Strania amiciție dintre JFK și Hrușciov care a stârnit furia CIA și a Pentagonului și a dus America în pragul unei Lovituri de Stat

La jumătatea lunii decembrie, Joe
Biden a dispus ca aproximativ 3.000 de documente privind asasinarea lui John F.
Kennedy să rămână secrete.

Biden a încălcat astfel legea
Congresului din 1992, care prevedea ca TOATE documentele privind tragedia de la
Dallas, din noiembrie 1963 să devină publice până în 2017.

Trump ignorase și el această lege.

În aceeași zi, Tucker Carlson făcea dezvăluiri explozive despre rolul CIA în lichidarea lui JFK.

În condițiile în care implicarea CIA este
un secret al lui Polichinelle, marea întrebare rămâne:

Ce pericol de moarte mai pot conține, după
59 de ani, cele 3.000 de documente și pentru cine, în condițiile în care toți
protagoniștii de atunci sunt morți demult?

Iată mai jos un fragment dintr-un articol senzațional publicat încă din 2013 de Robert F. Kennedy Jr. despre
dușmanii de moarte pe care și i-a făcut unchiul său.

*

Pe 22 noiembrie 1963, unchiul meu,
președintele John F. Kennedy a mers la Dallas cu intenția de a condamna ca
„nerațională” ideea dreptei că „pacea este un semn de slăbiciune”.

El dorea să afirme că modul cel mai
potrivit de a demonstra puterea Americii era nu prin folosirea armelor
distrugătoare ci prin a fi o țară care „pune în practică ceea ce predică despre
drepturi egale și justiție socială”.

În ciuda retoricii de Război Rece din
campania sa, cea mai mare ambiție a lui JFK în calitate de președinte era să o
rupă cu ideologia militaristă care dominase țara noastră de la Al Doilea Război
Mondial încoace.

El i-a spus unui prieten apropiat, Ben
Bradlee, că dorește ca epitaful său să fie: „A păstrat pacea”, iar altui
prieten, William Walton, i-a spus: „Sunt aproape un președinte al «păcii cu
orice preț».”

Hugh Sidney, un ziarist și prieten, a
scris că principala caracteristică a politicii lui JFK a fost o „respingere
totală a războiului”.

Președinția lui JFK va fi o permanentă
luptă cu propriile sale agenții militare și de informații, care se dedau la
nesfârșite stratageme pentru a-l prinde în escaladarea de la un război rece la
unul cald.

Prima sa confruntare majoră cu
Pentagonul, dezastrul de la Golful Porcilor, a avut loc la doar trei luni de
la începutul mandatului său și a trasat linia pentru următoarele 1.000 de zile.

Predecesorul lui JFK, Dwight D.
Eisenhower, finalizase planul de sprijin pentru o invazie a Cubei de către
insurgenți anti-Castro, însă vicleanul general a lăsat punerea ei în practică
echipei Kennedy, care a venit după el.

De la început, JFK a suflat și în
iaurt, așa cum a recunoscut directorul CIA Allan Dulles, cerând asigurări din
partea șefilor CIA și ai Pentagonului că nu există nici un risc de eșec și că
nu va fi nevoie de o implicare militară americană.

Dulles și generalii au mințit cu bună
știință și i-au dat aceste garanții.

Când invazia a dat greș, JFK a refuzat
să ordone lovituri aeriene împotriva lui Castro.

Înțelegând că a fost atras într-o
capcană, le-a spus principalilor săi colaboratori, David Powers și Kenneth O’Donnell:

„Erau siguri că voi ceda în fața lor,
și că voi da ordin (portavionului) Essex să deschidă focul. Nu puteau crede că
un președinte nou ca mine nu va intra în panică și nu va încerca să salveze
aparențele. Ei bine, m-au judecat greșit.”

JFK a realizat că CIA reprezenta o
amenințare uriașă pentru democrația americană. El i-a spus (istoricului) Arthur
Schlesinger că intenționează să „spargă CIA în o mie de bucățele și să o
împrăștie în cele patru vânturi”.

Următoarea confruntare cu liderii
Armatei și Serviciilor începuse deja când JFK a rezistat presiunilor lui
Eisenhower, ale Statului Major și ale CIA de a susține guvernul marionetă al
CIA din Laos împotriva gherilelor comuniste ale lui Pathet Lao.

Armata dorea 140.000 de soldați la
sol, unii responsabili luau în calcul și armele nucleare.

