Acum, la aniversară, în pofida ditirambilor plastici (și din plastic),
pe care Preafericitul Daniel îi va asculta solemn, laolaltă cu cei
aleși pe sprânceană, care au primit invitații spre a fi de față
în Sala „Europa Chris­tiana” a Palatului Patriarhiei de pe
Colina Bucuriei, s-ar cuveni ca sărbătoritul să privească în
taină și în sine „la adânc” măcar din când în când și să
mediteze asupra cauzelor și consecințelor fricii care îl
stăpânește și îl ține ascuns și temător înlăuntrul
zidurilor reședinței patriarhale și ai Paraclisului istoric cu
hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Fiu
al Uniunii Europene (recunoscut ca atare după curriculum
vitae)
dar și Fiu al Bisericii Ortodoxe, Patriarhul o scaldă, iar prin
indeciziile sale împlinește o seamă de directive de la Europa
Christiana, entitate recunoscută geografic dar rătăcită asemenea
„christianismului” pe care îl atenuează programatic până la
dispariție. Conștient de capcana unui astfel de demers
Preafericitul nu vrea să-și maculeze albul valtrapurilor și se
folosește de tot felul de cascadori, fie ei prelați veleitari și
dornici de parvenire (ultimul caz este elocvent), ori civili
„îmbisericiți”, toți deveniți star-uri tv, care se înghesuie
să pupe poala popii grabnic, contra avantaje felurite. Ei sunt
cascadorii patriarhului. Dar iată că, la fel ca în cinematografie,
cascadorii mai și mor câteodată. Fie că nu și-au pregătit
profesionist cascada, fie că mușcați de viermele slavei deșarte
vor să-și depășească statutul de dublură, să iasă din umbră
și să guste din temenelele poporului slăvitor și căutător de
sfinți ad-hoc asemenea divanelor de odinioară, ei se prăbușesc în
văzul mulțimii dornice să savureze căderea. Dar despre acestea cu
un alt prilej.

Nimeni
nu poate contesta activitatea managerială a Patriarhului (întemeiată
ce-i drept mai cu seamă pe apăsarea grumazului preoțimii
plătitoare de noi și nesfârșite taxe care își află acoperirea
în buzunarele credincioșilor cărora li se cere necontenit
ajutorul, acestea punând preoțimea într-o stânjenitoare poziție
subalternă de tipul: „să-i mai îngăduim la păcate că sunt
contributori și vorba iezuitului Tezel de odinioară cum atinge
banul tingirea, păcatele sunt șterse în cer”).

Nimeni nu poate
pune la îndoiala nici tipărirea de cărți de rugăciune și cult,
dar și de prestigioase lucrări teologice de o amploare fără
precedent în Istoria Bisericii noastre. Deși chiar și într-un
asemenea domeniu ilustru găsim eliminări, trunchieri, modificări
de neînțeles ori argumentații hilar-ridicole precum aceea din
„Molitfelnic” referitoare la săvârșirea Molitfelor Sfântului
Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Deh, să nu îl supărăm prea
des pe Aghiuță care ne-a pârât la Bruxelles că prea suntem
dușmănoși și feudali. Decât să ne certăm, mai bine un cântec
vesel să cântăm, nu-i așa?!

Să-mi
mai aduc aminte cum tot Preafericitul (subtil ce-i drept) afirma
deunăzi că canoanele (scuzați!) trebuie „actualizate”?!!

Să
mă mai întreb câte hirotonii au avut loc în ultimul an în
Mitropolia Banatului, de pildă? Am luat un exemplu la întâmplare.
Nu vreau să vă mai perpelesc și vă răspund tot eu că niciuna.

Sau
să mă mai întreb de ce a început să bată un vânt de pustiire
în chinovii care aveau nu demult 60 ori 100 de viețuitori și acum
cu bună știință sunt lăsate paraginei duhovnicești și a trudei
a doar 14 – 15 călugări în cel mai fericit caz (sunt cazuri 2-4
monahi). Că poporul drept credincios privește înmărmurit cum nu i
se mai împlinește slujirea parastaselor pe șapte ani, că stareții
(unii) se ascund în mașini luxoase excursii scumpe și pantofi de
mii de euro, că sunt la curent cu ultimele odicoloane, că există o
paradă deșănțată a modei mitrelor și veșmintelor, că apar în
interiorul mănăstirilor simpozioane organizate în cârdășie
(scuzați, n-am găsit altă rimă) cu felurite și mai cu seamă
policrome ONG-uri? Că totul e numai o desfășurare de zidiri golite
de taină, de spiritualitate și viață mistică? Important este ca
business-ul să meargă!

