NUMELE POETULUI. Să nu ne temem să scriem / rostim numele Poetului Radu Gyr. CUVÂNTUL PROFESORULUI

Familiarizat
cu „literatura arestată” – cum am denumit într-un manual al
meu destinat liceenilor creațiile care au dezvăluit martirajul
românilor din temnițele comuniste –, mie unuia nu mi-a fost greu
să ghicesc în „tăticul Poet” pe Radu
Gyr (pseudonimul literar al lui Radu
Demetrescu,
născut la 2 mărțișor 1905, în Cîmpulung, Argeș – mutat la
Cer la 29 prier 1975, din București). M-am întrebat însă, în
contextul creat cu obstinație nu numai în Școală, ci și-n
societatea românească aflată la cheremul neocomuniștilor
securiști-fripturiști, „emanați la revoluția din 1989″, cîți
dintre cititorii paginilor datorate lui Sergiu Ciocârlan vor dezlega
ghicitoarea?

Dacă
G. Călinescu în subcapitolul Tradiționaliștii din Istoria
literaturii române dela origini pînă în prezent (București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941)
citînd cîteva strofe menționează: Sînt
foarte multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr, care e un
medelenizant al Oltului sgomotos vitalist și cu peisagiu propriu […]… La
început temele sînt simboliste și poemele sînt încărcate, după
obiceiul Elenei Farago, cu abstracțiuni subliniate, într᾽o
compoziție deslînată, interminabilă, gata de a luneca pe panta
prețiozității. Tăind nemilos în acest morman de crăci, găsim o
remarcabilă lirică chiuitoare […] Poema
caracteristică este Toamnă
oltenească,
cu mult prea lungă, replică mai haiducească la Azi
și pe vremuri [sic?!] de
Ion Pillat […] Radu
Gyr continuă a scrie, abundent, acum cu infiltrații argheziene,
făcînd abuz de vociferație (p. 784) iar Mircea Scarlat în Dicționarul
scriitorilor români (București, Editura Fundației Culturale Române, 1998, coordonatori
Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu), îi consacră două
pagini în care găsesc: Torentul
liric țîșnește spontan, înzestrarea nativă fiind mai puternică
decît înteligența artistică. […] Numeroasele cărți de stihuri pentru copii denotă un simț ludic
pronunțat (pp. 475-476); în
colosala sa Istoria
critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Pitești, Editura Paralela 45, 2008) totalizînd 1529 de pagini
Nicolae Manolescu nu catadicsește să scrie despre Radu Gyr decît o
singură propoziție numai în textul referitor la criticul Alex.
Ștefănescu, anume că Poetul n-a
fost arestat ca ortodoxist ori ca nostalgic al Basarabiei românești,
ci ca fostă căpetenie în Garda de Fier (p. 1300)… Niciun cuvînt despre volumul Sîngele
temniței ori măcar despre celebrul manifest Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane!

Desigur, au apărut generoase referiri în
memorialistica de după 1990, de remarcat fiind, bunăoară, paginile
calde închinate acestui creator de excepție – „munte de
suferință, demnitate și disperare” – de Ioan Ianolide în
volumul Întoarcerea la Hristos.
Document pentru o lume nouă (București, Editura Bonifaciu, 2012): Un
om legendar și reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a
încrustat în trupul său și a cîntat în poezia sa toată
pătimirea unei generații, un munte de suferință, de demnitate și
de disperare – acesta este Radu Gyr. El a cîntat, pe toate registrele, toată
jalea dar și marea credință a neamului românesc. Poezia lui a
fluturat din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar
al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Om cald, suflet
sensibil, minte inspirată, caracter frumos și trup plăpînd.
Poezia lui este o frescă a acestei epoci. L-au prigonit din pricina
ei, au vrut să-l nimicească, a căzut dar va via mereu. […] Și-a trăit viața mai mult prin
temnițe, cînd sub burghezi, cînd sub fasciști, cînd sub
comuniști. A făcut studii strălucite, a fost profesor universitar.
Talentul și l-a dăruit poeziei, deși îl atrăgea și muzica.
Gingășia lui naturală a fost crispată de tragedia vieții sale și
a cîntat toată gama frămîntărilor și chinurilor acestui secol.
Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un
naționalist român, dar nu era șovin, nu a cunoscut ura de rasă și
a iubit oamenii cu putere de sacrificiu. Opera lui este vastă. A
compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorîndu-le,
căci în temniță nu se permitea scrisul și nici cititul. Poeziile
treceau din om în om prin închisori și de acolo în țară. Toată
suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a constituit
factorul ideologic al rezistenței românești, a fost în același
timp mesajul nostru, strigătul nostru de disperare și descrierea
crudei realități dar mai presus de toate a fost forța credinței
și afirmării noastre. Poezia lui este profund creștină, națională
și umană. Deși nu are numai valoare locală și temporală și va
putea fi citită oricînd cu același interes pe toate meridianele
lumii, totuși nimeni nu o va înțelege ca oamenii care au suferit
în acest veac tortura sufletului și a trupului. Într-o zi această
poezie în cătușe va ieși la lumină.

