În Duminica Lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai sau a Iertării), care marchează intrarea în Postul Mare (Postul Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească evanghelia de la Matei 6, 14-21.
Zis-a Domnul: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. (Matei 6, 14-21)
Într-o predică a Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza, la evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, sunt evidențiate cele trei condiții pentru dobândirea Împărăției Cerurilor: Iertarea, condiție a mântuirii; Postul ca act de cult și jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu; Faptele bune, comori nemuritoare în Împărăția Cerurilor.
„Duminica Lăsatului sec de brânză, numită și a Izgonirii lui Adam din Rai, ne aduce aminte că am fost în rai, că am pierdut raiul, dar, prin Hristos, putem să-l redobândim, pentru ca să ajungem cu toții la fericirea veșnică. Pericopa evanghelică rânduită în această duminică dinaintea postului ne prezintă trei teme de meditație: iertarea, pe care să o oferim altora, ca să fim și noi iertați de Dumnezeu; practicarea postului cu smerenie; strângerea de comori cerești. Sfânta Evanghelie de astăzi ne atrage mai întâi atenția asupra importanței covârșitoare pe care Mântuitorul o acordă iertării, pentru pacea noastră cu Dumnezeu și cu aproapele, pentru mântuirea sufletelor noastre, zicând: Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre (Matei 6, 14-15).
Virtutea iertării este foarte importantă pentru câștigarea Împărăției Cerurior și ea trebuie să ne însoțească mai ales pe toată durata nevoințelor noastre spirituale. De aceea, a doua îndrumare din Evanghelia de astăzi, a doua poruncă pe care trebuie s-o împlinim este cea a postului, a unei postiri cu smerenie, nu spre lauda și aprecierea din partea altora.
Mai întâi de toate, postul este un act de cinstire adusă lui Dumnezeu, cu suflet smerit și înlăuntrul sufletului. Există acest sens tainic al postului pe care trebuie să îl înțelegem astăzi așa cum se cuvine. Nu înseamnă că trebuie să te ascunzi și să minți când postești, ci să nu te lauzi în fața altora care nu postesc, umilindu-i pe aceștia (…).
Mântuitorul Iisus Hristos condamnă fățărnicia fariseilor în legătură cu postul, care urmăreau doar lauda și aprecierea oamenilor, nu folosul sufletesc al acestor nevoințe. La fel s-a lăudat fariseul în rugăciunea sa din templu, când a zis: … postesc de două ori pe săptămână … (Luca 18,12), înșirând apoi toate așa-zisele sale virtuți, lipsindu-i cel mai de preț lucru, smerenia.
În Sfânta Evanghelie de astăzi, suntem îndrumați să ne comportăm ca oameni obișnuiți, să nu ieșim cu nimic în evidență în fața oamenilor în această perioadă a împlinirii nevoințelor noastre duhovnicești, decât cu credința și cu smerenia noastră: Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc (Matei 6,16).
Fariseii, când posteau, își puneau cenușă pe cap și se îmbrăcau cu haine sărăcăcioase, umblând nespălați, pentru a atrage atenția tuturor spre a fi lăudați pentru vrednicia lor de postitori. Imaginea lor tristă și fățarnică L-a indignat și pe Mântuitorul Hristos, lăsându-ne și nouă tuturor acest îndemn: Tu, însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti Ție (Matei 6, 17-18).
Dumnezeu apreciază împlinirea acestei porunci a postirii, această lucrare duhovnicească a noastră, atunci când ea este împlinită în interiorul nostru, în tainița sufletului, cu bucurie și cu smerenie, nu în public pentru laudele altora. Pentru că orice faptă, ca să fie bună, trebuie să se încadreze în toate cele trei condiții, privind: obiectul ei, scopul pentru care este săvârșită și împrejurările în care ea se împlinește.
