VREAU ACASĂ devenise un leit-motiv în viața noastră
„Dorul de-acasă nu ți-l ia nimeni”
– Doamna Adina Keneres, faceti parte din categoria, putin numeroasa, a romanilor „intorsi acasa” din exil – in cazul dumneavoastra, chiar in plina glorie. Cand ati plecat in Franta si in ce imprejurari?
– Am plecat din Romania in 1987, cand, cu tot premiul Uniunii Scriitorilor obtinut pentru debut, nu mai indrazneam sa predau a treia carte (a doua aparuse in 1985). Intreaga „tanara generatie” de atunci era pusa sub lupa – cu si fara motiv – pentru ca, in mintea „lor”, aceasta prezenta un pericol. Si cum eu faceam parte din aceasta „tanara generatie”, dupa mii de cereri obtinand, totusi, un pasaport, am plecat in Franta, de unde m-am intors dupa 11 ani.
– V-ati adaptat usor in Franta?
– La inceput, am lucrat un an intr-o galerie de arta la Paris, dar dupa aceea numai in edituri. Am facut mai ales carte practica si carte pentru copii – acestea au devenit si sunt obsesiile mele. Am inceput, ca toata lumea, cu literatura generala, dar acesta este un teritoriu destul de plat, de banal, daca nu operezi tu insuti la selectia cartilor. Nu mi s-a parut interesant deloc sa fac carte „la kilometru”. De aceea, din 1994 am devenit independenta, am lucrat pe contul meu, ca realizator de carte – de la proiect pana la realizarea proiectului.
– Ce a insemnat exilul pentru dumneavoastra?
– In general, lumea ma intreaba cum e cu romanii de acolo, cu comunitatea, iar eu dau singurul raspuns, stupid, dar singurul adevarat pe care-l am: Nu stiu cum e! In tot acest timp eu am muncit enorm, de dimineata pana seara, sambete nenumarate. Din 52 de sambete, cate are anul, cred ca 48 le-am lucrat, impreuna cu o buna parte din duminici si nopti pe masura.
– V-a fost greu?
– As vorbi cu pacat daca as spune ca mi-a fost greu. Eu am dat un anunt, m-au ales in selectia finala, dupa care… lucrurile au decurs de la sine, fara efort. Am schimbat cateva locuri, strict din interes pentru subiect, cu diferenta de oferta la salariu, si asa mai departe. Dar n-am cunoscut durerea, tristetea, lipsa de bani, somajul.
– Nici dorul de-acasa?
– Pe asta nu ti-l ia nimeni. Dar cel mai nostalgic dintre noi, cel mai indurerat pentru „acasa” a fost sotul meu, poetul Petre Romosan, cladit – ca sa zic asa – „in limba romana”. N-as spune ca eu sunt mai putin cladita decat el pentru ca, in ciuda numelui unguresc pe care-l taraim dupa noi de secole, cei din familia tatei au fost romani, ardeleni de scoala germana, iar din partea mamei, au fost toti preoti din tata-n fiu si, de zece generatii, ii cheama Pop.
Pe noi doi ne leaga o Romanie profunda; dar el, fiind mai boem, plecat de-acasa de la 14 ani, simtea ca-si datoreaza mai mult existenta Romaniei decat mine, care am trait disciplinat si cuminte, acasa la parinti.
Oricare ar fi insa explicatia sentimentala, Petre a tinut sa se intoarca in Romania, in ciuda unei reusite profesionale extraordinare. Dupa doi, trei ani de cand ajunsese la Paris, a reusit – singurul roman in istorie – sa deschida o galerie de arta proprie si sa faca o gramada de bani. Este una dintre putinele persoane nonfranceze cunoscute si respectate in licitatii si galerii de arta. Si, cu toate astea, „vreau acasa” devenise un leit-motiv in viata noastra din ultimii doi ani, doi ani si jumatate. Asa ca, in cele din urma, am zis si eu „hai acasa!”, in august ’97. (…)
– Revenind la familia Romosan, cum arata o zi din viata ei? V-ati regasit rudele, prietenii?
– Ziua, oricare ar fi ea, e o masinarie. Incepe sa huruie devreme, sub stress, si se termina tarziu, cu spaima ca nu s-a implinit nimic. Culmea, cele mai odihnitoare sunt orele de concentrare coerenta, pe o singura tema. Ele vin seara sau noaptea, ca un „premiu” pentru o zi bine fugarita. E greu de spus ce mai ramane. Asa se petrec lucrurile in conditiile in care echipa e competenta, muncitoare, responsabila si vesela. Nu-mi pot imagina cum ar fi sa fie in alte conditii…
– In casa dvs. exista o mica persoana, plina de gratie si de farmec copilaresc: fetita dvs., Marguerite. Ce rol joaca in „masinaria” cotidiana? Reuseste sa blocheze cate-o rotita?
– Fetita noastra e o fanatica a cartii. Gestioneaza entuziasmul pe un ton critic si deseneaza cu pasiune pentru noi. Inventeaza semne si imagini, dar nu are prospetimea naiva la care te-ai astepta, ci un fel de copilarie aproape publicitara a compozitiei, ca un ecou al culturii vizuale in care a crescut. Pentru ca e un copil francez altoit pe o familie romaneasca, isi continua scoala franceza la Bucuresti, vorbeste bine romaneste si, de curand, vrea sa si scrie „cum trebuie”, asa ca s-a apucat sa ia lectii. E un copil extraordinar de adaptabil, amabil si sensibil la relatii vii.
– D-na Keneres, oare regretati intoarcerea dvs. in Romania? Visele pariziene s-au risipit?
– Regret de zeci de ori pe zi banalul mecanism al vietii civilizate, confortul ratiunii si al bunului simt, pe care nici o „originalitate” romaneasca nu le poate inlocui. Nu regret insa ca traiesc aici vremuri unice, un fund de sac plin cu sperante (ca asa arata inceputul unei posibile ascensiuni) vs lucruri care depasesc fantezia unui diavol oarecare. Daca traiesc inca zece ani, imi voi scrie memoriile cu delicii.
About Post Author