Deja
strategia occidentului este străvezie. În România prea ne
împiedicăm de poporul ăsta habotnic, mistic, feudal care nu vrea
vaccinuri și deși îngenunchează, nu acceptă și pace să se
închine la sfințenia de tip Ursula și se încăpățânează să
se prosterneze la Maica Domnului și la învățăturile lui Hristos
drăguțul. Și-atunci? Vă recomandăm să mai puneți batista pe
„țambalul ăsta” al unei credințe de neînțeles. De ce să nu
răriți voi mănăstirile și să mergeți mai degrabă pe turismul
religios care nouă ne place atât de mult. Trei-patru călugări
acolo, nu mai mult, care să-și vânture cămilăfcile, în rest
salariați civili, mâncare bună, vin așijderea, cazare de trei
stele și o sală de conferințe dotată cu toate utilitățile
tehnice spre slava și catharsisul ONG-urilor și a modernităților
de tot felul care să-l aducă la zi și să-l pună cu botul pe labe
dacă se poate pe însuși Duhul Sfânt ce ne încurcă atât de
mult? Nu e ceva nou. Am mai avut astfel de tendințe de desacralizare
la comuniști ori chiar la minți ilustre. „Ortodoxismul
obscurantist, înțepenit în tipicuri și forme, care ne-a impus o
limbă liturgică și un alfabet străin, faimoasele chirilice cu
cerdacuri, fără a ne îngădui crearea unei culturi proprii și a
unei arte naționale” –
aceste gânduri aparțin lui Eugen Lovinescu, care în lucrarea sa „Istoria Civilizației Române” era de părere că pentru noi
alăturarea de Bizanț a fost sinonimă nu numai cu îndepărtarea de
Roma și latinitate, ci a reprezentat întâi de toate îndepărtarea
de cultură în genere, cu alte cuvinte condamnarea la ignoranță.
Despre strategiile mizerabile ale comunismului s-au scris tomuri.
Numai că atunci a existat un Justinian Marina care a acceptat la
vedere compromisurile care i-au adus porecla nedreaptă de
„patriarhul roșu” (fără să se folosească de cascadori, ba
chiar transformându-i cu inteligență chiar pe comuniști în
cascadorii săi), pentru ca de fapt, în adânc, să apere biserica,
mai ales mănăstirile și călugării (tocmai el care era la origine
un preot de mir).

Astăzi
Patriarhul procedează taman invers, folosindu-se de cascadori care
să-l dubleze în scenele primejdioase, fie că sunt prelați
veleitari sacrificabili la nevoie numaidecât, fie un purtător de
cuvânt înțepat (atât la propriu cât și la figurat) cultivând
un solipsism prețios și maladiv.

Să
mai aduc în discuție aici, primejdioasa politică a struțului pe
care Preafericitul o practică în legătură cu pozițiile
năucitoare ale Întâistătătorul Kiril? Probabil că voi mai
reveni cu un alt, sau cu același prilej.