Postul este o lucrare spirituală complexă, pornită din credință și din dorința omului de desăvârșire prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. Sensul pozitiv al postului constă tocmai în voința liberă a credinciosului de a se pregăti sufletește și trupește pentru apropierea de Hristos și de Tainele Sale mântuitoare: Spovedania și Împărtășania. Prin postire noi oferim sufletului nostru șansa de a obține victorii asupra neputințelor trupești, prin înfrânarea de la o anumită mâncare și de la păcate. Postul adevărat nu este o simplă restricție de la hrana mai consistentă, de origine animală, pe care și-o impune un credincios, într-o zi sau într-o perioadă de timp, ci este o completare și o încununare a acestui efort fizic, cu cel spiritual, postul de bucate fiind unit cu postul de păcate și cu împlinirea faptelor milei trupești față de aproapele nostru. Orice restricție creează, psihologic, o reacție puternică împotriva acesteia. Înțeleasă în adevăratul ei sens, practicarea postirii devine o virtute de mare folos pentru progresul nostru spiritual, spre câștigarea mântuirii.
Prima poruncă de postire au primit-o strămoșii noștri, Adam și Eva, în rai, și tot ei au săvârșit prima încălcare a postului, gustând din pomul cunoașterii binelui și răului. Și noi, iubitori de desfătare și stăpâniți de dorința de posesie, crezându-ne stăpâni și pe darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, ne angajăm foarte greu într-o lucrare de postire adevărată și completă.
În sens duhovnicesc, postul este și un act de cult, o jertfă, fiind rânduit de Biserică și încadrat în lucrarea ei liturgică, Hristos Însuși sprijinind toată osteneala omului, postind El în noi și în locul nostru. Pe lângă jertfa noastră pentru întreținerea vieții, care este obligatorie și greu de împlinit, jertfa postului este plăcută și ușoară, precum jugul lui Hristos, care este bun și sarcina Sa, ușoară (cf. Matei 11,30).
Postul este, desigur, folositor și pentru trup și credem că e bine să postim pentru ca să ne ușurăm trupul de greutățile și de toxinele pe care le acumulăm prin mâncărurile bune. Chiar terapia medicală implică un regim alimentar special, pentru diferite boli, însă, fiind respectat de nevoie și din dorința vindecării, regimul medicului nu are valoare spirituală. Dacă am posti după rânduiala Bisericii, de bună seamă că nu am ajunge la regimul medical și nici la regim forțat de slăbire. (…)
Postul, rugăciunea și faptele bune sunt mijloace necesare câștigării mântuirii. Foloasele minunate ale postului sunt legate de dobândirea multor virtuți, precum: curajul, stăpânirea de sine, înfrânarea, biruința asupra patimilor și poftelor trupești, bucurii duhovnicești și multe altele. Exersarea voinței libere și stăpânirea ei în toate nevoințele ascetice se numește în monahism călcarea voii, prin înfrângerea poftelor.
Cea mai mare bucurie, legată de post, o are un credincios atunci când reușește să-l încheie cu bine, pentru prima dată sau de mai multe ori, depășind toate tentațiile și toate ispitele, pentru a se bucura cu adevărat în Duminica Învierii, de Sfânta Împărtășanie. (…)
Ca o continuare a nevoințelor duhovnicești, cuvântul Mântuitorului din Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă: Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură (Matei 6, 19). Toate bunurile materiale ne sunt rânduite de Dumnezeu pentru această viață trecătoare, ele fiind pieritoare, perisabile, se distrug și se pierd. De aceea, preocuparea noastră dominantă trebuie îndreptată spre dobândirea de bunuri veșnice, nepieritoare, adunate în cer, după cuvântul Domnului: Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură (Matei 6, 19-20).
Virtuțile dobândite și cultivate în sufletul nostru, iubirea aproapelui prin fapte de întrajutorare, iertarea vrăjmașilor, postul și rugăciunea sunt toate comori nepieritoare, care ne înnobilează sufletul și îl îmbogățesc cu comori veșnice, strânse la banca cerului.
Evanghelia se încheie cu această proclamare, pe care am dori să o păstrăm în suflet, ca pe o minunată sintagmă: unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta! (Matei 6, 21)”.
(Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului: Din exilul păcatului la Masa Împărăției – călătorie cu Hristos spre Postul Mare. vol. I, editura Andreiana, Sibiu, 2016)
About Post Author
