Sergiu Ciocârlan: Părintele Arsenie Boca și proiectul înnoirii României

Din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial și pînă în 1948, Mănăstirea Sâmbăta de Sus și Cuviosul Părinte Arsenie
au constituit reperele unei intense mișcări de înnoire duhovnicească a
românilor din Ardeal. Cuvintele de atunci ale Părintelui își depășesc contextul,
rămânând actuale. Școala înnoirii începe prin lămurirea poporului, și mai ales
a tinerilor, că viața are ca îndreptar poruncile dumnezeiești și că, neurmând
calea aceasta, se vor rata.  „Nouă, toate
necazurile ne vin de la greșeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie și
spală cu ele vinovățiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea
prin necazuri dovedește nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea lui”.[1]

Suntem un popor care a păcătuit înaintea
lui Dumnezeu. Aceasta ne spune Cuviosul. Fiind aproape de finalul primului
pătrar al acestui veac, vedem că asupra noastră se îngrămădesc necazurile:
neputințe sufletești și trupești, molime, război. România se scufundă și mulți
încearcă să părăsească această corabie aflată în derivă. Dar plecarea nu este
neapărat o soluție. Soluția este să construim împreună România. Cum? După
planul lui Dumnezeu: „El așteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăința de
bunăvoie sau nu; învățăm din necazurile altora sau așteptăm să ne spargem și
noi capul de ele, ca și ei?”.[2]

Temelia este pocăința. Dacă lucrăm
pocăința, soarta României se schimbă. Dacă nu, degeaba ne tot lamentăm. Din
punct de vedere politic, nu există ieșire, dacă rămânem în această stare. Dumnezeu
a fost izgonit din treburile cetății[3]– ne tot amintește Părintele Arsenie –, iar noi nu vrem să pricepem de ce nu se
urnește discursul politic în faptă și de ce în România se bate pasul pe loc. Ce
s-a făptuit în peste trei decenii de la evenimentele din decembrie ’89?
Revoluția însăși a fost furată. Comunismul s-a reîntrupat. Deși recentă,
istoria însângerată a țării zace încă în mare parte nedescoperită.

Părintele Arsenie este aspru cu un popor
care merită urgia lui Dumnezeu. Am tot adăugat păcate și nu se vede semn de
pocăință. De aceea viitorul este atât de nesigur, căci „îți pune în brațe
necazurile poruncii a șaptea”.[4]Ne vine cumplit de greu să acceptăm că suntem un neam desfrânat și păcătos,
după cuvântul Scripturii. Însă Părintele Arsenie ne ceartă pe noi, cei de azi,
cu un rost: „Mulți, până nu-și înțeleg greșelile, se cred curați, apărându-se:
că n-au omorât, n-au dat foc și așa mai departe. De fapt ei sunt închiși și
legați la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când
le izbești păcatele peste obraz”.[5]Așa de grele sunt păcatele poporului nostru, încât Cuviosul Părinte este nevoit
să ni le spună în față pentru a trezi în noi gând de pocăință adâncă. Căci știe
că numai astfel poate veni de la Dumnezeu „cale milostivă de îndreptare,
vremuri de reînviorare, iar nu osândă și urgie mare”.[6]

Pocăința nu este vorbă, ci cale de
urmat. Pe calea aceasta va merge poporul român, fie de voie, fie de nevoie.
Unii dintre noi nădăjduiesc că generațiile mai tinere vor schimba România. Nu
greșesc întru totul. Căci nouă, tuturor, ne revine această datorie. România nu
este doar a mea. Dacă ne pasă de țara aceasta, vom lua în calcul pocăința ca
prezent continuu. Așadar, pe de o parte, înnoirea României constă în
întoarcerea din căile pierzării, indiferent de vârstă, și punerea înzestrărilor
noastre în slujba lui Dumnezeu.