Cu
șase luni în urmă, a trecut la Domnul una din marile figuri ale
monahismului contemporan, Arhimandritul Nicodim Dimulescu de la
Mănăstirea Crasna din Prahova, un loc al adâncurilor de taină ale
credinței noastre. Cuprins de entuziasm (sau de remușcări),
Patriarhul a avansat ideea unei case memoriale știind de dinainte că
acest lucru nu se va putea înfăptui. De ce? Pentru că nu are cine!
Iar de ce? Pentru că a tolerat în fruntea obștii o triadă
scandaloasă din punct de vedere al moralității care să
împlinească directivele europene. În acest caz „cascadorii de la
Crasna” (sprijiniți de turpitudinea prăduitoare a
(i)responsabililor de la Arhiepiscopiei Bucureștilor) au împlinit
cu zel și asupra de măsură nu numai depopularea obștii, dar și
eliminarea Arhimandritului Nicodim Dimulescu în umilințe greu de
imaginat, marginalizare și suferință. Pentru un om zdravăn la cap
este greu de închipuit dimensiunea mizeriilor săvârșite de acești
golani la adresa unui om care și-a jertfit viața nu clădind numai
o mănăstire de la zero, dar mai cu seamă o obște fără seamăn.
Ipocrizia mesajelor și a lacrimilor de crocodil de la înmormântarea
sa nu poate fi egalată decât, poate, de „luminoasa măgărie” a
triadei întunericului instalată în fruntea mănăstirii, care la rândul ei a
instalat camere de supraveghere pe cuprinsul întregii chinovii, una din ele
fiind ațintită – ce să vezi? – fix asupra mormântului
Părintelui Nicodim Dimulescu, spre a putea avea evidența celor care
vin la mormântul lui sau, poate, de teamă că Părintele învie
înainte de Parusie și-i surprinde pe cascadori fix la vremea
aplecărilor sfioase. Că deh, vorba reclamei, mama
nu se supără!
Și mizeriile continuă. După cum și eu voi continua.

La
ceas aniversar îi doresc Părintelui Patriarh ca următorii 15 ani
să fie mai puțin cei ai unui manager (ingenios fără îndoială)
și mai mult ai unui păstor ocrotitor al vieții duhovnicești. Îmi
pare rău că trebuie să fac apel la modelul unui ierarh, Bartolomeu
Ananaia, care nu a avut nevoie de cascadori. A jucat abil în scenele
de luptă, dovedindu-se un bărbat cutezător.

Așadar,
NUMAI în nădejdea ieșirii la suprafață a păstorului netemător,
îi urez Patriarhului Daniel cu toată prețuirea pe care o merita
cel pe care l-am cunoscut acum aproape treizeci de ani, La Mulți
Ani, PĂRINTE!

Răzvan Ionescu

Acum, la aniversară, în pofida ditirambilor plastici (și din plastic),
pe care Preafericitul Daniel îi va asculta solemn, laolaltă cu cei
aleși pe sprânceană, care au primit invitații spre a fi de față
în Sala „Europa Chris­tiana” a Palatului Patriarhiei de pe
Colina Bucuriei, s-ar cuveni ca sărbătoritul să privească în
taină și în sine „la adânc” măcar din când în când și să
mediteze asupra cauzelor și consecințelor fricii care îl
stăpânește și îl ține ascuns și temător înlăuntrul
zidurilor reședinței patriarhale și ai Paraclisului istoric cu
hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Fiu
al Uniunii Europene (recunoscut ca atare după curriculum
vitae)
dar și Fiu al Bisericii Ortodoxe, Patriarhul o scaldă, iar prin
indeciziile sale împlinește o seamă de directive de la Europa
Christiana, entitate recunoscută geografic dar rătăcită asemenea
„christianismului” pe care îl atenuează programatic până la
dispariție. Conștient de capcana unui astfel de demers
Preafericitul nu vrea să-și maculeze albul valtrapurilor și se
folosește de tot felul de cascadori, fie ei prelați veleitari și
dornici de parvenire (ultimul caz este elocvent), ori civili
„îmbisericiți”, toți deveniți star-uri tv, care se înghesuie
să pupe poala popii grabnic, contra avantaje felurite. Ei sunt
cascadorii patriarhului. Dar iată că, la fel ca în cinematografie,
cascadorii mai și mor câteodată. Fie că nu și-au pregătit
profesionist cascada, fie că mușcați de viermele slavei deșarte
vor să-și depășească statutul de dublură, să iasă din umbră
și să guste din temenelele poporului slăvitor și căutător de
sfinți ad-hoc asemenea divanelor de odinioară, ei se prăbușesc în
văzul mulțimii dornice să savureze căderea. Dar despre acestea cu
un alt prilej.

