ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Zîua
bună, oameni buni! Numa ce mă’ntorsei de prin centru urbii noastre marisiene și, pocnit
în moalele capului d’un gînd bun, zic io, m’apucai de bătucit la pîrdalnicele
istea de clape ale „ustensilului” meu cel modern [1], că gîștele’s pe ducă, gîgîind într’a salva capiștea
romii, și oricum, în pana mea, pe mai toate le jumuli deja gretuța ca să’și umple-o
vestuță, că-i frig al naibii amu, pe la conferințele cele mari, cu încălzirea
aiasta globală.
Ptiu, drace, că iar o
luai pe la Pitești și poate că iubit cetitoriu’ va dori să afle ce pana mea mai
vrea a scrie! Păi, iaca, tocma’ ce vă spusei că mă’ntorsei, da nu ca șarpele
oroboros, ăla de’și mușcă mereu coada, ci ca ăl vechi dacic, în spirală’n’cătră
sus pe suliță’ncolăcit,
cam așa cum e și Iisus pe cruce, vestit de șarpele lu’ Moise, ăl de’l învăță Ăl
dă Sus cum să treacă evreimea cârcotașă și prin marea de șerpi. Mda. Obidit, am
scris anu’trecut un articol despre niscai flegme pe Crăciunul tîrg-mureșenilor, articol
ce’l trimisesem spre publicare la redacția ziarului din urbea’mi, da’ nebăgat
în seamă fiind, pe plan local, se pare că fu îndeajuns de bun pe plan național.
Hi! Hi! Hi! Vorba ceea, nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se
nimerește… cu voia Ălui dă Sus, bine’nțeles. Deh! Căile Domnului… Prin
urmare, anu’acesta mureșenii scăpară de parascoveniile modernistichicioase
rotaractice de Crăciun, chiar dacă bradu’ tot de plastic e, da’ măcar Maica Maria
și Iosif au primit niște fețe la purtător în aranjamentul cu ieslea Nașterii
Domnului nost’Iisus Hristos. Pruncu’ tot lipsă-i, da’, na’, nu le poți avea pe toate dintr’o
dată. E, totuși, un pas bun cătră normalitate, ceea ce dovedește că se poate,
dacă se vrea. Altfel, ne mușcăm mereu coada și devenim carne de tun pentru
stăpânii „consigliglierilor” celor puși în fruncea urbilor și țărilor.
Da’ de ce m’apucai io
de scris azi? Vă zisei că mă pocni un gând bun, pe care vi’l dezvăluii deja mai
sus, da’ care e musai a fi sus-ținut nu doar de bun-simț ci și de niscai
argumente mai pe’nțelesu cârcotașilor ’telectoali care pot a fi duși în eroare greșită
de scrisu’mi nițel cam slobod pentru gustul unora. Așa că, dragilor, îmi adusei
aminte de o cărticică alu’ conu’ Paul Ricœur [2], care se cheamă „Despre
traducere” și în care se arată, simplu, trei feluri cum poate iegzista frumos
și bine coana Ioropa, dacă asta chiar s’ar vrea. Însă, problema esențială a omului, în general, e
aceea că gândurile bune ale gânditorilor adevărați trebuie și puse în practică.
Conașu’ Dan
Diaconu, de astă dată, explică de ce revoluțiile pornite de pe baze liberale
eșuează lamentabil [3]. Concluzia lui e bună, dar sunt curios cum va putea fi
pusă în practică… altfel decât întru Iisus Hristos.
Așadar, cu gându’ și
inima la conu’ Gojdu Emanoil, cel care zicea că Dumnezeu ne-a adus maghiarii aproape’ntru’ndreptarea
amânduror nații întru Viață și Adevăr pe singura Cale viabilă, îmi permit a
cita nițel dintr’o lucrare academică [4] unde am sintetizat viziunea lui Ricœur:
„De altfel, Ricœur însuși nuanțează
pragmatismul evident al lui Reiss, «dedramatizând», la rândul său, «postulatul
teoretic al intraductibilității» [5] și definind sarcina
traducătorului drept «experiența doliului după dorința de perfecțiune» [6],
o experiență ce implică un plus de austeritate și o lipsă a exaltării. Prin
urmare, ca traducător, ești nevoit a locui «la Celălalt, pentru a-l putea apoi călăuzi
către tine însuți, în calitate de musafir invitat» [7].