România are nevoie de tineri cu
perspectiva împlinirii unui ideal. Părintele Arsenie i se adresează unui Adrian,
care este exponentul generațiilor de astăzi, „pentru ca nu cândva, în viitor,
să ne bagi de vină că nu ți-am avut de grijă, că nu ți-am vestit cele ce pot să
ți se întâmple”.[7]Cuvântul profetic al Cuviosului poartă grija acestui neam care se strică din
tinerețe și merge pe cărări străine. „Adriene, rădăcina relelor e lipsa de
principii fundamentale în suflet. Fără principii cu ce să reziști tentațiilor?
Superficialitatea nu e principialitate”.[8]

În fond, Cuviosul ne avertizează că dacă
vrem să construim România – acea Românie pe care nimeni nu ne-o poate da,
oricâte promisiuni „ferme” s-ar face –, atunci să ne apucăm de treabă și să
întipărim copiilor noștri acea concepție de viață care să le dea mintea
luminată de cunoștința Duhului. Desigur, în acest sens, noi înșine suntem
provocați să lucrăm continuu. Să le fim noi școală, prin echilibrul nostru,
prin valoarea principiilor noastre. Vedem bine că nici familia, nici școala
instituționalizată nu mizează pe formarea caracterului, a omului lăuntric. „Aci
se petrece marea ta păcăleală, că faci confuzia catastrofală între BINE și
PLĂCERE. E «bine» ce-mi «place» mie, răul e suferința”.[9]

Concepția de viață a generațiilor tinere
de astăzi este radiografiată atent de Părintele Arsenie – declinul rațiunii,
care se întunecă și devine sclava instinctelor primare. „«Stăpânire de sine», «înfrânare»,
«jertfa intereselor egoiste», «seriozitate», «stăruința la carte», «răbdarea» –
astea toate zbârlesc coama «naturii» omenești. «Responsabilitate» – altă
năpastă. «Dumnezeu?», «Religia» – anacronic, teroare metafizică; numai babele o
mai cred. «Eu sunt Dumnezeu!» – șoptește trufia din om. Cât privește «nemurirea
sufletului» – asta-i lată de tot. «Sufletul» nu există; «conștiința» e reflexul
realității în oglinda unui suflet, care nu există independent de trup… deci
n-avem cui «răspunde» de nimic, fiindcă în afară de viața materială prezentă nu
mai e nimic!”.[10]

România se construiește cu creștinismul
de tinerețe. Așa se pun bazele țării – tinerețea curată, care pune o frână
hotărâtă patimilor. Aceasta înseamnă lepădare de sine, adică lepădare de egoism
și plăcere. Prin țară și dincolo de hotare, sunt români care, împreună, au pus
bazele unui astfel de proiect de înnoire a României. În peste trei decenii de
la revoluție, prioritatea la nivel oficial (și nu numai) nu a fost construirea
României. Deși semnele dezastrului se arată de peste tot, se continuă
triumfalist pe direcția unui sistem înțepenit. De aceea, unele comunități
românești, în mod discret, au început să creeze fundamentele unei Românii
înnoite. În aceste comunități se nasc, cresc și sunt educate noile generații
care pot schimba fața României.

România se construiește cu principii
asumate. Cuviosul Părinte Arsenie lămurește oricărui tânăr: „Tu vrei o
libertate și o independență fără condiții… – ca să ajungi legat fedeleș de
patimi și de instincte dezlănțuite. Libertatea e altceva: capacitate interioară
de a stăpâni patimile, până la completa lor supunere. Dacă n-ai principii, n-ai
nici putere, n-ai nici libertate”.[11]În comunitatea restrânsă din care facem parte, copiii noștri pot învăța ceea ce
nu pot învăța în societate. Anume că libertatea nu înseamnă fumat, băutură,
droguri, jocuri de noroc, desfrânare, ci ieșire din cultura aceasta orizontală.
Altfel, ne paște spectrul ratării. Căci și copiii noștri se ratează, și noi
prin ei. „Cartea și cu patimile nu merg în paralel, cum ți se pare ție. Merg
una contra alteia. Și întotdeauna pe câmpul de bătaie rămâne înfrântă cartea.
Ai perspectiva unui ratat”.[12]

Ca să avem o Românie înnoită, e necesar
să ne asumăm aceste principii: stăpânire de sine, înfrânare, jertfa intereselor
egoiste, seriozitate, stăruința la carte, răbdarea, responsabilitatea, credința
vie în Dumnezeu. Iar copiii noștri, privind la felul în care le trăim zilnic,
să se umple de cultura Vieții. Așadar, împreună, întru pocăință adâncă, putem
clădi ceea ce zadarnic așteptăm de la autoritățile politice. Cuviosul Părinte
Arsenie are o soluție practică pentru noi: „Odrasle pentru Dumnezeu! Aceasta e
pretenția lui Dumnezeu de la căsătorie; – și după atare roade tânjiți și voi
băgând vină celor pe care le-ați adus. Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci
începe! Asta i-ar fi iertarea!”.[13]