Sfinții Părinți ne învață pe
noi, creștinii ca să privim cât mai des la cer și să ne uităm dincolo de ceea
ce este corect și incorect, dincolo de ceea ce poate fi bine sau rău, dincolo
de ceea ce ar reprezenta vinovăția sau nevinovăția. Apoi, ne învață să nu ne
uităm în stânga, să nu ne uităm în dreapta, să nu ne comparăm cu semenii
noștri, să privim înainte, către ținta noastră care este Hristos. Și ce găsim
dincolo de toate acestea. Noi găsim ușa pocăinței, prin care intrăm în marele
ocean al iubirii dumnezeiești.
Vameșul și fariseul, una
dintre cele mai importante pilde date de către Mântuitorul, nouă oamenilor.
Vameșul și fariseul au rămas în istoria omenirii două repere importante pentru
spiritualitatea creștină, pe calea mântuirii personale și a părtășiei cu
Dumnezeu. Vameșul din vremea Mântuitorului era un cetățean evreu, care semnase
pactul cu asupritorii, cu autoritatea Imperiului Roman, care era necruțătoare
atunci când era vorba de strângerea impozitelor. Pentru îndeplinirea
sarcinilor, vameșul de multe ori folosea metode neortodoxe și uneori făcea
chiar abuz de putere, punând presiune foarte mare asupra poporului evreu. De
aceea, era o persoană urâtă de către evrei și se ferea să intre în contact cu
publicul larg. Ne amintim bine de Zaheu, mai-marele vameșilor, care de teama
mulțimii, dar și ca să-l vadă pe Hristos, căci era mic de statură, s-a urcat
într-un sicomor. Vameșul pe lângă faptul că era un om foarte bogat, era și
foarte corupt și profund imoral. Față de fariseu, vameșul era conștient de gravitatea
faptelor sale, de starea lui de păcătoșenie, voia să facă o schimbare în viața
lui dar setea de putere și bogăție îl țineau pe loc. Când ajunge în fața ușii
de pocăință, el se bate cu pumnii în piept și strigă către Dumnezeu: „Dumnezeule,
fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).
Fariseul din vremea Mântuitorului
era un cetățean evreu care respecta întru totul Legea lui Moise, punând mai
mult accent pe forma și nu pe fondul legii. Se considera drept în fața lui
Dumnezeu și aștepta niște daruri bine-meritate. Față de vameș, fariseul nu se
ascundea de public, ci din contră mergea acolo unde era lume mai multă, în
piețe, în târguri, la răscruce de drumuri și acolo se ruga pentru ca să-l vadă
mulțimea. Hristos i-a asemănat pe farisei cu niște morminte, care pe afară erau
văruite, bine îngrijite, dar în groapă era putregaiul. Fariseul ca și vameșul
era foarte bogat și imoral, prin ceea ce făcea. Ne amintim de fariseul Nicodim,
care era unul dintre cei mai bogați oameni ai acelor vremuri. Cea mai mare
greșeală a fariseului, pe lângă faptul că se îndreptățește singur este aceea că
se compară cu semenii lui și se pune deasupra acestora. „Îți mulțumesc
Dumnezeule, pentru că eu nu sunt precum ceilalți oameni!”.
Observăm, de-a lungul
istoriei, nu numai că „vameșii” și „fariseii” s-au perpetuat, ci a crescut
numărul acestora, iar astăzi, viciile acestora sau transformat în virtuți. Câți
dintre creștini se îndreptățesc singuri, considerându-se fără de păcat în fața
lui Dumnezeu? Din păcate, aceștia sunt tot mai mulți. Astăzi, a fi „vameș” sau
„fariseu” este „cool”, este ceva faimos. Ceea ce atunci s-a săvârșit și s-a împlinit
cu fapta se vădește și prin pilda cea despre vameș și despre fariseu, ca înfăptuire
de totdeauna a dreptății. Pentru că acela ce se socotește pe sine supus cu adevărat
pedepsei celei veșnice, cum să nu îndure cu vitejie nu numai ocara, dar și
paguba și boala și, precum se spune, toată nenorocirea și vătămarea? Iar cel ce
arată o atât de mare răbdare, ca unul datornic și obligat să dea socoteală în
felul acesta, este izbăvit de o pedepsire cumplită, necurmată și de neîndurat
ca aceea, primind o osândă mai ușoara și vremelnică, ce are un sfârșit, iar
uneori de nenorocirile care se întâmplă acum (este izbăvit) prin bunătatea pe
care Dumnezeu o adaugă răbdării Sale și care-și ia începutul ei din aceste
suferințe. De aceea, unii dintre cei pedepsiți de Dumnezeu au grăit: „Îndura-voi
mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui” (Miheia 7, 9).
Fie ca noi să nu fim nici ca
vameșul, nici ca fariseul, Pentru a nu fi nimiciți căzuți sub osânda lui
Dumnezeu, ci să fim pedepsiți cu mila, nu cu mânia Domnului, iar la sfârșit,
după cuvântul psalmistului, să fim îndreptați prin harul și prin iubirea de oameni
a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia i se cuvine slava, puterea, cinstea și închinăciunea,
dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început și cu Duhul Sfânt cel de viață făcătoare,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
About Post Author