Nimeni
nu poate contesta activitatea managerială a Patriarhului (întemeiată
ce-i drept mai cu seamă pe apăsarea grumazului preoțimii
plătitoare de noi și nesfârșite taxe care își află acoperirea
în buzunarele credincioșilor cărora li se cere necontenit
ajutorul, acestea punând preoțimea într-o stânjenitoare poziție
subalternă de tipul: „să-i mai îngăduim la păcate că sunt
contributori și vorba iezuitului Tezel de odinioară cum atinge
banul tingirea, păcatele sunt șterse în cer”).

Nimeni nu poate
pune la îndoiala nici tipărirea de cărți de rugăciune și cult,
dar și de prestigioase lucrări teologice de o amploare fără
precedent în Istoria Bisericii noastre. Deși chiar și într-un
asemenea domeniu ilustru găsim eliminări, trunchieri, modificări
de neînțeles ori argumentații hilar-ridicole precum aceea din
„Molitfelnic” referitoare la săvârșirea Molitfelor Sfântului
Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Deh, să nu îl supărăm prea
des pe Aghiuță care ne-a pârât la Bruxelles că prea suntem
dușmănoși și feudali. Decât să ne certăm, mai bine un cântec
vesel să cântăm, nu-i așa?!

Să-mi
mai aduc aminte cum tot Preafericitul (subtil ce-i drept) afirma
deunăzi că canoanele (scuzați!) trebuie „actualizate”?!!

Să
mă mai întreb câte hirotonii au avut loc în ultimul an în
Mitropolia Banatului, de pildă? Am luat un exemplu la întâmplare.
Nu vreau să vă mai perpelesc și vă răspund tot eu că niciuna.

Sau
să mă mai întreb de ce a început să bată un vânt de pustiire
în chinovii care aveau nu demult 60 ori 100 de viețuitori și acum
cu bună știință sunt lăsate paraginei duhovnicești și a trudei
a doar 14 – 15 călugări în cel mai fericit caz (sunt cazuri 2-4
monahi). Că poporul drept credincios privește înmărmurit cum nu i
se mai împlinește slujirea parastaselor pe șapte ani, că stareții
(unii) se ascund în mașini luxoase excursii scumpe și pantofi de
mii de euro, că sunt la curent cu ultimele odicoloane, că există o
paradă deșănțată a modei mitrelor și veșmintelor, că apar în
interiorul mănăstirilor simpozioane organizate în cârdășie
(scuzați, n-am găsit altă rimă) cu felurite și mai cu seamă
policrome ONG-uri? Că totul e numai o desfășurare de zidiri golite
de taină, de spiritualitate și viață mistică? Important este ca
business-ul să meargă!

Deja
strategia occidentului este străvezie. În România prea ne
împiedicăm de poporul ăsta habotnic, mistic, feudal care nu vrea
vaccinuri și deși îngenunchează, nu acceptă și pace să se
închine la sfințenia de tip Ursula și se încăpățânează să
se prosterneze la Maica Domnului și la învățăturile lui Hristos
drăguțul. Și-atunci? Vă recomandăm să mai puneți batista pe
„țambalul ăsta” al unei credințe de neînțeles. De ce să nu
răriți voi mănăstirile și să mergeți mai degrabă pe turismul
religios care nouă ne place atât de mult. Trei-patru călugări
acolo, nu mai mult, care să-și vânture cămilăfcile, în rest
salariați civili, mâncare bună, vin așijderea, cazare de trei
stele și o sală de conferințe dotată cu toate utilitățile
tehnice spre slava și catharsisul ONG-urilor și a modernităților
de tot felul care să-l aducă la zi și să-l pună cu botul pe labe
dacă se poate pe însuși Duhul Sfânt ce ne încurcă atât de
mult? Nu e ceva nou. Am mai avut astfel de tendințe de desacralizare
la comuniști ori chiar la minți ilustre. „Ortodoxismul
obscurantist, înțepenit în tipicuri și forme, care ne-a impus o
limbă liturgică și un alfabet străin, faimoasele chirilice cu
cerdacuri, fără a ne îngădui crearea unei culturi proprii și a
unei arte naționale” –
aceste gânduri aparțin lui Eugen Lovinescu, care în lucrarea sa „Istoria Civilizației Române” era de părere că pentru noi
alăturarea de Bizanț a fost sinonimă nu numai cu îndepărtarea de
Roma și latinitate, ci a reprezentat întâi de toate îndepărtarea
de cultură în genere, cu alte cuvinte condamnarea la ignoranță.
Despre strategiile mizerabile ale comunismului s-au scris tomuri.
Numai că atunci a existat un Justinian Marina care a acceptat la
vedere compromisurile care i-au adus porecla nedreaptă de
„patriarhul roșu” (fără să se folosească de cascadori, ba
chiar transformându-i cu inteligență chiar pe comuniști în
cascadorii săi), pentru ca de fapt, în adânc, să apere biserica,
mai ales mănăstirile și călugării (tocmai el care era la origine
un preot de mir).

