Florin Palas: Gânduri la pomenirea lui Ion Ilioi, luptător anticomunist cu arma în mână în Munții Făgăraș

Sâmbăta morților a fost rânduită de Biserica Ortodoxă pentru pomenirea tuturor celor au adormit în dreapta credință. Institutul „Elie Wiesel” din România a solicitat însă Bisericii Ortodoxe Române, acum vreo doi ani, încetarea pomenirii actului martiric al filosofului creștin Mircea Vulcănescu. Iar de la Patriarhia Română a plecat o „circulară” în țară cu solicitarea anticreștină a celor nenumiți de la Institutul cu pricina. Bănuim că orice preot a scuipat în sân și a pus „circulara”, cu grija cuvenită, în primul coș întâlnit. Același institutut solicita acum câțiva ani site-ului Doxologia ștegerea unui articol despre Valeriu Gafencu, cel pe care un evreu luminat, Părintele Nicolae Steinhardt, îl considera „sfântul închisorilor”. Monahul de la Rohia își arăta, în fapt, și recunoștința pentru că Valeriu Gafencu îi cedase streptomicina salvatoare unui tânăr evreu, Richard Wurmbrand, salvându-i astfel viața. Este o bătălia a neokominterniștilor cu morții, una din care vom izbândi, pentru că morții vor fi alături de noi, așa cum a profețit Părintele Gheorghe Calciu.

Astăzi îl pomenim pe Ion Ilioi, luptător anticomunist cu arma în mână în Munții Făgăraș, un alt „interzis”, alături de camarazii săi de luptă, aflați sub conducerea lui Ion Gavrilă Ogoranu. În opinia reprezentanților Institului Elie Wiesel, evocarea luptătorilor din munți „reprezintă un risc pentru consolidarea unei democrații civice la care aspirăm”. Conducătorul institutului este urmașul ideologului bolșevic Radu Florian, cel care i-a înfierat public pe Constantin Noica, Petre Țuțea, Radu Gyr etc. Dar, n-așa, vorba agentului KGB Silviu Brucan, nu pot fi condamnați copiii pentru faptele părinților. Cu excepția fiilor de legionari, a așa-zișilor criminali de război și a foștilor deținuți politic învinuiți aiurea pentru apartenența la Mișcarea Legionară, conform principiului afirmat de securistul care l-a anchetat pe marele teolog Teodor M. Popescu: „Ești legionar pentru că ești teolog și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. În zilele noastre, reprezentanții Forumului Democrat German și ai Comunității Evreiești din Parlamentul României au inițiat un proiect de lege discriminatoriu, votat cu imensă majoritate de voturi, prin care urmași ai foștilor deținuți politic sunt privați de drepturile reparatorii cuvenite pentru suferințele îndurate de aceștia.

Ion Ilioi era elev la Liceul „Radu Negru”, când a hotărât să plece în munți, pentru a lupta împotriva regimului sovietic de ocupație și a cozilor lor de topor. Avea doar 18 ani, dar iubea libertatea, mai presus de orice. Pentru luptătorii din munți, libertatea avea chipul lui Dumnezeu. Iar pentru aceasta a renunțat la familie, la casă și la distracțiile tinereții. A fost rănit grav, în august 1954, într-o confruntare cu Securitatea, pe Muntele Avrigului. Un glonț i-a perforat plămânul drept, ficatul și coloana vertebrală. A fost anchetat de colonelul Crăciun până și pe patul de spital, dar nu și-a trădat frații de luptă.  A fost condamnat la muncă silnică pe viață. A ieșit din închisoarea Aiud în anul 1964. A fost în continuare urmărit de Securitate, fiind șicanat permanent, el și familia lui. După 15 ani de lucru la CAP, a fost pensionat medical. Avea probleme grave de vedere, dar avea o forță fizică de invidiat. Cei care l-au cunoscut nu vor uita niciodată puternicele sale strângeri de mână. „Doar credința în Dumnezeu și iubirea de țară m-au ținut în viață”, spunea luptătorul anticomunist.

Printre cei cărora nu pot primi indemnizațiile reparatorii se află și urmașii luptătorilor din Munții Făgăraș. Zeci de ani, haita kominternistă a inoculat românilor clișee de propagandă comunistă, mințind sistematic, spre exemplu, că luptătorii din rezistența armată anticomunistă ar fi fost bandiți și ucigași nemiloși. Din păcate, elemente ale acestei propagande mai răzbat și astăzi în spațiul public românesc.

