Secretele Giorgiei – În Italia începe „lo Spettacolo”

Niciodată în ultimii ani, pe scena
politică mondială nu a existat un personaj atât de controversat și greu de
citit precum Giorgia Meloni. Un amestec bizar de „Antisistem” și Om al
Sistemului.

Avertizam în urmă cu câteva zile că nu
trebuie să ne îmbătăm cu apă rece după alegerile din Italia.

Însă nici nu o putem minimaliza victoria lui Meloni, privind-o ca
pe o simplă „cârtiță” a Sistemului. În plus, asupra ei (și a întregului viitor
guvern) va exista presiunea uriașă a Poporului italian.

Dacă acesta nu va constata că Meloni a
produs o schimbare REALĂ, că i-a înșelat așteptările, lucrurile vor degenera cu
siguranță într-o explozie socială cu efecte incalculabile.

Italia, a treia economie a UE, este
deja o bombă cu ceas.

Iarna de coșmar care se anunță – cu-ale
ei trei crize puse una peste alte – energetică, inflație, foame – face situația
și mai explozivă.

Excepționalul ziarist care este Pepe
Escobar a realizat cea mai bună analiză a peisajului post-electoral din Italiape care am citit-o.

Motiv pentru care am tradus-o pentru
cititorii ActiveNews.

*

Este ispititor să vezi în rezultatul
alegerilor de duminică un grup de alegători lansând un bol uriaș cu papardelle
și cu tocăniță de mistreț în feța euro-oligarhiei toxice ne-alese care tronează
la Bruxelles.

Ei bine, nu e chiar atât de simplu.

Sistemul electoral italian se bazează
pe coaliții. Troika de centru-dreapta Meloni-Berlusconi-Salvini a obținut o
majoritate solidă în ambele Camere ale Parlamentului.

Giorgia Meloni conduce formațiunea
Fratelli d’Italia (Frații Italiei). Faimosul Silvio „Bunga Bunga” Berlusconi conduce Forza
Italia. Iar Matteo Salvini conduce La Lega.

Clișeul vehiculat în cafenelele Italiei
este că victoria Giorgiei a fost floare la ureche. La urma urmei este blondă,
cu ochi albaștri, minionă, plină de viață, șarmantă. Și, în plus, un
excepțional comunicator.

Exact opusul lui Mario Draghi, partener
Goldman Sachs și șef al Băncii Centrale Europene, care seamănă foarte bine cu
unul dintre acei împărați sângeroși din perioada Romei decadente.

În timpul domniei sale de
prim-ministru, a fost copios luat peste picior – în afara cercurilor progresist-finanțiste
– ca liderul „Draghistanului”.

Pe frontul financiar, Christine
Lagarde, această entitate din altă lume, zeița pieței, echivalentul post-adevăr
al Oracolului din Delphi, pune pariu că premierul Giorgia va merge mai departe
cu vechea strategie: stimulente fiscale finanțate pe credit.

Ceea ce va duce la o explozie a
datoriei (deja colosală, de 150% din PIB). Plus o prăbușire a euro.

Marea întrebare este cine va fi
viitorul ministru de Finanțe italian? Partidul Giorgiei nu are pe nimeni cu
competența necesară pentru asta.

De aceea, candidatul preferat va fi
„aprobat” de grupul obișnuit de suspecți ca un fel de contabil al unui
„Draghistan light”. Apropo, Draghi s-a și declarat „gata să colaboreze”.

Cu excepția minunățiilor gastronomice,
viața în cea de-a treia economie a UE este o mare problemă.

Perspectivele unei creșteri pe termen
lung sunt ca un miraj saharian. Italia este extrem de vulnerabilă pe piețele
financiare. De aceea, o vânzare masivă în viitor pe piața obligațiunilor este
practic o certitudine.

În cazul unei – inevitabile – bătăi financiare
în cușcă între Team Giorgia și Christine „look at my new Hermes Scarf” Lagarde
de la BCE, Banca Centrală Europeană va „uita” să cumpere obligațiuni italiene
și atunci, „Auguri!”.

Bun venit la o nouă rundă a crizei datoriilor suverane în
UE!

În timpul campaniei electorale, agila
Giorgia a promis în mod repetat să țină datoria masivă sub control.

Acest angajament a fost cuplat cu
mesajul necesar pentru a liniști cripto-Stânga progresistă și pe patronii ei
neoliberali: sprijinim NATO și trimitem arme în Ucraina.

