilor prezenți. Sfântul Justin de Celije are data de prăznuire pe 14 iunie, iar Sfântul Simeon de Dajbabe 19 martie/ 1 aprilie.

Relatări din minunile săvârșite de Sf. Justin Popovici

Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!

În anul 1952, s-a petrecut o mare minune la brutăria mănăstirii Ćelie. În mănăstire viețuiau 40 de surori, iar la bucătărie slujea sora Nina. Într-o zi, în timp ce pregătea pâinea pentru seară, și-a dat seama că rămăsese numai o ceașcă de făină. Iar când s-a plâns celorlalte surori, Sfântul Justin i-a spus: „Să ne rugăm Domnului și ne va ajuta!” A doua zi dimineața, devreme, când sora a intrat în bucătărie, a găsit două oale mari cu făină. Părintele Justin, Maica Sara și toate surorile au văzut minunea și au mulțumit lui Dumnezeu.

Stoijka Jankovits din satul Leskovac răbda o înrâurire diavolească de 12 ani. Deseori vedea demoni care o loveau, o chinuiau și o lăsau rănită. Mergea des la Părintele Justin pentru spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Astfel s-a vindecat complet în anul 1953, iar mai târziu a intrat în viața monahală.

În anul 1963, când Sfântul Justin terminase Sfânta Liturghie la Praznicul Schimbării la Față a Domnului, biserica era plină, iar printre oameni se afla și un musulman pe care Sfântul nu l-a văzut niciodată până atunci. Când au venit toți să se împărtășească, a venit și el. Sfântul Justin l-a privit și i-a zis: „Nu poți să te împărtășești, deoarece nu ești botezat”.

În același an, prin rugăciunile Sfântului, s-a vindecat o fetiță de 6 ani din satul Trlicha. Aceasta suferea de mult timp de niște stări de leșin.

Un om din Novi Sad, Boshko Pashich, era bolnav de patru ani. Era chinuit de vedenii înspăimântătoare, atât în timpul zilei, cât și în timpul nopții. În felul acesta, nu se putea odihni niciodată. În 1976 a venit la Sfântul Justin. Când Sfântul i-a citit rugăciuni, omul a dobândit tămăduire deplină.

O doctoriță din satul Brezovice, Ranka Begovits, suferea de o astenie psihică. Venind la Sfântul Justin în anul 1978, acesta s-a rugat pentru ea și i-a citit rugăciuni. Ea a dobândit deplină tămăduire și a lucrat apoi ca medic într-un spital din Belgrad.

În anul 1981, Jovanka, o asistentă din orașul Valjevo a adus-o la mănăstirea Ćelie, la mormântul Sfântului Justin, pe fiica ei, Snezhana, care suferea de un an de o astenie neurologică. După ce s-a rugat acolo, fata s-a însănătoșit deplin. Apoi și-a continuat studiile pe care le întrerupsese, a găsit de lucru, s-a căsătorit și a născut un copil sănătos.

În anul 1982, Krstivoj Antinijevich din satul Bogatish trebuia să fie supus unei intervenții chirurgicale. A venit la mormântul Sfântului Justin pentru a se ruga acestuia. Însănătoșindu-se complet, nu a mai fost nevoie de operație.

O femeie din Grecia care nu putea să aibă copii a venit în anul 1985 la mormântul Sfântului Justin. După ce s-a rugat, a luat puțin pământ de pe mormântul Sfântului și a plecat. A amestecat acel pământ cu apă și a băut. La scurt timp a rămas însărcinată și a născut un copil. Prin rugăciunile Sfântului Justin, multe femei au fost izbăvite de neputința de a avea copii, atât în timpul vieții pământești a Sfântului, cât și după plecarea sa la Domnul.

Bibliografie

Viața unui sfânt: Avva Justin Popovici, traducere din limba sârbă de Miljurko Vukadinovici și Traian Manta, Editura Bunavestire, Galați, 2003.

Sfântul Justin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

http://www.cartiortodoxe.com/carte/277/viata-unui-sfant-avva-justin-popovici

http://www.crestinortodox.ro/predici/cuvantari-inmormantarea-sfantului-iustin-popovici-123057.html

http://theologhia.wordpress.com/2010/05/03/sfantul-justin-popovici-si-sfantul-simeon-popovici/

http://vatopaidi.wordpress.com/2010/07/05/ταύματα-του-αγίου-ιουστίνου-πόποβιτς/

http://www.youtube.com/watch?v=rWx1_LEre-c

(Orthodoxy-St Justin Popovich- Words of Wisdom)

http://www.youtube.com/watch?v=M-K9GY5kxVo&feature=related

(Manastir Celije)

http://www.youtube.com/watch?v=bU7DGVdjRNI&NR=1