Iubirea vrăjmașilor- Gând de Duminică de Elena Solunca

Ca Domnul să ne fie mereu împreună

Hristos îndeamnă să fim milostivi cum Tatăl nostru Cel ceresc milostiv este, un îndemn pe care Eminescu, Românul absolut, prețuia cu deosebire creștinismul pentru că pune Iubirea dintre oameni mai presus decât o face orice altă religie. Anume, spunea că și Socrate a primit să bea cucută, dar a făcut-o pentru a-și susține credința personală, cum în alt fel a făcut-o Lao-Tzu, socotindu-l un principiu universal. Adăuga  Eminescu că „suferințele de moarte ale dascălului și modelului nostru – Iisus Hristos –  nu ni se cer decât în momente excepționale,  de la eroi și de la martiri. Dar, întru cât ne permite imperfecțiunea naturii omenești, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni.”   

Plămădiți  din pământ de Însuși Dumnezeu care a suflat apoi Duh Sfânt purtăm în inimă, ”locaș al transcendenței”, Iubirea ce se cuvine să fie jertfa proprie pe altarul Iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu, lucrând-o cu râvnă și pricepere, cu timp și peste timp, credință tare,  iubire puternică și speranță neclintită. Îndemnând a urma acest imperativ, Hristos, îl împlinește detaliind: ” Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. 

Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” Așa a făcut-o El Însuși când, pe Cruce, într-o supremă îmbrățișare, s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Rugăciunea avea să-I fie spre dobândirea păcii Tatălui ceresc și bucuria mărturisirii: ”Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”, adică în mâinile Ziditorului care este Însuși Iubire, cum  asigură Sf. Ap. Pavel, ”nu cade niciodată” .

Într-adevăr, iubirea ține lumea ca într-un imn de slavă înălțat Celui Care ”pe toate cu înțelepciune le-a făcut”. În ea ne recunoaștem zicând: ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace între oameni bunăvoire” Altfel spus, condiția sine qua non pentru a putea a-L chema pe Dumnezeu ”Tată” este, dimpreună cu toate celelalte porunci să-ți iubești vrăjmașii; să vezi în vrăjmaș un om vrednic de iubire este a-l considera parte integrantă din lucrarea propriei desăvârșiri. Mai mult, o încununare a efortului constant de îndumnezeire a omului, tendință de revenire la raiul pierdut, aflarea lui în inima care, încredința Blaga, e ”nimic și e de toate” : ”Drumul tău nu e-n afară/Căile-s în tine însuți/Iar cerul tău se naște/ca o lacrimă din plânsu-ți”.

Desăvârșirea se naște din lacrimile pocăinței care aduc  mai aproape împărăția cerurilor, înțeleasă ca ”dreptate, și pace, și bucurie în Duhul Sfânt”. Mai mult, Sf. Ioan Înaintemergătorul  spunea:”Daca nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra împărăția cerurilor”. Acolo, în cer aflăm chipul lui Dumnezeu, al Iubirii, după care am fost făcuți cu misiunea de a lucra asemănarea. Până atunci, lumea este a ”războiului tuturor împotriva tuturor, ”belus omnis contra omnes”, dominantă fiind legea ”talionului” care stipula o echivalență mecanică: ”dinte pentru dinte, ochi pentru ochi…” E legea penală a reciprocității ce apare încă în Cartea Exodului   dată de însuși  Moise când a poruncit fiilor lui Israel:: „Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie”.  În  Levitic se adaugă, : 

„Cel ce va ucide un dobitoc să dea altul; iar cel ce va ucide un om să fie omorât”. Mai târziu,în Deuteronom este specificat  „De se va ridica asupra cuiva martor nedrept, învinuindu-l de nelegiuire… și, dacă martorul acela va fi martor mincinos… să-i faceți ceea ce voise să facă el fratelui său. Și așa să stârpești răul… Să nu-l cruțe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească”.  Creștinismul  a fost, cum spunem astăzi, ”o revoluție” în statutul de membru al familiei Ziditorului a toate care  nu este dat de naștere, ci de Iubire care salvează lumea. Principiul formulat astfel îl aflăm  îl găsim în Evanghelia lui Matei, fostul vameș care îndeamnă să căutăm ”mai întâi  împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă. Prin Iubire lăsăm loc lui Dumnezeu să lucreze în noi, prea bine știind că nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui mamona”. E, fără îndoială, porunca cel mai greu de împlinit dar numai astfel ne putem fi în familia lui Dumnezeu. Preaînțelepții noștri străbuni învățau: ”lasă-l în plata Domnului” știind că fiecare primește după măsură, că Domnul ”nu bate cu ciomagul” lăsându-i deschise ”ușile pocăinței”.

