Nichifor Crainic: Cei care vor vrea să știe cine am fost să mă caute în revista «Gândirea». Acolo sunt eu. Părintele Dumitru Stăniloae: Naționalismul, Ortodoxia și Crezul lui Nichifor Crainic (25 decembrie 1889 – 20 august 1972)

„Noi socotim, cei ce vă iubim și vă prețuim, că sunteți un precursor, atât în atragerea atenției asupra acestei spiritualități populare, cât și asupra acestor concluzii de sobornicitate românească, pe care le-ați dezvoltat neîncetat. Sunteți un precursor pe care vă vor prețui așa cum vă prețuim noi, cei ce vă iubim, din două sau trei generații, vă vor prețui și vă vor adânci și vor înțelege și vă vor relua generațiile care vor urma…” (din cuvântul Pr. Dumitru STĂNILOAE de la aniversarea de 80 de ani a lui Nichifor Crainic, în ziua de 23 dec.1969, la Restaurantul Bucur – video mai sus)

„Eu însumi am făcut parte dintr-o grupare literară de dreapta, cea de la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic… Revista Gândirea a fost publicația cea mai importantă la noi între 1920-1940… Noi nu eram nici fasciști, nici comuniști ab absurdo; noi căutam să salvăm existența poporului nostru și a culturii noastre… în momentul în care capii fasciști au atacat România (Italia susținea revizionismul maghiar, Germania vedea în noi o posibilitate de a-și mări spațiul vital), noi ne-am ridicat împotriva lor… Ne simțeam liberi, lipsiți de orice ură, de orice intenție violentă și de orice teamă, pentru că noi credeam în puterile moștenite de la geniul poporului nostru. Acesta era felul nostru de fi naționaliști.” (Vintilă HORIA, Despre degradare și risc, în: Dumnezeu s-a născut în exil, ed. ART, 2008, p. 266-268.)

„Am considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie… și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie… figurau în grupare toți poeții și prozatorii din care îmi trăgeam sevele cele mai entuziaste… ideologia revistei tindea către o explicație a fenomenului românesc prin ortodoxie.” (Vintilă HORIA, Memoriile unui fost săgetător, Ed. Vremea, 2015, p. 112)

Vintila Horia

„Gândirismul e, mai degrabă, o invitație la românism și nimic mai mult, un apel la autohtonism și tradiționalism, la ortodoxie și clasicism, la care fiecare răspunde după puterile și felul său de a fi. Iată de ce tinerele generații nu s-au simțit străine în cadrul primitor al acestei reviste și iată cum tinerețea paginilor ei a fost garantată pentru totdeauna… «S-a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul lui religios», spunea Nichifor Crainic, făcând să trăiască în aceste cuvinte, schema gândirismului ortodox pe care se va clădi creația vie a revistei. Combativitatea mișcării avea să se concentreze în formularea unui nou sens pentru cultura românească.  Occidentalismului facil și incolor «Gândirea» îi opunea revenirea către vechile izvoare bizantine, prezicând renașterea culturii noastre în cadrul acestui bizantinism ortodox.” (Vintilă HORIA, Nichifor Crainic și «Gândirea», în: Credință și creație, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 137-140.)

„Sentimentul care mă stăpânește în această clipă sărbătorească e recunoștința caldă față de Domniile-Voastre care, alegându-mă membru al Academiei Române, mi-ați poleit numele cu suprema distincție la care poate să ajungă în țara noastră un mânuitor de cuvinte… Cazul meu e acesta din urmă. Copil desfăcut nici eu nu știu cum din cea mai anonimă umilință rurală, intrând în altă lume, unde nu puteam să am nici rude și nici ocrotitori, umbră de gând nu m-a ispitit vreodată că voi ajunge umăr la umăr cu savanții, cu erudiții și cu plăsmuitorii de vrăji olimpice ai României.

Socotindu-mi viața trăită, am certitudinea că mâna nevăzută a Celui de Sus ne poartă de la marginea de jos la marginea cealaltă a existenței, de la umilință la faimă și de la faimă la umilință, ca să se încredințeze în ce măsură îi semănăm sau nu, – fiindcă ne-a zidit după chipul său pentru bucuria de a-i fi asemenea”.