„Dacă nu ar fi fost Cuba”, i-a spus
JFK lui Schlesinger, „am fi fost poate pe punctul de a interveni în Laos. Poate
că aș fi luat de bun acest sfat.”

În schimb, JFK a semnat un acord de
neutralitate în anul următor alături de alte 13 țări, printre care și Uniunea
Sovietică.

Instinctul său de a nu interveni cu
forțe combatante americane în Laos a fost întărit în aprilie următor de
raționamentul generalului în retragere Douglas MacArthur, autoritatea numărul
unu a Americii în privința războaielor din Asia.

Referindu-se la prostiile făcute de
Dulles în Asia de Sud-Est în timpul lui Eisenhower, MacArthur i-a zis lui JFK:

„Găinile se întorc acasă să se culce, și
tu trăiești într-un coteț.”

MacArthur a adăugat un avertisment
care ar trebui să fie valabil și astăzi:

„Oricine vrea să trimită trupe
terestre în Asia continentală ar trebui să fie controlat la cap.”

După aproximativ șase luni de mandat,
JFK a mers la Viena pentru a se întâlni cu premierul  sovietic Nichita Hrușciov, animat de mari
speranțe față de începerea unui proces de destindere și de dezarmare nucleară
reciprocă.

Șefii Armatei și ai CIA, care luaseră
foc la ideea negocierii cu sovieticii, au răsuflat ușurați când întâlnirea la
vârf a eșuat.

Șase săptămâni mai târziu, ei au
reacționat propunând un atac termonuclear preventiv împotriva URSS, care urma
să fie declanșat cândva, la sfârșitul lui 1963.

JFK a părăsit cu dezgust ședința,
făcând o remarcă tăioasă către secretarul de stat Dean Rusk:

„Și ne mai spunem specie umană.”

În timp ce relația lui JFK cu aparatul
din armată și servicii se deteriora, începea o relație remarcabilă cu Hrușciov.

Amândoi erau veterani de război
hârșiți care căutau o cale de apropiere și dezarmare, înconjurați de
militariști ahtiați după zăngănitul armelor.

În tabăra lui Kennedy, atât Pentagonul
cât și CIA erau convinse că războiul cu sovieticii este inevitabil și de aceea
el trebuia făcut cât mai rapid, cât încă mai aveam avantajul nuclear.

În toamna lui 1961, în timp ce
generalul în retragere Lucius Clay, care ocupase un post de control civil în
Berlin, declanșa o serie de provocări neautorizate împotriva sovieticilor,
Hrușciov a inițiat o corespondență secretă extraordinară cu JFK.

Pe măsură ce criza de la Berlin evolua
spre Armageddonul nuclear, Hrușciov apelase la agentul KGB, Ghioghi Bolșakov,
unul dintre cei mai buni spioni sovietici de la Washington, pentru a comunica
direct cu JFK.

Spre oroarea Departamentului de Stat american,
Bolșakov a făcut să îi parvină atașatului de presă al lui JFK, Pierre
Sallinger, ascunsă într-un ziar împăturit, prima din cele 21 de scrisori
declasificate în 1993.

În acest document, Hrușciov își
exprima regretele în legătură cu eșecul din Viena și adopta o poziție similiară
cu a lui JFK în privința păcii și dezarmării.

Pe 27 octombrie, generalul Clay a
lasat amenințarea armată neautorizată de a dărâma Zidul Berlinului cu ajutorul
tancurilor echipate cu lame de buldozer, încercând să îi provoace pe sovietici la
o acțiune care să justifice o primă lovitură nucleară.

Kremlinul a răspuns cu propriile
tancuri, care s-au întâlnit cu cele ale lui Clay la punctul de frontieră
cunoscut sub numele de Checkpoint Charlie.

A urma o perioadă de 16 ore de
tensiuni față în față.

Prin intermediul tatălui meu,
procurorul general Robert F. Kennedy și al lui Bolșakov, JFK a promis că dacă
Hrușciov își retrage tancurile în 24 de ore, Statele Unite se vor retrage în
următoarele 20 de minute.

Hrușciov și-a asumat riscul, iar JFK
s-a ținut de cuvânt.

Două săptămâni mai târziu, pe fondul
tensiunilor care persistau, Hrușciov i-a trimis o a doua scrisoare lui JFK:

„Nu pot să mai fac alți pași înapoi,
în spatele meu este o prăpastie.”

Kennedy a realizat că și Hrușciov este
înconjurat de un complex militar și de informații puternic, care își dorește
războiul.

După confruntare, gen. Clay a atacat
lipsa de voință a lui JFK „în fața riscului unui război nuclear” împotriva
sovieticilor.

Un an mai târziu, pe 16 octombrie
1962, Kennedy a văzut imaginile aeriene care dovedeau că sovieticii au instalat
în Cuba rachete nucleare, capabile să atingă cea mai mare parte a litoralului
estic al SUA.

Următoarele 13 zile au fost cele mai
periculoase din istoria omenirii.

De la bun început, Pentagonul, CIA și
numeroși consilieri ai lui JFK l-au îndemnat pe acesta să recurgă la lovituri
aeriene și la o invazie americană a insulei, care, așa cum a dezvăluit mai
târziu un comandant militar sovietic, ar fi declanșat un război nuclear cu
URSS.

JFK a optat pentru o blocadă, pe care
navele sovietice au respectat-o.

Pe 26 octombrie, impasul era pe cale
să fie dezamorsat.

Apoi, pe 27 octombrie, criza a fost
relansată atunci când forțele sovietice au doborât un avion de recunoaștere
american, ucigându-l pe pilot, maiorul Rudolf Anderson.

Aproape imediat, ofițerii superiori au
cerut represalii masive pentru a distruge bazele de rachete sovietice.

Între timp, Castro a făcut și el
presiuni asupra mașinii de război sovietice să lanseze o prima lovitură
devastatoare.

Cu ocazia unei întâlniri secrete cu
ambasadorul sovietic Anatoli Dobrînin, tatăl meu i-a spus:

„Dacă această situație mai continuă
mult, președintele nu este sigur că militarii nu îl vor răsturna și nu vor
prelua puterea.”

La noi acasă s-au înființat șerifi
federali pentru a ne duce în buncărele din Virginia de Vest.

Fratele meu Joe și cu mine ardeam de
nerăbdare să mergem, măcar pentru a vedea cum e acolo.

Însă tatăl meu, care petrecuse cele
șase nopți precedente la Casa Albă, a sunat să ne spună că vrea să fim „soldați
buni” și să fim prezenți la școală, în Washington.

Absența noastră ar provoca panică,
ne-a spus el.

În acea noapte, numeroși membri ai
guvernului nostru au adormit punându-și întrebarea dacă se vor mai trezi
vreodată.

Luni, pe 29 octombrie, lumea s-a
îndepărtat de pe buza prăpastiei.

O scrisoare întocmită cu meșteșug de
tatăl meu împreună cu Ted Sorensen, în care promiteau că SUA nu vor invada Cuba
– plus înțelegerea secretă a lui JFK cu Hrușciov de a-și retrage vechile
rachete Jupiter din Turcia – au convins Kremlinul să dea înapoi.

Tatăl meu nu a exagerat în fața lui
Dobrînin fragilitatea controlului pe care Casa Albă îl avea asupra armatei.

În timpul celor 13 zile, puterea
președintelui a devenit tot mai firavă în fața spionilor și generalilor furioși
de reținerea lui JFK de a ataca Cuba, și care s-au dedat la zeci de acte de
insubordonare, cu scopul de a declanșa trăgaciul nuclear.

Șeful spionilor de la CIA, William
Harvey, a țipat la președinte și la tatăl meu în timpul unei ședințe la Casa
Albă:

„Nu ne-am afla într-un asemenea rahat
dacă voi, băieți, ați fi avut ouă la Golful Porcilor.”

Analistul în probleme de apărare,
Daniel Ellsberg, care peste ani avea să lase să se scurgă Pentagon Papers, a
relatat:

„În cercurile de putere de la Pentagon
era o atmosferă de lovitură de stat.”

Ofițerii furioși manifestau
neîncredere în fața a ceea ce considerau o trădare evidentă din partea
președintelui.

Pledând pentru un război care să pună
capăt tuturor războaielor, generalul Curtis LeMay, omul care a fost pionierul
utilizării napalmului împotriva civililor la Tokyo în Al Doilea Război Mondial,
s-a consolat că poate nu este totul pierdut. „De ce nu mergem acolo luni să
facem grevă?”, a exclamat LeMay, văzând că tensiunile se liniștesc.

Hrușciov avea să declare după aceea că
JFK îi câștigase „respectul profund” în timpul crizei:

„Nu s-a lăsat speriat, nici nu a
devenit imprudent… A dat dovadă de o reală înțelepciune și de un veritabil
simț politic atunci când a întors spatele forțelor de dreapta din Statele
Unite, care încercau să-l împingă la o acțiune militară împotriva Cubei.”