Sf.  Ioan, în Evanghelia sa, una a iubirii, povățuiește  ”să nu iubim lumea”, acest amestec de bine și rău și, nu odată teatrul luptei unora împotriva altora. În acest context, surprinde poate că ni se spune să iubim vrăjmașii, care, în cele din urmă sunt cei ne urăsc și nu respectă poruncile lui Dumnezeu. Se mai spune nu fără resemnare că ”lumea e așa cum este și ca dânsa suntem noi”. Sf. Augustin scrie că ”Ni se interzice să iubim slăbiciunile și se poruncește să iubim natura sa”. Slăbiciunile sunt decăderi, natura sa este bună, fiind făcută de Dumnezeu, dar mai sunt slăbiciunile care nu se cuvine a fi iubite, ci mai degrabă  prin înțelegere putem vedea  cum anume putem măcar minimiza răul. Singur creștinismul învață să iubim vrăjmașii pentru că, răsplata nu este a omului, ci a lui Dumnezeu. Iubirea vrăjmașilor este un fel de arvună a viitorului în care Dumnezeu va judeca vii și morții instituind împărăția Sa cea fără de sfârșit. Legea veche a talionului nici nu avea cum merge mai departe, statuând o încremenire în rău ca absență a binelui; Legea nouă urmează cuvintele Sf. Vasile cel Mare după care binele este absența răului pe care avem datoria de a-l izgoni dintre noi. Să fie între noi, cum spuneau cei din vechime, numai ”flori și armonie”. Abia așa ne putem asemăna cu Dumnezeu care este bun și cu cei nemulțumitori și răi, după cum plouă și peste cei buni și peste cei răi. Suntem chemați la o altă așezare a vieții – iubire pentru ură, bunătate pentru răutate, rugăciune pentru hulă, binecuvântare pentru blestem, ajutor pentru prigoană. Hristos nu doar că a propovăduit aceste norme ale vieții creștine, dar El Însuși s-a făcut Fiu al Omului ca omul să poată deveni Fiu al lui Dumnezeu. Mai mult, nu a așteptat să i se ceară iertare, ci Însuși s-a rugat, ”Părinte, iartă-i că nu știu ce fac” deși o putea face și El Însuși, fiind Fiul lui Dumnezeu și asigurând că ”Eu și Tatăl una suntem”. 

Se merge chiar mai departe întru lucrarea desăvârșirii ce stă în puterea omului în măsura în care face voia lui Dumnezeu cum îngerii o fac în ceruri: ”pe cel ce-ți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa! În Pateric întâlnim nenumărate exemple ce așteaptă parcă să fie întâlnite și în realitate. Un sfânt Părinte scrie: ”Când un om câștigă dreptatea prin milostenie, este încununat, nu cu o cunună dată sub legea celor drepți, ci cu cea a celor învățați din Evanghelie. Legea cea veche mai spune că oamenii trebuie să dăruiască săracului din averea sa și să-l îmbrace pe cel fără haine și să îl iubească pe aproapele său ca pe sine însuși. Interzice nedreptatea și minciuna. Însă, în perfecțiunea poruncilor evanghelice, se spun următoarele: Oricui îți cere, dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Și mai mult decât atât, omul nu trebuie doar să îndure cu bucurie nedreptatea de a fi lipsit de bunurile sale și de restul lucrurilor vremelnice, ci să își dea și viața pentru aproapele său. Acesta este omul milostiv.” 

Ca ajutor avem cuvintele: ”Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”, ca inițiere a unui nou tip de relații interumane în care inițiativa este și rămâne a ”binelui” ca măsură a relațiilor dintre oameni, căci, cum nimeni nu-și poate dori răul sieși, așa nu are dreptul de a-l dori sau, mai rău, a-l pricinui celuilalt. Sfântul Efrem Sirul spune, reliefând diferența dintre cele două Legăminte că: ”Ochi pentru ochi este perfecțiunea dreptății. Din Noul Testament reținem:  Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt este desăvârșirea harului. Deși ambele au continuu criteriile lor, ne-au fost propuse prin cele două Testamente. Primul Testament spunea să se sacrifice animale ca pedeapsă, căci dreptatea nu îngăduia ca unul să moară în locul altuia. Al doilea Testament s-a scris cu sângele unui Om, care prin harul Său S-a dăruit pe Sine în numele nostru. Astfel, unul a fost începutul, iar celălalt continuarea harului în care  sfârșitul și începutul este fără greșeală. Pentru cei care nu au înțeles, începutul și sfârșitul sunt separate unul de celălalt. Atunci când le observăm, însă, sunt un tot unitar.” Iubirea vrăjmașilor este urmată de făptuirea binelui fără a cere sau aștepta nimic în schimb, pentru că doar așa vom putea numi ”fiii ai celui de sus”.

