Andrei Dincă: Curtea Veche – o imagine dureroasă a unei Românii batjocorite, ratăcite în tranziție. 563 de ani de la prima atestare documentară a Bucureștiului.

Azi se aniversează 563 de ani de la prima atestare documentară a Bucureștiului. Oare câți români realizează, atunci când se plimbă în cautarea unei terase cochete din Centrul Vechi al capitalei, că trec, de obicei fără să realizeze, pe lângă cel mai vechi și mai important monument istoric laic din București, dar și unul dintre cele mai importante ca semnificație din toată Țara Românească? Dar, nu e de mirare. Curtea Veche – reședință a domnitorilor români timp de câteva secole, zace de zeci de ani in paragină, în așteptarea unor vremuri mai bune, care tot întârzie să vină…Pe mine unul mă doare sufletul să o văd așa, de câte ori mă poartă pașii pe acolo, dar pe cei care ar putea să facă ceva, se pare că îi doare în altă parte.

Am vazut cu toții cum arată palatele regale din alte țări, indiferent daca mai sunt monarhii azi sau nu. Imagini recente din timpul ceremoniilor funerare ale reginei Elisabeta a II-a au dezvaluit modul impecabil cum arata de exemplu castelul Windsor, care are 1000 de ani vechime. Curtea Domnească din București în schimb – un simbol al identității noastre naționale, arată ca după un bombardament ruso-ucrainean prelungit…

Iată doar câteva fragmente semnificative din istoria Curții Domnești din capitală, care ne dau o idee asupra importanței acestui monument unic, pe nedrept ignorat și abandonat de toți:

Prima atestare documentară a cetății o găsim într-un hrisov adresat de domnitorul Vlad Țepeș lui Andrei, Iova și Drag. În textul documentului așternut pe pergament în limba slavonă, limba oficială a cancelariei Țării Românești, se menționează că s-a „scris în septembrie 20 în cetatea București, în anul 6968” (1459 d. Hr.). După urcarea pe tron a lui Vlad Țepeș, Bucureștiul devine, timp de peste două secole, a doua reședință a domnitorilor munteni, paralel, până la 1660 cu vechea capitală Târgoviște, an dupa care va rămâne capitala unică a Țării Românești.

La 14 octombrie 1465 Radu cel Frumos își alege și el ca reședință domnească această cetate care se va constitui, drept un centru economic important unde se strâng negustori și meșteșugari. După ocupațiile lor sau după orașele de unde se aduceau mărfurile (Lipsca/Leipzig – Germania, Gabrovo-Bulgaria, Brașov), se vor da numele ulițelor din aceasta zonă centrală.

În anul 1595 Sinan Pașa incendiază Curtea Domneasca palatul fiind însă refăcut pe rând de toți domnitorii care l-au locuit ulterior, de la finele secolului XVI și până la 1714: Matei Basarab, Grigore Ghica, Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu (1688-1714) pe durata domniei căruia Curtea Veche își cunoaște epoca de glorie. Acesta reclădește complet palatul și adaugă noi construcții: corpurile de gardă, turnul de veghe și băile. Suprafața palatului și a grădinilor ajunge să însumeze 25000 mp, într-un perimetru delimitat azi, la sud, de râul Dâmbovița, la vest de străzile Smârdan și Șelari, la nord de artera comercială Lipscani, iar la est de bulevardul I.C. Brătianu.

Curtea domnească cuprindea palatul propriu-zis cu parter și etaj, biserica ”Buna –Vestire”, camerele slujitorilor curții, foișorul din grădina, grajdurile situate pe locul unde se afla azi „Hanul lui Manuc” și un turn de la poartă numit „La nemți”. Viața curții se desfășura într-o serie de săli: spătăria mare și cea mică (numită „cu stele” deoarece avea zugrăvite stele pe pereți), sala tronului, divanul cel mare și cel mic, iatacul domnului, cele două camere ale doamnei, un paraclis, încăperile cuconilor. Interioarele palatului sunt descrise de călătorii străini: „Palatul cât și construcțiile înconjurătoare, s-au lucrat din cărămidă, piatră și marmură. În interior, pereții erau împodobiți cu fresce, iar spre exterior erau acoperiți cu un strat de tencuială albă. Perdele de mătase și covoare orientale împodobeau sălile și culoarele. Candelabre aduse de la Paris și Veneția asigurau lumina Palatului.

Din păcate, după detronarea și execuția domnitorului Constatin Brâncoveanu și a urmașilor săi de către otomani (15 august 1714), Curtea Domnească din București este abandonată, și cade în ruină, tocmai când se afla în perioada sa de maximă glorie.

Petre Țuțea ne sfătuia odată să nu mai ne alegem conducători care nu își iubesc țara. Eu aș zice că românii măcar nu ar trebui să își mai aleagă conducători care își batjocoresc țara, istoria și monumentele reprezentative, care nu dau doi bani pe păstrarea moștenirii trecutului nostru, și care fac eforturi doar pentru a ne submina și distruge identitatea națională, nu pentru a o salva și întări.

După o restaurare cu mijloace îndoielnice facută în anii ‘70, în ultimii 32 de ani de după revoluție, mai mulți primari și mai multe firme de proiectare și de construcții au executat diverse intervenții discutabile la Curtea Veche, fără nicio logică sau rezultat reușit. Ca și România , Curtea Veche pare prinsă într-o tranziție haotică către nicăieri, la mila unor lideri și politicieni străini de români și de interesul național, indiferenți la orice nu le aduce un profit concret, personal sau de grup.

Curtea Veche, ca și România, așteaptă de multă vreme să vină vremuri mai bune, cu conducatori mai înțelepți și preocupați de binele comun. Oare până când?

Nota: în prima imagine – cum arăta Curtea Domnească Veche în timpul perioadei sale de gloriei din vremea lui Brâncoveanu (reconstituire). În a doua imagine – cum arată azi Curtea Veche, aflată la mila vremurilor vitrege și a unor nevrednici și nepăsatori administratori. Păcat de trecutul nostru.