(Acad. Nichifor CRAINIC, în discursul de recepție de la Academia Română, Elogiul lui Octavian Goga, rostit în 22 mai 1940 în ședință solemnă)

Academicianul Ioan NICHIFOR CRAINIC s-a născut la 22 decembrie 1889 în satul Bulbucata din lunca Neajlovului, atunci în județul Vlașca, astăzi județul Giurgiu. Părinții săi erau țărani săraci. Tatăl său, Nedelea, deoarece avea pământ puțin, pentru a-și putea întreține familia, se ocupa și cu chirigeria, adică transporta mușterii în căruța cu cai. Pe mama sa o chema Stana și se ocupa cu treburile din gospodărie și cu munca puținului teren agricol din proprietatea familiei.

La bătrânețe, Nichifor Crainic îi povestea prietenului său Pan Vizirescu, într-o convorbire literară, despre anii copilăriei, frământările, crezul și drumul său în viață:

Pan Vizirescu, Parintele Dumitru Staniloae, Ion Petrovici si Nichifor Crainic la aniversarea sa de 80 de ani – 23 Decembrie 1969

„M-am ridicat dintr-o sărăcie lucie, însuflețit de tatăl meu fără carte, care m-a voit «om mare» ca și învățătorul genial pe care l-am avut în sat. Ceea ce am luat din casa părintească pentru formația ulterioară este emoția de copil când bunica după tată mă trimitea pe lunca Neajlovului să culeg ghiocei și floarea Paștelui, mergând dus de mâna ei, să le depunem pe masa sfântă în Vinerea Mare și să ne dăm amândoi «pe sub Domnul Hristos»…

M-am simțit dintru început identic cu strămoșii mei țărani, identic cu țara mea, cu cultura ei autohtonă și, în tot ce am scris, m-am frământat pentru viitorul ei. Fondul meu nativ a fost patrie și religie în mod embrionar, adică fondul nostru ancestral. De aceea, dezvoltat în scrisul meu, în măsura în care l-am aprofundat prin cultură, acest scris a avut de la început răsunet imens în contemporanii mei, care se recunoșteau în el. Am avut adversități feroce de injurioase, dar și aderenți fanatici cum știi foarte bine. Adversarii erau cosmopoliți superficiali fără afinitate cu sufletul acestei țări. Mi-aduc aminte de o poezie dedicată de mult regretatul Vasile Voiculescu, în care mă deplângea că n-am avut adversar pe măsură” (Poezia Cincizeci de ani de Vasile Voiculescu: „… Râvnesc din veci un înger adversar… Și pân-acum parcă-ntr-adins mi-ai dat / Numai cu pleava lumii să mă bat. / Stă totuși semn în câmpul gol c-am dus / Ucenicia luptelor de sus: / Cincizeci de lespezi și deasupra jar, / Alcătuind spre slava Ta altar”).

Ioan a făcut cele cinci clase primare în sat. În primele clase a avut parte de dascăli mediocri, astfel că școala nu reprezenta o atracție. Dar în ultimele clase a avut parte de un învățător model, care avea un fel de geniu didactic, Constantin Spâneșteanu. Acesta a remarcat că Ioan era un copil foarte talentat și inteligent și, împreună cu tatăl său Nedelea (care dorea ca fiul său să devină „om mare”), au hotărât să-l dea pe Ioan mai departe la o școală din București.

Ioan a terminat școala primară în 1903, dar anul acela a fost grozav de secetos, încât țăranii aproape că nu aveau ce mânca. A trebuit să repete clasa a cincea. Dar, în anul 1904, a obținut prin concurs o bursă la „fabrica de popi”, adică la Seminarul Central din București. Pentru hainele de uniformă și celelalte cheltuieli, tatăl său a vândut un cal, din cei doi cu care-și câștiga pâinea, și un porc, singurul, pe care îl avea. Tatăl său a muncit din răsputeri pentru a putea să-și întrețină familia în această perioadă: „vara plugar în Bulbucata, iarna salahor cu calul în capitală… îl găseam adesea între alți căruțași, așteptând să pice vreun client și mâncând de obicei un colț de pâine cu castravete murat. Viața lui devenise o adevărată mucenicie” (N. Crainic, Zile albe, zile negre).

După cei opt ani de rigoare, a absolvit seminarul în 1912. Trebuie spus că, în această perioadă, a început să publice versuri din clasa a III-a de seminar. Cum disciplina școlii era severă, fiind impusă de arhimandritul Iuliu Scriban, care nu vedea cu ochi buni literatura și nu permitea elevilor să se manifeste în afară, a trebuit să-și ia un pseudonim, Nichifor Crainic (îl chema de fapt Ioan Dobre), pe care l-a legalizat târziu, prin Parlament, în anul 1926, când a fost nevoit să facă un împrumut la industriașul Dumitru Mociornița (născut într-o familie de țărani atât de săracă, încât se spune că învățătorul său obișnuia să îl așeze în spatele clasei, pentru că nu avea încălțări; a ajuns să înființeze prima fabrică de pielărie din România), fiindcă nimeni nu-l mai cunoștea cu fostul său nume Ioan N. Dobre.

Și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie din București (1912-1916). Pentru a se întreține, a devenit funcționar la Casa Corpului Didactic.

Era dezamăgit de cursurile de la Facultatea de Teologie, mai ales că printre acestea nu exista unul despre viața duhovnicească, mai exact despre mistica ortodoxă, care singură te face contemporan cu Dumnezeu. Rezulta astfel o secetă sufletească și apărea un sentiment morbid al nostalgiei biblice.

În 1916 și-a luat licența în Teologie cu o temă despre „Armonia Evangheliilor”. Președintele comisiei examinatoare, Vartolomeu Stănescu, viitorul episcop al Râmnicului, impresionat de expunerea sa, s-a ridicat în picioare și a ținut un discurs în care îi prevedea tânărului teolog un mare viitor.

În anii 1916-1918 a făcut războiul ca soldat sanitar, fără ca mai înainte să fi făcut serviciul militar. A dus o viață intelectuală între tunuri, debutând ca ziarist la „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga (1871-1940).

În anii 1919-1920 a colaborat la ziarul „Dacia”, unde a fost redactor principal, sub direcția scriitorilor Alexandru Vlahuță (1858-1919) și Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1868-1946).

Din ziaristică și activitatea literară, a reușit să-și strângă suma de 40 000 de lei cu care, în 1920, la îndemnul poetului și filosofului Lucian Blaga, a plecat la Viena și s-a înscris la Facultatea de Filosofie. Și-a ales o teză de doctorat din filosofia germană medievală, mai precis una legată de Meister Eckart (1260-1327).

Prin anticariatele din Viena a descoperit „strălucitoarea mistică ortodoxă”, pe care o definea în viitorul său curs astfel: „teologia mistică e știința îndumnezeirii omului”, știința sfinților. Aceasta i se părea de un interes teologic capital, deoarece „singură ne pune în situația vie de a fi contemporani cu Dumnezeu; comoara cea mai de preț a vieții ortodoxe” (pe larg în: Florin DUȚU, Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015)

Cunoștințele însușite în paradisul artei (Viena) le-a folosit pentru alcătuirea cursului de mistică predat (din 1927) la Facultatea de Teologie și Litere de la Chișinău, iar din 1933 la Facultatea de Teologie din București, unde a fost înființată prima catedră de mistică ortodoxă.

Nichifor Crainic și Filocalia românească din sec. al XX-lea

Ctitorii de frunte ai Filocaliei românești din sec. al XX-lea au fost Nichifor Crainic și discipolii săi: Părinții Arsenie Boca și Dumitru Stăniloae. Părintele Dumitru Stăniloae recunoștea meritele mentorului său N. Crainic în cea ceea privește repunerea în circulație a sudiilor filocalice și a adevăratei teologii ortodoxe:

„Alăturea de Filocalie – colecția scrierilor de caracter mistic-ascetic ale răsăritului – Dionisie Areopagitul este al doilea izvor de frunte al teologiei lui Nichifor Crainic, ambele puse din nou în circulație de dânsul… Viața creștină interioară la gradul de maximă incandescență este firul de aur în preocupările vechii tradiții ortodoxe. Renașterea acestei preocupări, restaurarea tradiției ortodoxe în ceea ce are ea mai esențial este meritul aproape exclusiv al lui Nichifor Crainic… e cel dintâi care e preocupat stăruitor în teologia românească nu de stadiul comun al vieții creștine, ci de vârfurile ei ce ard în lumina dumnezeiască, adică de viața pe care dânsul o determină ca «viața mistică, de pe culmi, a desăvârșirii în Duh, sau a sfințeniei, sau viața religioasă realizată la maximum». E cel dintâi care a concentrat într-o expunere sistematică «Teologia mistică» pe care o definește îndrăzneț și original, dar în acord intern cu duhul ortodox: «Știința îndumnezeirii omului», întrucât «viața mistică e viața dumnezeiască participată», în ea omul devine «dumnezeu prin har».” (Pr. Dumitru STĂNILOAE, Opera teologică a lui Nichifor Crainic, în revista Gândirea, an XIX, nr. 4, aprilie 1940).

În 1938 Nichifor Crainic a cerut sprijinul Bisericii pentru publicarea Filocaliei printr-o scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (am arătat acest lucru pentru prima oară în cartea Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești). S-a discutat în ședința Sinodului din 28 iunie 1938, iar prietenul său – Mitropolitul Nicolae Bălan – și-a luat angajamentul tipăririi acesteia. În primăvara anului următor, diaconul celib Zian Vălean Boca a fost trimis cu o bursă la Muntele Athos (martie-iunie 1939), unde să învețe toată rânduiala duhovnicească și meșteșugul artei bizantine, dar de unde să aducă și scrieri ale Filocaliei. Acesta s-a întors de la Muntele Athos cu transcrieri după Filocalia de la Prodromu, apoi s-a retras la M-rea Sâmbăta de Sus. Al Doilea Război Mondial începuse, iar România se afla sub Imperiul Haosului (Gheorghe Buzatu). În acest timp, Părintele Arsenie Boca l-a încurajat pe Părintele Dumitru Stăniloae să realizeze împreună o ediție a Filocaliei în limba română și i-a desenat inclusiv coperta.

Nichifor Crainic și revista „Gândirea”

Revista Gândirea a fost înființată de către scriitorii Cezar Petrescu (care a propus denumirea), Gib I. Mihăescu, Lucian Blaga și Adrian Maniu. Primul număr al revistei a apărut la 1 mai 1921 la Cluj, Nichifor Crainic începând colaborarea cu poezia „Dragoste”. Ultimul număr a fost lansat în iunie-iulie 1944, ultimul articol al lui Nichifor Crainic purtând profetic titlul „Tehnică fără suflet”.

Cel care i-a trasat orientarea tradiționalist-ortodoxă și care a făcut din ea cea mai importantă revistă culturală din perioada interbelică a fost Nichifor Crainic. Din 1926 a fost singurul ei conducător, reușind să grupeze în jurul ei cei mai de seamă scriitori ai timpului: „Nichifor Crainic, directorul acestei reviste, lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era și un mare poet. În poemele sale el exprima această spiritualitate pe care o vedea prezentă în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă esențială a spiritualității românești” (Pr. Dumitru STĂNILOAE, în: Pr. Marc-Antoine COSTA de BEAUREGARD, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica), mărturisea Părintele Dumitru Stăniloae

Alte personalități ale teologiei românești, alături de Pr. Dumitru Stăniloae, care au mai colaborat la revista „Gândirea” au fost: Valeriu Anania (viitorul Mitropolit Bartolomeu Anania), Ioan Coman (profesor de teologie patristică), Emilian Vasilescu (profesor de istoria religiilor) etc.