Așa s-a arătat întâiul mucenic Ștefan, care sub ploaia de pietre s-a rugat: ”Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. La noi, Mircea Vulcănescu și-a dat sufletul în mâinile Domnului zicând: ”Să nu ne răzbunați”. Aceasta înseamnă a-i urma lui Hristos, străduindu-ne a fi ”îndelung răbdători și mult-milostivi”. Mai mult, un comportament asemănător se recomandă și pentru cei cărora le împrumutăm, urmând cuvintelor Sf. Vasile cel Mare: Dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb. Ce mulțumire puteți avea, se spune, dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi. Observați puterea acestor vorbe și veți îndrăgi bunătatea Dătătorului de lege. Atunci când vrem să dăm ceva unui sărac în numele Domnului, este un dar și un împrumut în același timp. Este un dar pentru că nu nădăjduim nimic în schimb, dar un împrumut pentru că Domnul plătește în locul aceluia, căci primind El mărunțișuri prin persoana săracului, va da în schimb daruri minunate.”

Între aceste daruri am socoti și lacrimile pocăinței și tot gânditorul poet din satul ce poartă în nume ”sunetele lacrimii” le descifrează când spune cum, căzut din rai, parcă mustrat de seninul cerului, Adam căzut cu fața la pământ s-a rugat: „Stăpâne ia-mi vederea/ori dacă îți stă în putință împăinjenește-mi ochii/c-un giulgiu/să nu mai văd/nici flori nici cer/ nici zâmbetele Evei și nici norii/ Căci vezi, lumina lor mă doare/Și-atuncia milostivul, într-o clipă de-ndurare/îi dete lacrimile”. E o formă a milostivirii divine pentru că astfel conștientizăm cum anume e nevoie să fim, cu atât mai mult, cu cât, cum învață Apostolul neamurilor, noi nu avem nimic de la noi, ci toate de la Dumnezeu. El ne arată cum să fim, ce să facem și ne asigură toate cele necesare, așteptând acel tainic ”Da”, venit din străfundul  inimii, unde să se întâlnească cerul și pământul”. Domnul nu răsare soarele doar pentru cei buni, dar ei sunt cei care se bucură mărturisind: „Cu noi este Dumnezeu.” Poate fi o bucurie mai mare?Tot în Pateric, e o povestioară în care un sfânt nu se roagă ca să fie ferit de necazuri; le îngăduie dar cere  fierbinte a în acele clipe atunci să-i fie alături.  Cu Dumnezeu, durerea nu e durere, cum întunericul nu este întuneric. O spunea David: „De mă voi sui la cer, acolo ești. De mă voi coborî în iad, de față ești/…„Și am zis: ”Poate întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu”/Dar întunericul nu e întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina”. 

Sfinții Părinți au întocmit și o „scară” care începe cu a nu face primii răul, continuă cu refuzul răzbunării – doar a lui Dumnezeu este răzbunarea – a primi prigoana…de a ave cum spune Sf. Simeon Noul Teolog – aceiași bună simțire egală pentru cei care ne batjocoresc în față, ne osândesc; a primi ocara ca binecuvântare, recunoștința față de cel care te ocărăște că astfel îți cunoști „răul din suflet”. Într-un final apoteotic se spune; ”Fericiți veți fi când vă vor ocărî și prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri”. Urcând, ajungem la iertarea vrăjmașilor așa cum Hristos, pe cruce fiind, i-a iertat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Rămâne neobositul exercițiu zilnic de a face o cale regală de la cuvântul bun la fapta dreaptă și îndreptătoare.

Cuvântul din urmă este tot al lui Valeriu Gafencu acest sfânt care a adus raiul între gratiile închisorilor comuniste ca soluție la criza care se adâncește. Soluția este Hristos cu atât mai mult cu cât și știința care ”ancorează în Hristos” arătând perfecțiunea Creației.  care numai omului îi este dat a o desăvârși, el fiind cununa desăvârșirii. Astfel vom conștientiza că omul nu e o ”ființă spre moarte”, celebrul ”Sein zum Tode”, ci o ființă spre Înviere. Ne e mereu dimpreună Fecioara Maria, Maica Domnului de care nu ne putem înstrăina pentru că ne-a fost dăruită de Însuși Fiul Său când a spus ucenicului Ioan; ”Iată mama ta” și Maicii Fecioare: ”Iată fiul tău.” În sfințenia ei, în nașterea peste fire este prefigurată renașterea lumii în Duh și Adevăr – Duh este Domnul Dumnezeu care a făcut cerul și pământul cu nesfârșitele splendori și Adevăr – Fiul Său pentru a cunoaște pe Dumnezeu Tatăl,  îngăduindu-ne a vedea în veșnicie contemporaneitatea fără sfârșit în Lumina Învierii. 

Articol republicat In Memoriam Doamna Elena Solunca