Minunata victorie a lui Djokovic la Australian Open nu are cum să fie privită fără întregul parcurs de chin, umilire și frustrare la care a fost supus sârbul anul trecut. Astfel, victoria apare în adevărata ei lumină, nu doar de realizare sportivă, ci de reușită a unui om lăsat să lupte singur cu leviathanul și care, în final, l-a învins. A acceptat regulile dușmanului, a traversat un an infernal și s-a ridicat deasupra încercărilor păstrându-și imaculată demnitatea, fără îndoială cu ajutorul lui Dumnezeu Căruia Îi mulțumește la fiecare meci. Nu cred că multă lume poate înțelege greutatea aflată pe umerii lui în acest turneu. Desigur, meciul se putea termina altfel. Însă victoria de ieri de pe teren este de o mare încărcătură simbolică, pentru că este a celui slab în fața sistemului, așa cum frumos a spus în discursul său la primirea cupei, discurs plin de trimiteri directe sau indirecte la nedreptatea care domnește în lume, dar această victorie a fost doar confirmarea după standarde lumești a celei deja obținute anul trecut prin refuzul de a îngenunchea în fața răului. Cum se vedea de acum un an, Djokovic este hârtia de turnesol care pune în evidență răutatea care ar fi rămas ascunsă în lipsa celor care să o sfideze. S-a tăcut anul trecut când a fost batjocorit și când, după ce a fost ținut în arest ca un infractor, a fost dat afară din Australia pentru simplul motiv că nu s-a supus apartheid-ului sanitar. Libertatea lui a fost considerată de judecător o amenințare la adresa securității țării și un precedent periculos (aceasta fiind exact argumentația politică folosită în decizie, când în drept Djokovic câștigase procesul). Aceiași care-și frecau mâinile mulțumiți atunci, mângâiați că apartheid-ul pe care îl susțineau și ei este „justificat”, au sărit acum să critice atitudinea sau performanța incredibilă a sârbului care, prin ceea ce a făcut, în 2022 și acum, este o mustrare vie a lumii. Da, se putea reacționa altfel în fața măsurilor total aberante și dovedite atunci și de atunci încoace fără sens medical. Se putea sfida autoritatea opresivă și dezumanizantă. Nu prin acțiuni ilegale, ci prin opoziție legală și în apărarea demnității umane împotriva condiționării vaccinale.
Este oarecum firesc să vedem această furie izbucnind din sufletele transformate în chatboți ale agenților de vânzări ai „noii normalități”, nici nu mai are sens să înșir nume irelevante. Dar, în mod cât se poate de trist, vedem aceeași ciudă bolnăvicioasă în locuri unde n-ar trebui. Aproape toți cei care au luat partea autorităților în „pandemie” continuă să fie într-o luptă surdă cu cei care au apărat libertatea și demnitatea umană, deși nimeni dintre cei chinuiți timp de peste doi ani nu se pornește împotriva lor. Foștii agenți – conștienți sau nu – ai sistemului sar in ring, lovesc aerul cu pumnii, luptând doar cu propria conștiință care azi are un nume: Djokovic. Vedem, din păcate, și intelectuali, jurnaliști cunoscuți, preoți sau chiar pe purtătorul de cuvânt al Patriarhiei revoltați pe dragostea oamenilor față de acest erou care a fost proscris ca și ei și care l-a doborât ieri pe Goliath. Desigur că și pentru ierarhia bisericească acest om este o mustrare, pentru că nu a ales să dea Cezarului ceea ce nu este al Cezarului, ci a luptat cu demnitate în cel mai frumos și onorabil mod cu putință. Iată că nu capul plecat era soluția (este vreodată?). Vedem cât de periculoasă este o alegere nefericită de care apoi rămâi atașat și care, printr-o încăpățânare maladivă de evitare a confruntării cu greșeala, riscă să strice mult în interior și apoi în exterior. Poziția adoptată în „pandemie” tulbură judecata, pentru că se caută acum auto-îndreptățirea post-factum, la fel cum, la scară mai mare, disprețuirea lui Dumnezeu afectează multe alte arii ale dreptei judecăți, ale discernământului, pentru că raportarea la cauza și sensul lumii se regăsește în mai toate alegerile omenești. Oarecum asemănător la îmbrățișarea ideologiei actuale dictate de propagandă, iată că pactizarea cu puterea în dauna celui prigonit poate avea reverberații foarte profunde în sufletele celor robiți, la fel cum a fost și în sufletele simpatizanților totalitarismelor sau ale torționarilor.
O confuzie îngrijorătoare similară am văzut la mai mulți „intelectuali de dreapta” (în fapt, obișnuiți a fi de partea bună a istoriei), unii din ei apropiați ai Bisericii, precum și la același purtător de cuvânt al Patriarhiei, atunci când a fost vorba de minoritatea românească din Ucraina. Ciuda și frustrarea cu care s-au exprimat împotriva unor oameni chinuiți de atâția ani de istorie arată frustrarea că existența lor forțează la nuanțe atunci când vine vorba de relațiile noastre cu Ucraina. Românii din Ucraina deranjează pentru că arată fața hidoasă a slugărniciei și forțează la discernământ, la grijă, la dragoste, chiar și în astfel de momente dificile de război – de fapt, mai ales acum. Iar obediența nu suportă nuanțe, pentru că exact acele nuanțe sunt semne ale libertății. Iar aceasta este durerea noastră de ani de zile, că nu mai putem să gândim decât în termeni impuși, nu ne putem urmări propriul interes în interiorul UE, NATO. Ungaria poate să aibă grijă de minoritatea ungară din Ucraina, impunând standarde, dar noi ne rușinăm de ai noștri. Nu mai vorbesc de termenii folosiți într-o declarație de politică externă bisericească pe care dl. Bănescu o face angajând Biserica într-un domeniu pe care este evident că nu-l stăpânește – declarația rămânând a Bisericii în lipsa altor poziționări oficiale. Este de departe cel mai neinspirat comunicat al Patriarhiei de când mă știu, care încalcă atât politica oficială a României, cât și demnitatea românilor din vecinătate. „Situația gravisimă în care se află acum Ucraina invadată și agresată militar de aproape un an, a creat o realitate tragică, inclusiv în plan local bisericesc, o realitate socială la care românii de acolo, inclusiv preoții, au datoria de conștiință să se adecveze în mod înțelept creștin, onest și realist” – nu este decât o invitație cinică adresată românilor din Ucraina de a accepta orice încălcare a drepturilor lor pentru binele superior al … războiului. Iar dl. Bănescu se înșală și asupra rolului Bisericii Ortodoxe Române, care poate face mult mai multe pentru românii din statele vecine, prin mijloace de diplomație „soft” care nu sunt la îndemâna statului român.
Revenind la problema centrală a efectului nociv al „adecvării” cu orice preț, pentru a prelua terminologia, vedem cum adecvarea mai întâi în perioada „pandemiei” și, mai apoi, a războiului din Ucraina îi pune pe cei care renunță la nuanțe și la discernământ în poziția de a privi cu ură orice și, mai ales, pe oricine care, prin chiar simpla existență, reprezintă o pată pe povestea perfectă proiectată de putere prin media. Val de reacții negative față de Djokovic, val de deziceri de părintele Longhin Jar care are în grijă sute de copii orfani și care își ține slujbele în română spre marea durere a autorităților locale. Că tot se vorbește în comunicate și luări de poziție de „crunta realitate neideologizată, nemanipulată de propagandă”, cu siguranță ea nu este cea a celor care susțin fără nuanțe ba vaccinarea, ba pașaportul de acces, ba războiul cu Rusia, pentru că realitatea este de o atât de mare complexitate, încât nu poate fi rezolvată prin măsuri luate de-a valma ce sacrifică pe oricine iese din tiparul procustian al marilor interese politice și economice. Sacrificarea nevaccinaților sau a românilor din Ucraina sunt câteva exemple ale victimelor pe care suntem gata să le acceptăm de la cel mai înalt nivel. Deocamdată grija oficială față de ucraineni a produs o sută de mii de morți numai în tabăra ucraineană după aproape un an de încleștare și peste o sută de miliarde de euro din care în procent de 90% s-au dus în arme – evident, fără a exista un interes al industriei de armament, așa cum nu a existat unul al companiilor farmaceutice în criza anterioară. Cauze demn de susținut fără rest.
Iată că riscul de a ne scinda noi înșine sub aceste presiuni nu sunt deloc mai mici o dată cu renunțarea la măsurile sanitare, ci din contră. Poate că ceea ce este de înțeles de aici este tocmai raportarea cu dragoste, onestă și demnă la realitatea care-i include pe cei care cad victimă măsurilor opresive sau războaielor purtate de state cu ignorarea suferințelor umane. Dacă nu altcineva, cel puțin Biserica aceasta ar trebui să facă.
About Post Author