Am încercat să deslușim crâmpeie din adevărul acestui fenomen, în urma convorbirilor pe care le-am avut cu supraviețuitori ai rezistenței din munți sau cu sprijinitori ai acestora (Ion Gavrilă Ogoranu, Olimpiu Borzea, Dumitru Moldovan, Ioan Roșca sau Părintele Profesor Ioan Glăjar, care mi-au fost de mare folos în înțelegerea creștină a rezistenței). Au rezultat următoarele concluzii:

– în primul rând, tinerii luptători aveau o educație religioasă primită în familie, în școală, în „Frățiile de Cruce” și, mai ales, în Biserică și de la Biserică;

– în general, împotriva imaginii inoculate, a unor oameni fioroși, am întâlnit oameni de o sensibilitate deosebită, firi idealiste, și aceasta nu numai în rândul luptătorilor de pe versantul nordic al Munților Făgărașului (cine a citit scrierile lui Vasile Motrescu, Nicolae Mazilu, Nicolae Purcărea, Ioan Golea, înțelege ce spun);

– luptătorii din munți au considerat că regimul comunist a fost unul de ocupație, impus de trupele ateo-bolșevice sovietice, și, în calitate de soldați ai Crucii și ai Neamului Românesc, au luat armele în mână pentru a se opune agresiunii. Deci, reacția luptătorilor din munți a fost una de apărare, „drapelul sub care se lupta era tricolorul”, având conștiința că reprezintă adevărata Armată Română, și nu cea silită să cânte pe străzi „O, Moscova, patria mea”, după cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu;

– au avut permanent credința că luptă pentru ca neamul nostru să rămână creștin;

– s-au încadrat totdeauna în morala creștină și onoarea militară.

Partizanii au ținut să nu rămână în urma lor nicio acțiune de care să le fie rușine. Nu au tras niciodată primii asupra ostașilor trimiși să-i hăituiască în munți.

Referitor la datoria de a-ți apăra neamul agresat, vrednicul de pomenire Părinte Profesor Ioan Glăjar spunea: „Datoria de a-și apăra propria viață dată de Dumnezeu, ca și datoria de a apăra credința neamului românesc atacată de către atei, precum și datoria de a lupta pentru binele, libertatea și demnitatea neamului românesc i-au determinat pe tinerii din grupul de rezistență anticomunistă să răspundă tiranilor în același mod, cu aceleași arme”. Despre o asemenea datorie, iată ce spune Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” (Editura Mănăstirii Rohia, 2005, pag. 286-287): „Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect […] A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de noblețe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie și trădare a principiilor pe care le aperi și a nevinovaților pe care îi lași pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Rațiunea este accesibilă numai oamenilor raționali. Față de omul rațional se va recurge la rațiune. Față de zarafi, Domnul n-a șovăit să pună mâna pe bici.”

– nu erau hotărâți să reziste și să lupte din interese personale sau de grup, ci în temeiul conștiinței creștine și naționale, ce i-a însuflețit dinainte de a păși pe drumul rezistenței și luptei anticomuniste și antiateiste.

Din testamentul Grupului Carpatin Făgărășean, întocmit pe Muntele Buzduganu, în 1954, reiese misiunea neamului nostru, așa cum o vedeau ei: mântuirea. Citez:

 „Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege drama de pe Golgota”.

Este important de subliniat că aceste gânduri ale lor au fost urmate întocmai în acțiunile desfășurate. Gavrilă Ogoranu povestește, în volumele sale de memorialistică, două situații în care ar fi putut ucide trupele de Securitate (una, într-o livadă situată între Gura Văii și Pojorta, și o alta, la o întretăiere de drumuri de hotar între Șomartin, Chirpăr și Săsăuș). Unui colonel de securitate, care-i povestea lui Gavrilă cum l-a căutat pentru a-l împușca, acesta îi spune: „Noi puteam să vă împușcăm, dar n-am vrut să tragem”.

Dumitru Comșa, din satul Cincu, unul dintre sprijinitorii luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului, declară, la rândul lui, că în 1952 Ion Gavrilă i-a povestit: ,,Mitică, l-am avut în cătarea puștii chiar pe Crăciun (fost prigonitor al studenților anticomuniști ai Clujului anului 1946, care devenise șeful Securității Brașov). Eram pe drumul Cincșor-Cincu spre Rodbav. N-am putut să trag chiar dacă știam că mi-a ucis camarazii. «Noi ne apărăm, nu împușcăm», mi-a spus Gavrilă”.

O altă mostră a spiritului care i-a animat pe luptătorii anticomuniști din munți o găsim într-un mesaj adresat de partizani ostașilor din trupele de armată și securitate stă scris: ,,Către voi, ostași români! Comuniștii și străinii vă trimit să ne ucidem unii pe alții pentru interesele lor. Măi băieți, noi nu tragem în voi! Faceți și voi la fel. Și noi și voi suntem tineri români! Trăiască România liberă, fără comuniști! (Semnat) Armata Națională Română” (sursa: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol II, pg. 49)

Aceste fapte creștine ne îndreptățesc să spunem că acțiunile luptătorilor din munți s-au înscris întotdeauna în preceptele moralei creștine. Ele sunt o ofrandă adusă de partizanii anticomuniști lui Dumnezeu, spre dăinuirea neamului românesc. Din acest motiv, considerăm că luptătorii din Munții Făgăraș constituie pilde și modele de credință creștină.