Cea
mai răscolitoare creație, citată parțial și de Ioan Ianolide,
care a circulat învățată pe de rost în închisori, a fost Az᾽
noapte, Iisus…:

Az’ noapte Iisus a
intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era
Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Și-L făcea mai
înalt și mai trist.

Mîinile Lui păreau crini pe
morminte,
Ochii adînci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu
argint pe veșminte,
Argintîndu-I pe mîini vechi spărturi.

M-am
ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce
veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Și mi-a făcut semn ca
să tac…

A stat lîngă mine pe rogojină…
– Pune-mi
pe răni mîna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
Parcă
purtase lanțuri, cîndva…

Oftînd, Și-a întins truditele
oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar
zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea
celula munte, părea Căpățînă,
Și mișunau păduchi și
guzgani.
Simțeam cum îmi cade tîmpla pe mînă,
Și am
dormit o mie de ani…

Cînd m-am trezit din grozava
genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era
lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…

– Unde ești,
Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M-am
pipăit, și pe mîinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui…

Dacă
aceste strofe nu l-au mișcat îndeajuns pe criticul Nicolae
Manolescu pentru a scrie măcar o frază în uriașa-i Istorie… nu-i decît vina lui, nu a Poetului…

Spre a contura fugitiv personalitatea celui de
mai multe ori răstignit în închisori mai redau două aprecieri
critice emoționante: una, elaborată, a lui Ilie Tudor, tatăl
celebrului rapsod-poet Tudor Gheorghe:

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade;
arma lui, în fața căreia se poate rezista, a fost poezia, teribila
armă care deschide ceruri pentru obidiți, iar pentru dușmani foc
mistuitor…

Sufletul lui era un vulcan în erupție.
Versurile lui, balsam pe răni sângerânde și săgeți neiertătoare
pentru dușmanii țării.

Eleganța lor s-a născut din suferință,
iar puterea de penetrație din uriașul talent și sensibilitatea cu
care-l înzestrase Dumnezeu. Sensibilitatea crescută în focul unei
tinereți entuziaste, pregătită pentru mari transformări, dar
urmărită mereu de ura contemporană care n-a înțeles, mai
bine zis n-a vrut să înțeleagă, măreția idealului legionar, sau
a înțeles și frica de cele ce-i așteptau i-a unit, știind că
biruința Mișcării însemna sfârșitul corupției din sferele
puterii politice cele mai înalte în frunte cu Carol al II-lea.

Perfecțiunea și frumusețea poeziilor lui
Gyr, de comparat, doar, poate, cu versul eminescian în cîteva
ipostaze, se datorau, pe lîngă talentul cu care a venit pe lume și
culturii sale deosebite.

Anii de studenție au fost dominați de
filosofia creștină prin titanii ce o reprezentau, Nae Ionescu,
Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea etc…, cu care a fost
camarad de crez și generație.

Poezia lui Gyr a fost pumnul de fier ce a
izbit în buza obraznică a imposturii vremii, a tendințelor vădite
de a minimaliza creația valorică, nu numai a lui Gyr, dar și a
tuturor celor care ridicaseră steagul dreptății românești.

Puteau să îngăduie hoardele tăvălugului
roșu și ciracii lor pe cei care îndrăzneau să le stea în cale?
Puteau să admită, cei îngălați pînă la saturație cu doctrină
dușmănoasă împotriva credinței în Dumnezeu, ca tineretul
entuziast și credincios să le fie stavilă?

[…] Părăseam
celula, fugeam din iad și ne retrăgeam acolo, sus, unde aripile
sufletului se desfășurau în voie, în libertate, în toată
măreția lor. Aceasta a fost opera lui Gyr, pentru cei mai mulți
dintre noi. Răsfoiesc acum, cu un nod în gît și cu o încîntare
ce nu poate fi înțeleasă în adîncimea ei decît de cei ce au
trăit-o, cartea lui. […] (Ilie Tudor, De
sub tăvălug, ediția a III-a,
Constanța, Editura MJM, 2010). 