«Modelul traducerii» [8] este primul dintre cele trei care pot duce la o
construcție europeană viabilă, bazată pe ceea ce Ricœur numește «ethosul
european». Astfel, evidența faptului că Europa este și va fi, eminamente,
poliglotă, că limbajul, cu potențialitățile sale universale, există doar
în limbi, impune acest model.Provocarea fundamentală a traducătorului, dacă ne situăm în descendența
humboldtiană, devine, prin urmare, transferul prealabil în mediul cultural al
limbii țintă (laolaltă cu categoriile etice/spirituale) prin «înălțarea
geniului propriei limbi la nivelul limbii străine» [9]. Acesta este, însă, un
proces de durată, care se învață de către cei care posedă anumite calități.
Într’una dintre cărțile sale,
Alvin Toffler îl citează pe psihologul Herbert Gerjuoy, cel care spunea că «analfabetul
de mîine nu va mai fi cel care nu știe să scrie și să citească, ci va fi cel
care nu a învățat cum să învețe» [10]. Prin «extinderea spiritului traducerii
la raportul dintre culturile înseși, adică la conținuturile de sens vehiculate
de traducere» [11], se poate atinge, zicem
și noi, țelul propus de către Ricœur.
Însă, ca edificiul să dureze, este necesar a fi urmat și «modelul
schimburilor de memorii» [12]. Identitatea
narativă, care se revendică aici, ridică, însă, anumite probleme. Una ar fi
cea a mobilității, dată de existența
mai multor istorii evocând aceleași evenimente. Cealaltă ar fi interconectarea acestor istorii, cu
pericolul iminent de a ne lăsa prinși în ceea ce Wilhelm Schapp, citat de către
Ricœur, numea «păienjenișul
istoriilor» [13]. Istoria vieții fiecăruia dintre noi, de exemplu, ar
reprezenta, astfel, un segment din istoria părinților, prietenilor, dușmanilor
noștri etc. Evitându-se aceste pericole, «ospitabilitatea limbajului» ar putea
permite un «transfer» identitar prin apelul la memorie, la diferențele
definitorii ale fiecăruia dintre noi. În acest fel, a comunica înseamnă
«a asuma istoria celuilalt prin intermediul propriilor povestiri de viață»,
adică a intra în comuniune. Un exemplu ar putea fi identificarea cu
personajele de ficțiune din cărți, experiență pe care fiecare dintre noi a
încercat-o, cu siguranță [14].
Ajungând pe pragul «iertării» – cel de-al treilea model ricœurian de urmat întru
realizarea visului unei Europe unite -, prin «resurecția promisiunilor
neonorate ale trecutului» [15],
după o perioadă suficientă de timp, ar trebui să aibă loc vindecarea rănilor ce
vin din ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei», printr-un «schimb de
memorii din perspectiva suferinței, și nu din
cea a faptelor memorabile» [16]. În viziunea lui Ricœur, procesul necesită
două etape: (I) înțelegerea și acceptarea suferinței celorlalți; (II) exprimareasuferinței proprii, adică schimbul de memorie al suferințelor impuse și
îndurate. Aici, mai sunt două capcane ce trebuie evitate. Astfel, nu trebuie
confundată iertarea cu uitarea, pentru că această confuzie denotă frivolitate
și indiferență. Prin urmare, «lucrarea uitării trebuie să se grefeze pe
lucrarea memoriei prin intermediul limbajului narațiunii. A doua capcană ar fi
să abordăm iertarea pe latura ei neprielnică; cel dintîi raport pe care-l
întreținem cu iertarea nu este exercițiul unei iertări ușor acordate, ci
practica dificilă a exercițiului de a cere iertare [17] »”.
Aiaste fiind spuse, putem pricepe de ce ne aflăm unde suntem azi, bombardați
cu conflicte calde, fierbinți sau înghețate, conflicte ce sunt alimentate de
efectele unor tratate ce nu se respectă din cauză că au fost făcute fără a se
ține cont de elemente fundamentale ale naturii umane, așa cum au fost ele
sădite de Dumnezeu. Cel care nu a cunoscut umilința, nu poate înțelege umilința
altora, cel care nu a cunoscut durerea vindecătoare, nu are cum pricepe durerea
altora și nu poate ierta. Cel plin de forță, la un moment istoric dat, poate
trasa granițe cu rigla, mirîndu-se, apoi, de ce nu funcționează sistemele gândite
la rece, fără de Iubire în suflet ci doar cu rațiunea alimentată de erorile
date de premisele greșite de la care se pornește. Dacă Iubire nu e, nimic nu e.
Și Dumnezeu e Iubire, după cum ne-a arătat Ioan, apostolul.
De final o dăm iar pe rîsu-plînsu, că tocma ce-auzii, că ne plînge de milă
ca(ca)ramitrelu’ [18] lu’ ca(ca)ramitru [19].
Cui? Cum cui? Nouă, ortodocșilor, că la mult trîmbițata numărătoare a ouălor
rumînilor, plătită de banca mondializdă, ieșirăm mai puțini. Aida, de! Mă
gândii io, apoi, rumegai și pritocii nițel și iaca, mă pocni Ăl de Sus cu
știrea dăspre maghiarii transylvăneni și partiumieni genocidați pîș-pîș de
rumînii cîh-cîh. Așa că, bre, brate ca(ca)ramitrele, îl las pe văru’ Hunor
Kelemen [20] să’ți răspundă cum e cu
legea numerelor mari, care se aplică la toaaată lumea, deci și la ortodocși,
bre! Hunor al nost’ a mai diluat nițel prostia crasă sau nesimțirea porcească a
conaționalilor de la AMT, că în rest, ar fi bine să’l citească și el pe Ricœur
măcar, dacă evanghelia-i miroase și dacă e să devină ceea ce vrea să fie, adică
om cu o mare.
Și iaca, încălecai p’o șa…
Doamne ajută!
[1] Plecăciune, coane
liichene, că tălică, spre deosebire de mine, probabil că mai ai toți dinții-n
gură… încă… Zic și io, ca să nu tac.
[2] Aista chiar e ce e, urmaș demn de hughenot, cu operă și
tăte cele, nu ca cîrnățarii noștri dă francfurți unși pe din dos cu alifii
alese.
[3] https://trenduri.blogspot.com/2023/01/de-ce-acum-e-imposibila-o-revolutie.html
[4] Suciu, Sorin
Gheorghe, „A ierta e a iubi sau două
verbe și implicațiile lor trans-culturale”, în Pletl, Rita și Kovács, Gabriella
(coord.), „Soknyelvűség és többnyelvűség Európában/Multilingvism și
plurilingvism în Europa/Multilingualism and plurilingualism in Europe”, Editura
Scientia, Cluj-Napoca, 2019, pp. 143-157. ISBN 978-606-975-028-5.
[5] Magda Jeanrenaud în Paul Ricœur, „Despre traducere”,
traducere și studiu introductiv de Magda Jeanreanud, postfață de Domenico
Jervolino, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 5.
[6] Paul Ricœur, op.
cit., p. 82.
[7] Ibidem, p. 48.
[8] Ibidem, pp.
46-49.
[9] Ibidem.
[10] Alvin Toffler, „Șocul viitorului”, traducere de Leontina
Moga și Gabriela Mantu, Editura Politică, București, 1973, p. 402 apud Herbert
Gerjuoy.
[11] Paul Ricœur, op. cit., p. 49.
[12] Ibidem, pp.
49-55.
[13] Paul Ricœur, op. cit., p. 51 apud Wilhelm Schapp, „Empêtrés
dans des histoires”, Cerf, Paris, 1992.
[14] În acest sens,
edificatoare este una dintre lucrările lui Pierre Bayard, unde autorul ne
prezintă modul în care ne putem folosi de „biblioteca personală” ca parte a
„bibliotecii colective” (Pierre Bayard, „Cum vorbim despre cărțile pe care nu
le-am citit”, Editura Polirom, Iași, 2008).
[15] Paul Ricœur, op.
cit., p. 56.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 60.
[19 ] De unde se vede că caracteru’ nu-i totuna cu haru’ primit de la Dumnezeu.
Caracteru’ ți’l lămurești singur, prin libera alegere, alegere pe care doar Ăl
de Sus o lasă liberă. Omu’ cu pretenții de demiurg îți bagă pe gât tăte cele…
înspre binele tău, desigur.
About Post Author