De fapt, toată lumea – de la Giorgia la
Salvini – sprijină înarmarea, semnând o scrisoare în precedenta legislatură,
valabilă până la sfârșitul lui 2022.

Cum era de așteptat, sfera atlanticistă
progreso-neoliberală spumegă de furie față de ascensiunea unei Italii „post-fasciste”:
of, tipii ăștia votează tot timpul greșit!…

Mulțimea dezorientată a ONG-urilor
arată cu degetul spre ultimul val populist. Habar n-au măcar ce înseamnă
„populist”.

Dar nu se pot isteriza prea tare din
cauza Giorgiei, dat fiind că aceasta este un produs al Institutului Aspen.

Giorgia reprezintă un caz complex.
Fundamental, ea este o „atlanticistă”. Urăște UE dar adoră NATO.

Și-ar dori să submineze Bruxelles-ul
din interior, dar să se asigure că UE nu taie acele fonduri cruciale pentru
Italia.

Așa că îi aduce la turbare pe
„experții” cripto-Stângii americane, care o acuză că este în cel mai bun caz
„semi-fascistă” – deci mult mai periculoasă decât Marine Le Pen și Viktor
Orban.

Apoi, i se iartă rapid păcatele pentru
că, măcar la nivel verbal, se proclamă a fi anti-Rusia și anti-China.

Dar și în acest caz ispita de a o pune
la zid este exagerată: la urma urmei, ea este apreciată de Steve Bannon, care declara
în urmă cu opt ani: „dacă găsești o figură rezonabilă să o pui în fruntea
dreptei populiste, câștigi cu siguranță”.

Mai are și o companie îngrozitoare:
Berlusconi este respins de americanii progresisto-neoliberali ca o „conservă a
lui Putin”, iar Salvini ca un „instigator naționalist”.

Este imperativ să adoptăm o doză
serioasă de realism pentru a ne putea face o imagine clară despre Giorgia. Să
apelăm deci la un excelent intelectual torinez, Claudio Gallo, care beneficiază
și de avantajul de a fi departe de ceața toxică a presei mainstream italiene, fieful
redutabilei familii Agnelli/Elkan.

Iată câteva aprecieri ale lui Gallo.

Despre popularitatea Giorgiei:

Sprijinul de care se bucură „în rândul
muncitorilor este o realitate. Se poate vedea în fiecare sondaj. Totuși, aceasta
nu este o tendință nouă și a început în perioada lui Berlusconi. Încă de
atunci, clasa muncitoare a început să voteze cu partidele de dreapta. Dar cred
că nu este doar o tendință italiană. Dacă te uiți la Franța, majoritatea
reprezentanților clasei muncitoare tradiționale au votat cu Le Pen, nu cu
partidele socialiste. Este o tendință europeană.”

Despre „agenda Draghi”:

„Vă puteți imagina ce tip de guvern am
avut până acum, cu Troika europeană întruchipată într-o singură persoană: Mario
Draghi. A promovat cele mai brutale reforme economice inspirate de Bruxelles,
cum ar fi flexibilitatea maximă și austeritatea fiscală. Acestea sunt măsuri
care afectează în principal clasa de mijloc și pe cei săraci (…) Guvernul
Draghi a redus cheltuielile sociale cu 4 miliarde de euro în primul an și cu
alte 2 miliarde în anul următor. Aceasta înseamnă că vor fi disponibili 6
miliarde de euro mai puțin pentru sănătate în doi ani. Au fost tăieri și în
educație. Sondajele arată că peste 50% dintre italieni NU l-au susținut pe
Draghi și programul său. Draghi provine din sectorul cel mai puternic al
societății: cel bancar. În presa italiană corporatistă e practic imposibil să
găsești critici la adresa acestei agende.”

Despre posibilele „jocuri” ale lui
Berlusconi:

„Are o popularitate destul de mare.
Este acreditat cu circa 8% din voturi. După atâția ani și atâtea probleme în
justiție, este enorm. (…) La câteva luni după alegeri, ne putem imagina o
situație în care Meloni este obligată să demisioneze deoarece nu poate gestiona
iarna grea (costul exorbitant al vieții, tulburări sociale). Va veni momentul
pentru o Grosse Koalizion care să salveze țara, iar Berlusconi, cu puternicul
său discurs pro-NATO și pro-Europa, e pregătit să își joace cartea. Berlusconi
va fi cheia viitoarei coaliții. Este mereu gata să facă orice compromis.”

Despre „instigatorul” Salvini:

„Este liderul unui partid foarte
divizat. A avut o agendă foarte populistă, dar la vârful formațiunii lui poți
găsi unele figuri de tehnocrați, ca Giancarlo Giorgetti, un aprig apărător al
intereselor Confindustria din Nordul Italiei. Salvini a pierdut consensul în
sânul bazei sale electorale, iar Meloni a furat din voturile sale, împreună cu
Mișcarea 5 Stele. Partidul său este divizat între vechi politicieni care visau
la o federație, pentru a mări autonomia regiunilor din Nord, și alții, mai
apropiați de dreapta lui Marine Le Pen. Este un amestec volatil.”

Despre „presiunile” asupra Giorgiei:

„Presiunea problemelor economice, a
inflației, a prețului gazelor etc., o va face probabil să demisioneze pe
Meloni, care este un politician dur, dar mai puțin experimentat în chestiuni de
stat. În Italia este un impas politic; ca peste tot în Occident, democrația nu
funcționează în mod corect. Toate partidele sunt aproape la fel, cu câteva
diferențe cosmetice; oricine poate forma o coaliție cu oricine, fără nici o
grijă privind valorile sau principiile.”

„Cât se schimbă lucrurile…”:

„Omul din spatele politicii externe a
Fraților Italiei este un fost ambasador în SUA și Israel, Giulio Terzi di Sant’Agata. Nu văd în ce mod opiniile sale diferă
de cele ale lui Draghi. Același background neoliberal și atlantist, același CV
tehnocratic. Meloni capitalizează doar de pe urma faptului că nu a participat
la ultimul guvern, chiar dacă nu propune nici o alternativă. Meloni repetă că
nimic nu se va schimba; vom trimite arme și bani (Ucrainei). Ea trimite multe
semnale către NATO și UE că pot conta pe ea în materie de politică externă.
Lucrurile sunt foarte diferite față de acum câțiva ani, când Meloni a scos o
carte în care afirma că trebuie să avem relații bune cu Putin și să construim o
nouă ordine europeană. Acum, poziția ei este total schimbată. Vrea să fie
considerată ca un viitor premier demn de încredere. Însă sondajele arată că
între 40 și 50% dintre italieni nu agreează ideea trimiterii de arme și bani
Ucrainei și susțin toate măsurile diplomatice care pot pune capăt războiului.
Criza costului vieții va consolida această poziție în rândul populației. Când
nu îți poți încălzi casa, toate se schimbă.”

Nimeni nu a pierdut bani pariind pe oligarhia
UE, care se comportă mereu ca o bandă de pungași, aroganți, încăpățânați, pe
care nu i-a ales nimeni.

Aceștia nu învață niciodată nimic. Și
întotdeauna dau vine pe oricine altcineva decât pe ei înșiși.

Urmându-și instinctele, Giorgia are o
șansă bună să îi îngroape și mai mult. Este mai calculată și mai puțin
impulsivă decât Salvini. Nu se va amesteca în treburile ministrului ei de
Finanțe – care va trebui să negocieze cu BCE.

Dar rămâne o „semi-fascistă”, deci
Bruxelles-ul îi va vrea capul – sub forma unei tăieri a creditelor bugetare ale
Italiei. Acești eurocrați nu vor îndrăzni să o facă împotriva voinței Germaniei
și Franței.

Și asta ne duce la configurația
politică a Consiliului European – extrem de antidemocratic.

Partidul Giorgiei este membru al
grupului Conservatorilor și Reformiștilor europeni, care are doar încă doi
membri: premierii Poloniei și Cehiei.

Grupul Socialiștilor și Democraților
numără șapte membri. La fel și în cazul Renew Europe (foștii „liberali”): aici
intră și președintele Consiliului European, supremul mediocru Charles Michel.

Partidul Popular, de centru-dreapta,
numără șase membri. Aici este inclusă și Ursula „Bunicul a fost nazist” von der
Leyen, dominatrix sadomaso care stăpânește peste Comisia Europeană.

De fapt, prima bătaie în cușcă între
femei la care vom asista este cea dintre Giorgia și dominatrix Ursula.

Fanfaronada mediteraneeană contra
Teutonilor tehno-barbari.

Cu cât Bruxelles-ul o va hărțui mai
mult pe Giorgia, cu atât aceasta va contraataca, având în spate întregul
sprijin al legiuniilor Romane post-adevăr: alegătorii italieni.

Luați-vă Negroni și sprițul Aperol. Începe „lo Spettacolo”!