A doua apreciere, mai simplă, aparține unui
discipol, Nicolae Enescu, profesor de limba română la Seminarul
Teologic din Curtea de Argeș:

Radu Gyr
este pentru unii poetul poeziei în lanțuri, dezvăluind
posterității suferințele de neimaginat prin care au trecut
personalitățile românești în temnițele comuniste.Pentru alții, el este profesorul universitar desăvîrșit, care a
luminat spiritual generații de studenți. Pentru mine, pe lîngă
acestea, este unul dintre trimișii lui Dumnezeu, care mi-a întărit
sufletul cu dragostea și credința sa. O bună parte din viața mea
am mers, spiritual, alături de el, cel care pășea, prin adevăr,
pe calea Domnului (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei,
Pitești, Editura Pămîntul, 2007).

Iată
că, fără să fi intenționat inițial, am alunecat didacticist în
scrierea acestui articol și simt acum nevoia rotunjirii evocării;
de aceea revin la cartea lui Ioan Ianolide, ce reiterează cele
petrecute spre sfîrșitul vieții chinuite a lui Radu Gyr:

Prin 1963-1964 comuniștii erau stăpîni
necontestați în țară și au decis eliberarea deținuților
politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine
zis de infiltrare în Occident. Lui Radu Gyr i s-a spus:

„Dacă nu cedați, dacă nu vă supuneți,
dacă nu capitulați fără condiții, vă exterminăm pe toți. Ai o
mare înrîurire asupra tuturor. Poți să-i salvezi ori poți să-i
ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum ați făcut voi. Ori, ori.
Alegi între viață și moarte. Nu acceptăm amînări, acum te
decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris
viața întreagă, ca să moară mitul credinței voastre. Tu poate
ești gata să mori dar gîndește-te la miile de oameni care vor
pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ține de
cuvînt: dacă te lepezi de credința ta, vă vom da libertate
tuturor deținuților dar dacă nu vă ies gărgăunii și nu sînteți
în stare să coborîți și voi pe pămînt și să vedeți
realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de
bandiți. Nu ești atît de inconștient încît să bagi în mormînt
zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în cîmpul muncii. O să
fiți și voi productivi. Bă, lumea este în mîna noastră și nu o
scăpăm. Nu te uita că voi sînteți mai mult morți, căci avem
toate mijloacele științifice să vă punem pe roate. Noi nu te
mințim, nici tu să nu ne minți. De altfel, nici nu mai puteți
face nimic. Poporul e gata să vă sfîșie. Nu mai aveți viitor dar
depinde de tine dacă veți mai trăi sau veți fi exterminați”.

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav,
epuizat, distrus dar sufletul și mintea îi erau nevătămate. „I-am
privit cu dispreț și milă”, îmi mărturisea el ulterior, „dar
și conștient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseților
și sacrificiilor unei vieți, ale unei generații, ale celor mai
buni dintre noi și în ultimă instanță vedeam cauza lumii întregi
pusă în cumpănă de acești exponenți ai neantului. Viața abia
licărea în mine. Ar fi fost o ușurare să mor! Era o dramă dilema
în care mă găseam. Știam bine ce suflete curate și sfinte zac
între ziduri, pîndite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să
moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni și al lumii
întregi? Simțeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care
le-am trăit și le-am cîntat. Am greșit uneori dar întotdeauna am
năzuit spre ideal și nu ne-am prețuit nici familiile, nici
sănătatea, nici viața. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul
nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici ei sînt stăpîni.
Am văzut atunci alte hecatombe de morți iar pe ei rîzînd în
hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufletește am acceptat să
dau o declarație, care să devină publică, prin care să-mi
reneg trecutul și opera. A trebuit să scriu în termenii dictați
de securiști. Îmi rupeam din suflet și am simțit că totuși sînt
slab, că am atins limitele rezistenței, că sînt umilit și
batjocorit dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la
salvarea multor vieți. Viață fără pată?! Sufletul a fost totuși
salvat. Te privesc și văd sufletul imaculat al idealurilor noastre.
În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuși ceva, puțin
după părerea lor, esențialul după părerea noastră. Voi trăi cu
regretul compromisului făcut dar cu convingerea că am învins. Am
fost puși în libertate. Cîțiva nu am fost îngenuncheați. Deși
torturați, noi credem mai mult! Sînt necesare lacrimile pocăinței.
Am învățat pe viu ce înseamnă a fi cu adevărat creștin. Chinul
meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, așa cum am trăit-o și am
scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăție și de
adevăr. Am fost urîți și prigoniți cu o ură străină neamului
românesc. Lumea întreagă decade dar în lumea întreagă se simte
un vînt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricînd. Am ținut să
îți mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în
întîlnirea noastră atît de neașteptată!”

