„Eu am venit aici să mă bucur!”, spune Andrei cu încrederea omului care exprimă singurul motiv pentru care cineva ar putea să participe la un concurs de înot de performanță. Iar întrebarea „De ce ai ales să vii aici?” devine, brusc, cea mai stupidă întrebare din lume. Are 17 ani și este unul dintre tinerii cu Sindrom Down care înoată acum la Special Olympics Romania, cea mai importantă competiție sportivă dedicată copiilor și tinerilor cu dizabilități intelectuale. Andrei nu vorbește despre victorie și nici nu își încordează toate forțele doar cu gândul la medalia de aur. A venit tocmai din Botoșani, orașul natal, a traversat țara cu trenul până în București și are un singur scop – să se bucure. Asta e singura performanță pe care vrea să o atingă astăzi.
Pentru copiii cu Sindrom Down și pentru familiile lor, performanțele au alte dimensiuni, iar victoriile pentru care muncesc nu sunt răsplătite întotdeauna cu trofee sau medalii strălucitoare. De exemplu, performanța la care visează părinții tuturor tinerilor prezenți acum în tribuna bazinului Dinamo, la concursul Special Olympics, e ca societatea din România să îi accepte pe copiii lor ca pe niște oameni cu calități și abilități valoroase. Dorința pe care puțini reușesc să o transforme în realitate e ca, după ce termină școala, acești tineri să poată avea un loc de muncă, să ajungă să se simtă utili și apreciați.
Dincolo de beneficiile pe care antrenamentele sportive le au, la Special Olympics asta e adevărata miză, de fapt – ca tinerii cu Sindrom Down să fie văzuți și priviți ca niște persoane care fac lucruri admirabile, care înoată și cuceresc podiumuri și recorduri. Și nu doar la Special Olympics, ci în fiecare zi, mult mai des decât persoanele tipice, care se nasc cu numărul obișnuit de cromozomi.
Competiția Special Olympics creează o lume aparte, din care oamenii cu Sindrom Down simt, în sfârșit, că aparțin. E lumea în care nimănui nu-i pasă ce dizabilități ai, doar de ce poți face. Și e lumea în care părinții lor au ocazia să fie doar părinți, nu și asistenții personali din fiecare zi.
I-am întrebat câțiva dintre părinții prezenți în tribunele bazinului, în timpul competiției, cum văd ei egalitatea de șanse în România, iar răspunsurile pe care le-am primit sunt de o simplitate copleșitoare: „Cred că egalitatea înseamnă, de fapt, să fim oameni. Să ne purtăm omenește și să îi vedem pe tinerii cu Sindrom Down ca pe niște oameni ca noi. Atât.”. Am surprins în materialul de mai jos o mică parte din lumea lor.
About Post Author