ZORICA LAȚCU (maica Teodosia de la Vladimirești) a debutat în revista „Gândirea”  în octombrie 1941 cu Epitafurile antice (Captivul, Torcătoarea, Atheniana, Pescarul) și a continuat colaborarea în noiembrie 1941 cu poeziile Vergilius, Melissa către Diodor, Lydia către Gaius, apoi cu Epithalam-ul din ianuarie 1942, fiind prezentă chiar și în ultimul număr al revistei cu Ectenie. Se observă astfel parcursul poetic de la temele mitologice la cele creștine. (Anexele prezintă colaborările Maicii Teodosia la revista Gândirea)

Revista Gândirea avea o orientare ortodox-tradiționalistă și cerea colaboratorilor săi „noutate grefată pe temeiul tradiției dinamice… curentul gândirist reprezentând creația cea mai avansată dintre cele două războaie” (N. Crainic):

„Se strânsese elita țării în jurul aceste reviste. Pentru un scop foarte profund. Acela că existând acum România Mare trebuie să-i dăm o directivă românească pentru a crea o cultură românească pe măsura României Mari. Ăsta a fost idealul acestei reviste. Când a venit în țară celebrul filosof german Hermann von Keyserling, am fost însărcinat de guvern să-l conduc eu prin țară. Mi-a cerut să-l duc să ia contact cu diferitele cercuri intelectuale. L-am dus în cercul de la Viața românească, l-am dus în cercul lui Densușianu, l-am dus în cercul fantomatic al Convorbirilor literare și l-am dus și-n cercul lui Lovinescu, El se informa pentru a scrie o carte pe care a și scris-o – Analiza spectrală a Europei – în care definește toate popoarele Europei după mentalitatea lor. Firește, l-am inițiat și-n cercul revistei noastre. Ce a găsit el specific în mișcarea noastră culturală? Celelalte nici nu l-au interesat. A spus că sunt idei de împrumut din străinătate. Așa erau. L-a interesat fiindcă avea idei proprii și zicea el că pe baza ideologiei Gândirii poporul nostru poate crea în orientul Europei o nouă cultură neobizantină. Aceasta era părerea lui. În marile enciclopedii europene, Gândirea există ca o putere regeneratoare a culturii dintre cele două războaie. Gândirea a dat până acum două genii recunoscute: pe Lucian Blaga și pe Vasile Voiculescu… (Nichifor CRAINIC).

Se urmărea să se facă filosofie românească în eseurile publicate. De asemenea, prin ziaristica sa a introdus prima oară „preocupări creștine în scrisul cotidian”.

„Gândirea s-a închegat din năzuința unui grup de scriitori cu afinități spirituale care au vrut să dea României Mari organul principal de artă și literatură de care avea nevoie. Toți aveau cultură universitară, cei mai mulți veneau de la universități celebre unde-și cristalizaseră în mediul străin specificul sufletesc. Convingerea lor trecută prin cultură înaltă era că o artă și o literatură originală se dezvoltă din fuziunea creației noi cu zestrea istorică a poporului nostru. Când Cezar Petrescu, plecând la Paris în 1926, a renunțat la conducerea revistei, grupul m-a rugat să iau această grea sarcină asupra mea. Ceea ce mi se atribuie mie la conducerea ei e o muncă de eliminare discretă și de adaosuri pentru a pune în perfect acord năzuințele revistei cu spiritul autentic al poporului nostru. La Gândirea i-a plăcut oricărui mare scriitor să colaboreze fiindcă era cea mai frumoasă revistă a României… E singura revistă românească în care am închinat un număr întreg problemei Rasă și religie combătând documentat rasismul german și wotanismul ateu cu concursul mai multor colaboratori. (Nichifor Crainic)

„Gândirea n-a fost numai o revistă literară, ci una care a năzuit să cuprindă integral fenomenul creator românesc din această vreme: pictură, sculptură, muzică, teatru. Din acest punct de vedere, Gândirea e imaginea spirituală a României Mari, în faza fericită a înnoirii. Nu se compară cu nicio publicație din această vreme: e cea mai elegantă, hârtia e fabricată special pentru ea, e împodobită cu cele mai fine viniete de artă ale lui Demian pe care ea l-a impus, are nenumărate reproduceri din arta noastră plastică, ea însăși fiind o operă de artă grafică. Colaboratorii ei – tineri din toate provinciile românești, intelectuali care, cunoscând cultura națională, s-au desăvârșit universitar la Paris, la Roma, la Berlin, la Tübingen, la Viena,la Londra și chiar la Kiev (Nichifor Crainic în Convorbire literară cu Pan M. Vizirescu)

Cum apar Nichifor Crainic și revista „Gândirea” în istoria României? Istoricul american Keith Hitchins, în cartea sa „Scurtă istorie a României” (publicată la Universitatea din Cambridge), cu toate că nu a luat în calcul și contribuțiile lui Nichifor Crainic pe plan teologic, îl prezintă pe acesta ca mentor al gândirismului:

„Dintre toate curentele tradiționaliste din perioada interbelică, niciunul nu a avut o mai mare influență asupra vieții intelectuale și culturale decât cel promovat de fondatorii revistei literare Gândirea […] Nichifor Crainic (1889-1972) a reprezentat unul dintre cele două mari curente din cercul gândiriștilor. Susținător neclintit al valorilor nativiste, Crainic era alarmat de ceea ce percepea ca fiind declinul moral și spiritual al societății românești începând din secolul al XIX-lea. Dorea să inverseze această tendință prin revenirea la «valorile autentice» ale spiritului românesc, adică la învățăturile ortodoxiei răsăritene. Accentuarea spiritualității ortodoxe i-a diferențiat autohtonismul de sămănătorism și poporanism, care subliniaseră mijloacele culturale și, respectiv, economice de regenerare națională […] Adepții gândirismului favorizau în mod clar literatura cu mesaj spiritual. Nichifor Crainic era principalul responsabil de elaborarea teoriei estetice a gândiriștilor, care a ajuns să fie cunoscută drept «ortodoxism literar». Viziunea sa cu privire la natura frumosului și la funcția artistică a decurs dintr-o interpretare religioasă a istoriei. Pentru el, frumusețea artistică, creată de om, avea același scop ca frumusețea din natură – orientarea sufletului omenesc spre divinitate și revelarea, deși imperfectă, a unor străfulgerări de absolut. Crainic a pus impulsul creator al omului pe seama unei «nostalgii după paradis», o încercare de recuperare a inocenței Edenului”^[1]. (Keith HITCHINS, Scurtă istorie a României, trad. de Lucia Popovici, Ed. Polirom, 2015, p. 185; p. 211).

Membru al Academiei Române

La 21 mai 1940, Nichifor Crainic a fost ales, ca poet, membru titular al Academiei Române, cel mai înalt for cultural-științific din România. La 22 mai 1940 și-a susținut discursul de recepție cu titlul „Elogiul lui Octavian Goga”, doar fusese ales pe locul rămas liber prin decesul acestuia (Nichifor Crainic a fost exclus din Academie de către forțele procomuniste la 2 iunie 1946; a fost repus în drepturi la 22 nov. 1995). Nichifor Crainic publicase volumele de poezie: Șesuri natale (1916) pe când era încă student, considerat de Nicolae Iorga ca o hrană pentru înnobilarea sufletelor; Darurile pământului (1920); Țara de peste veac (1932), precum și următoarele volume: Icoanele vremii (1919) – articole și reportaje din primul război mondial; Puncte cardinale în haos (1934) – articole din revista „Gândirea”; Nostalgia Paradisului (1939) – curs universitar de apologetică și teologie a culturii.

Lucian Blaga a fost cel care a răspuns discursului de recepție ținut de Nichifor Crainic, accentuând faptul că „invazia teologiei ortodoxe în cultura română postbelică” i se datorează acestuia:

„Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii românești de astăzi datorită precumpănitor activității sale literare, susținute și de fiecare zi. Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci și cinci de ani pentru renașterea spiritului ortodox, rămâne fără pereche în analele vieții noastre literare… este aici și o operă de gânditor ortodox… punctul de mânecare al gândirii lui Crainic este credința într-o «revelație divină» făcută omului prin literatura testamentară, dar și prin acele organe ale revelației care sunt sfinții Părinți acceptați ca atare de ecumenicitatea ortodoxă… Crainic își ia locul de membru activ al Academiei Române, dar el nu vine singur între noi. Cu el alături intră în Academia Română și Dionisie Areopagitul, Maxim Confesorul și Ioan Damaschin, gânditorii falnici ai creștinătății răsăritene, sosiți din țara lui Lerui-Ler”.

Demnități politice

Demnitățile politice avute de Nichifor Crainic, în afară de cele de la sfârșitul anilor ʼ20 (secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor, chemat de Vasile Goldiș; deputat independent în 1929), au fost cele din anii 1940-1941: ministru al Propagandei în guvernul Gigurtu, în iulie și august 1940, forțat de rege, care se găsea la ananghie („crezând că prin oameni ca mine și-ar putea salva tronul”),  dar a demisionat după două săptămâni; ministru al Propagandei, în guvernul lui Ion Antonescu, după rebeliunea legionară, timp de patru luni, din 27 ianuarie până în 30 mai 1941, timp în care a tipărit și difuzat în străinătate 300 000 de volume în câteva limbi pentru susținerea drepturilor române asupra Ardealului răpit.

După 23 august 1944, când comuniștii au ieșit din ilegalitate, iar trupele sovietice și consilierii sovietici s-au stabilit pe teritoriul României, Nichifor Crainic a fost sub mască, pribeag în țara sa, camuflat doi ani și jumătate în satele ardelenești, crezând în mesajul transmis de Petru Groza, că vine amnistia politică. La 24 mai 1947 s-a predat spre a i se rejudeca procesul, dar de fapt au început cei 15 (cincisprezece!) ani de închisoare.

Pribegia în Transilvania: Nichifor Crainic a obținut un buletin de identitate fals (eliberat de primarul refugiat la Sibiu din Gălănești-Rădăuți) sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea din Bucovina; s-a ascuns mai întâi în Sibiu, apoi la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus (iarna 1944-45), ajutat de starețul Arsenie Boca, de unde a plecat în satele din Hunedoara, apoi în zona Mureșului, la Lepindea (la preotul curajos Cornel Dascăl), Icland (la preotul Matei Morușca, fratele lui Policarp Morușca, primul episcop al românilor din America), Cerghid (la preotul Ioan Sămărghițan, ginerele preotului Matei Morușca), unde s-a predat autorităților la 24 mai 1947. (CRAINIC, Nichifor, Pribeag în țara mea. Sub mască. Memorii 1944-1947, prefață de Florin Duțu, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015)

Au urmat cei 15 (cincisprezece!) ani de temniță. Poeziile create în temnițele Aiudului și cursurile de mistică ortodoxă predate acolo de către Nichifor Crainic, au constituit hrană duhovnicească pentru ceilalți deținuți. Pr. D. Stăniloae îl considera pe N. Crainic un poet martir care a fost închis pe nedrept și care a fructificat această experiență a suferinței, dăruindu-se celorlalți prin geniul său poetic: „aceste poezii sunt opera unui poet martir, create în lunga perioadă a martirajului său, suportat fără nicio vină de-a fi aparținut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist și ca poet român creștin. El n-a pierdut în zadar timpul în închisoare, și suferința prelungită, i-a fost prilej de aprofundare în meditație la tainele adevărate ale existenței” (Dumitru Stăniloae, Poezia creștină a lui Nichifor Crainic). Există mai multe mărturii despre cele întâmplate în închisoare: „Duminica dimineața, nu terciul era așteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusă în șoaptă să nu audă gardianul. Radu Gyr și Nichifor Crainic sunt marii autori ai poeziei în lanțuri… Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele, poeziile lor ne-au ținut de foame” (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei); „Ca să treacă timpul frumos, l-am rugat să ne țină câteva lectii de mistică. A făcut niște expuneri superbe. L-a prezentat pe Dostoievski, Meister Eckart, și pe alții din Orient, începând cu Sfântul Simeon Noul Teolog etc.” (Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric). „Din anii închisorii datează poemele ce-l vor fixa cu adevărat pe Nichifor Crainic în istoria literară a viitorului… acele poeme care au fost învățate pe dinafară și transmise din celulă în celulă, ajutând oamenii să trăiască, îndeplinind astfel funcția supremă a poeziei...” (5 oct. 1972, Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte 1960-2000, Ed. Humanitas, 2014, p. 251). La ieșirea din închisoare, Nichifor Crainic a destăinuit în doar câteva cuvinte cele petrecute în închisoare: „Am cunoscut iadul!” (pe larg în: Nichifor CRAINIC, „Am cunoscut iadul!” Mărturii din închisoare 1947-1962, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2016).

În perioada 1947-1962 puteai fi trimis în temniță sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră dacă dețineai scrieri de-ale lui Nichifor Crainic (de exemplu, ginerele său, Alexandru Cojan, a fost trimis în temniță în 1951 pentru deținere de publicații interzise, adică pentru manuscrisele și cărțile lui Crainic), după 1964, Securitatea le deschidea dosare de urmărire informativă celor care vorbeau pozitiv despre Nichifor Crainic, după cum i s-a întâmplat arhimandritului Paulin Lecca, fost student de-al lui Crainic, căruia i s-a deschis dosar de urmărire de către Securitate, în 1971, doar pentru că într-o discuție l-a elogiat pe fostul său profesor de teologie mistică, Nichifor Crainic. De aceea, în nicio carte de-a sa apărută după 1948, Părintele Dumitru Stăniloae nu l-a citat pe mentorul său Nichifor Crainic.

Nichifor Crainic a plecat în lumea de dincolo de mormânt în noaptea de 20 spre 21 aug.1972. Se găsea la Palatul Mogoșoaia (București-Ilfov), destinat scriitorilor la vremea respectivă. A fost înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri” (la figura 22) din București. La căpătâi i s-a pus crucea din piatră de Dobrogea pe care și-o pregătise din timpul vieții. Securitatea a avut grijă să-și trimită oamenii ei care să supravegheze întreaga desfășurare a evenimentului funerar.

Pan Vizirescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr

Sfârșitul lui Nichifor Crainic. Mărturia ginerelui său, Alexandru Cojan:

„Nichifor Crainic a căzut ca un stejar frânt de furtună, într-o noapte de august la Mogoșoaia, cu o singură mângâiere pe care mi-a mărturisit-o ca o spovedanie în ajunul sfârșitului:

«M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu după ce am dăruit talentul și munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieții mele. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor vrea să știe cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce un pumn de țărână…»”.

Florin DUȚU

Bibliografie

CRAINIC, Nichifor, Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944, prefață de Florin Duțu, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015

CRAINIC, Nichifor, Pribeag în țara mea. Sub mască. Memorii 1944-1947, prefață de Florin Duțu, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015

CRAINIC, Nichifor, „Am cunoscut iadul!” Mărturii din închisoare 1947-1962, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2016

CRAINIC, Nichifor, Amintiri despre „Gândirea”, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2016 (în pregătire)

DUȚU, Florin, Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015

DUȚU, Florin, Nichifor Crainic și secolul său, în: Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944, prefață de Florin Duțu, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015

DUȚU, Florin, Academicianul Nichifor Crainic în iadul închisorilor comuniste, în: Nichifor, CRAINIC, „Am cunoscut iadul!” Mărturii din închisoare 1947-1962, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2016

DUȚU, Florin, Viața Părintelui Dumitru Stăniloae 1903-1993, Ed. Floare Albă de Colț, București, 2014

DUȚU, Florin, „Și cărțile au fost deschise” – Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o biografie („Până în prezent, cea mai documentată biografie a Părintelui Arsenie” – Episcop Dr. Daniil Stoenescu), Ed. Floare Albă de Colț, București, 2015

DUȚU, Florin (coord.), Autobiografii ale teologilor români ortodocși în dosarele Securității (N. Crainic, D. Stăniloae, L. Stan, A. Boca, S. Cândea, Ene Braniște, Em. Vasilescu, C. Grigorescu de la Boteanu, I.G. Coman), Ed. Floare Albă de Colț, București, 2016

Sursa: MĂRTURISITORII

[1] Keith HITCHINS, Scurtă istorie a României, trad. de Lucia Popovici, Ed. Polirom, 2015, p. 185; p. 211.