Astăzi
Patriarhul procedează taman invers, folosindu-se de cascadori care
să-l dubleze în scenele primejdioase, fie că sunt prelați
veleitari sacrificabili la nevoie numaidecât, fie un purtător de
cuvânt înțepat (atât la propriu cât și la figurat) cultivând
un solipsism prețios și maladiv.

Să
mai aduc în discuție aici, primejdioasa politică a struțului pe
care Preafericitul o practică în legătură cu pozițiile
năucitoare ale Întâistătătorul Kiril? Probabil că voi mai
reveni cu un alt, sau cu același prilej.

Cu
șase luni în urmă, a trecut la Domnul una din marile figuri ale
monahismului contemporan, Arhimandritul Nicodim Dimulescu de la
Mănăstirea Crasna din Prahova, un loc al adâncurilor de taină ale
credinței noastre. Cuprins de entuziasm (sau de remușcări),
Patriarhul a avansat ideea unei case memoriale știind de dinainte că
acest lucru nu se va putea înfăptui. De ce? Pentru că nu are cine!
Iar de ce? Pentru că a tolerat în fruntea obștii o triadă
scandaloasă din punct de vedere al moralității care să
împlinească directivele europene. În acest caz „cascadorii de la
Crasna” (sprijiniți de turpitudinea prăduitoare a
(i)responsabililor de la Arhiepiscopiei Bucureștilor) au împlinit
cu zel și asupra de măsură nu numai depopularea obștii, dar și
eliminarea Arhimandritului Nicodim Dimulescu în umilințe greu de
imaginat, marginalizare și suferință. Pentru un om zdravăn la cap
este greu de închipuit dimensiunea mizeriilor săvârșite de acești
golani la adresa unui om care și-a jertfit viața nu clădind numai
o mănăstire de la zero, dar mai cu seamă o obște fără seamăn.
Ipocrizia mesajelor și a lacrimilor de crocodil de la înmormântarea
sa nu poate fi egalată decât, poate, de „luminoasa măgărie” a
triadei întunericului instalată în fruntea mănăstirii, care la rândul ei a
instalat camere de supraveghere pe cuprinsul întregii chinovii, una din ele
fiind ațintită – ce să vezi? – fix asupra mormântului
Părintelui Nicodim Dimulescu, spre a putea avea evidența celor care
vin la mormântul lui sau, poate, de teamă că Părintele învie
înainte de Parusie și-i surprinde pe cascadori fix la vremea
aplecărilor sfioase. Că deh, vorba reclamei, mama
nu se supără!
Și mizeriile continuă. După cum și eu voi continua.

La
ceas aniversar îi doresc Părintelui Patriarh ca următorii 15 ani
să fie mai puțin cei ai unui manager (ingenios fără îndoială)
și mai mult ai unui păstor ocrotitor al vieții duhovnicești. Îmi
pare rău că trebuie să fac apel la modelul unui ierarh, Bartolomeu
Ananaia, care nu a avut nevoie de cascadori. A jucat abil în scenele
de luptă, dovedindu-se un bărbat cutezător.

Așadar,
NUMAI în nădejdea ieșirii la suprafață a păstorului netemător,
îi urez Patriarhului Daniel cu toată prețuirea pe care o merita
cel pe care l-am cunoscut acum aproape treizeci de ani, La Mulți
Ani, PĂRINTE!

Răzvan Ionescu