Eram atunci amîndoi la băile Călimănești.
Ulterior ne-am mai întîlnit. Continua să scrie poezie de substanță
și de frumusețe dar scria și la o gazetă a partidului pentru
românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat,
foarte singur și sub endemica lui veselie ascundea o dramă
cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petrașcu l-au ucis la Sibiu
iar pe Radu Mironovici îl știa sechestrat într-o comună. Tragedia
poetului nu se sfîrșise. El continua să fie calul de bătaie al
tuturor oportuniștilor.

Lovit de zeci de ani din toate părțile,
acum îl loveau frații de condei, în țară și peste hotare. D.
Micu și alții l-au atacat crud și nedrept în gazetele literare.
Tot Radu Gyr era „huliganul”, „banditul”, „decadentul”,
„obscurul”, „misticul”, „fascistul”, „criminalul”. În
ultimele zile tocmai citise niște critici mîrșave venite de la
oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală
peste noapte și în zori era neînsuflețit.

Radu
Demetrescu a fost, ca încă alți nenumărați români puși în
situații limită, o conștiință contorsionată de ispitele
politrucilor vînduți diavolului (am redat intenționat argumentele
unuia dintre aceștia, spre a atrage atenția cititorilor analogia cu
manipularea diavolească din vremurile noastre – de astă dată
făcută la scară planetară – a multora dintre semenii noștri,
care au crezut că serurile experimentale anticovidice vor salva
viețile altora!); omul firav, bolnăvicios a pierit, dar – spre
spaima organizatorilor atrocităților de ieri și mai ales a
ideologilor (neo)marxiști de azi ce se amăgesc cu principiile
draconice ale „corectitudinii politice” impunînd legi de
amputare a memoriei și de măsluire a istoriei – ne rămîne celor
însetați de Frumos și de Adevăr Poetul Radu Gyr. Să-i rostim cu
demnitate numele, să-i perpetuăm opera recitind-o și mai ales
recomandînd-o elevilor și studenților, maturilor și vîrstnicilor.
Radu Gyr e și va fi prezent, ori de cîte ori îl vom evoca pioși;
ne stau la-ndemînă cărțile retipărite, blogurile oricînd
frecventabile. Profetic, el ne liniștește frămîntările
cotidiene, ne alină disperările induse diabolic, ne tămăduiește
rănile sufletești provocate ieri de comuniști, astăzi de
globaliști – ideologii avînd ca numitor comun satanismul. Memoria
miilor de deținuți politic a făcut miraculos posibil să putem
reasculta glasul marelui Poet creștin Radu Gyr:

Ne
vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi
apusuri aurii,
Cum au mai fost cînd am plecat.

Ne
vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum
se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cîntec, pe viori.

Ne
vom întoarce într-o zi.
Și cei de azi cu pașii grei
Nu
ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne
vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținîndu-ne de mîini,
Toți
cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fîntînile-n fîntîni.

Cei
vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Și-n
cîntecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.

În
zîmbetul ce va miji
Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom
sta, tot noi vom fi,
Ca o sămînță-n taina lor.

Noi,
cei pierduți, re-ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh
fecund,
Ne-napoiem și-n disperări,
Și-n răni ce-n piepturi
se ascund.

Și-n
lacrimi ori în mîngîieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În
tot ce mîine, ca și ieri,
Va sîngera sau va iubi.

Astăzi,
mai mult ca oricînd, sub înverșunatele uneltiri ale globaliștilor
neomarxiști, avem nevoie de „vechiul duh fecund” al
înaintașilor, care i-a menținut liberi în spirit, exemplari
creatori-mărturisitori. Spre deosebire de alte popoare ale lumii
supuse și ele acelorași odioase plandamonii, noi, românii, avem pe
Sfinții Martiri ai temnițelor comuniste Care Se roagă pentru noi
în Ceruri. Să ne alăturăm Lor în rugăciuni stăruitoare, în
Biserici și-n casele noastre, căci altminteri vom pieri.

CREZ de Radu Gyr cântat la IBMF 2022 de Grupul Tronos al Patriarhiei Române: