Am promis o
revenire la tema rătăcirilor în era necredinței (cf „Era
necredinței. Amintirea ca dușmănie”, www.activenews.ro). Se
cuvine să cercetăm ce se mai întâmplă cu omul în curgerea
acestei ere, ea însăși rătăcită și rătăcitoare. Vremurile
pot fi și ele rătăcite nu doar oamenii ori popoarele și
civilizațiile.
S-a ivit printre noi, de o vreme, în chip
impersonificat, o făptură, un fel de profet negru al postomului, cu
nume aparent, precum sunt etichetele, căci ține de tărâmul celor
care „n-au semn și nume”. Numele are legătură cu omul botezat,
etichetele sunt arbitrar asociate cu obiectul denumit.
Deja,
instituțiile slujitoare îl plimbă în chip de torță ce arde cu
flacără de gheață, pe toate canalele media, repovestindu-i
mesajul inclusiv în manuale de limba română (!) sau sub forma cărților cu desene pentru copii etc.
Atât de adânc lucrează rătăcirea veacului că atrage în
frământătura sa chiar miezul de aur și lumină al sufletului
copiilor.
Temeiul acestui fel de profeții este un fel de grafic în
care se suprapune o curbă logistică vestind plafonul gândirii
umane și o curbă exponențială vestind puterea infinit crescătoare
a inteligenței artificiale, a mașinii inteligente, îndrumându-ne
la abandon antropologic.
Mașina inteligentă și omul imperfect,
aceasta este vestea din negură a acestor profeți răsuciți.
Omul,
ni se sugerează, moare, este ca și mort.
Vom intra, anunță
triumfalist aceștia, în era mașinilor inteligente, în care omul
poate servi doar ca baterie de alimentare energetică a mașinii.
În
locul omului este anunțată ascensiunea postomului în chip de
nanomașină inteligentă. Omul e o ființă cu putere gânditoare
limitată, poticnită, repetă profetul negru. Locul lui va fi
preluat de o bizară făptură mixtă, om și mașină, ființă
ameliorată de nanotehnologie.
Pe iubitorul de oameni, pe Dumnezeul
înomenit, profeții veacului înghețat îl neagă batjocorindu-L
(cu binecunoscuta ură a întunecaților), îndrumându-ne să ne
lepădăm de Cel ce-a restaurat unirea omului cu Dumnezeu, cerându-ne să sfidăm izvorul infinitei puteri divine din adâncul
sufletului omenesc.
Această
putere din om a fost tâlcuită a doua oară, prin erminie
scripturistică și deci prin re-descoperire, in lumina slavei
dumnezeiești, de către Sf. Grigorie Palama, în cunoscuta
confruntare cu gândirea apuseană, denumind această putere
nepieritoare, precum știm, „energie necreată”.
Această energie
este în om, in chip de „latență sufletească” (cf. „Noologia.
Sistem de sociologie noologică”, Editura Academiei), și are
putere exponențială, la care nanomașina „inteligentă” a
transumaniștilor nu va avea acces in veci, oricâte perfecționări
i se vor adăuga.
Omul este ființă abisală, transomul este o
caricatură așezată sub „cerul negru” din profeția marelui
Eminescu: „să văd cerul negru că lumile-și cerne/ ca prăzi
trecătoare a morții eterne”.
Transomul este „cadavru vertical”
(Tolstoi), făptură de pe tărâmul morții eterne. E mort
sufletește deși vegetează. Pentru acest „postom” îngăduie
Dumnezeu sita davosienilor. Este omul care l-a pierdut pe Dumnezeu și
se lasă transmutat in lumea de sub cerul negru cu o colosală,
paroxistică, tragică și absurdă scufundare în nesimțirea față
de Dumnezeu și de semeni.
Pentru un atare deznodământ avem
mărturia celor patru profeții, mijlocite de literatura creștinilor
europeni: a lui Dostoievski (cu viziunea invaziei trichinelor
gânditoare care intră in oameni și preiau comanda gândirii
umane), a lui Flaubert despre bovarism ca maladie a chipului (boala
închipuirii, a slavei de sine), a lui Tolstoi despre „cadavrul
vertical”, a lui Eminescu despre un cosmos golit de lumina divină
(„cerul negru ce lumile-și cerne”).
Pe cât de cutremurătoare
este profeția lui Eminescu asupra unui asemenea cosmos golit de
lumina divină, pe atât de înfricoșătoare este profeția lui
Dostoievski: „În
boala lui (a lui Raskolnikov, n.m.) i se năzărea că parcă toată
lumea era sortită să cadă victimă unei groaznice, nemaiauzite,
nemaivăzute epidemii de ciumă ce venea din adâncul Asiei asupra
Europei. Urma să piară toată lumea afară de câțiva aleși, care
erau foarte puțini la număr. Apăruseră
un fel de trichine noi, niște ființe microscopice care își găseau
sălaș în trupurile oamenilor. Dar aceste ființe erau duhuri
înzestrate cu rațiune și voință (s.n.) Oamenii care le primeau
în trupurile lor se îndrăceau și înnebuneau pe loc
(s.n.) Însă niciodată,
absolut niciodată, oamenii nu se considerau atât de inteligenți și
atât de neclintiți în adevărul lor cum se considerau cei
contaminați (s.n.)”(cf. F.M.
Dostoievski, „Prestupenie i nacazanie”, t5, p. 570, citat de
P. Lecca în cartea sa, „Frumosul
în opera lui Dostoievski”,
Fundația Dosoftei, Discipol, București, 1998, p.69).
Dacă luam seama la războiul palamit cu varlamismul apusean și,
peste toate, la marea profeție descoperită de înger bătrânului
surghiunit acum 2000 de ani pe Insula Patmos, Sf Ioan Bogoslovul,
putem redeveni încrezători în om ca făptură chemată, strigată
de Dumnezeu: „Adame, unde ești?!”
Dumnezeiasca strigare
străbate tot universal în chip de fulger de lumină vie, și omul
restaurat o aude și se cutremură: „să
stăm bine, să
stăm cu frică, să
luăm aminte,
sfânta jertfă cu pace a o aduce”.
Locul pe care stăm, planeta
toată, este loc sfințit și sfințitor tocmai prin marea prefacere
restauratoare a lui Dumnezeu, spre slava Sa și spre deplina scoatere
(mântuire) a omului real de sub „cerul negru ce lumile-și cerne/
ca prăzi trecătoare a morții eterne”.
Cum
facem să ieșim din marea rătăcire și întunecime, din groapa de
gunoi a emoțiilor necurate, a dependenței de trichinele gânditoare,
de religia digitalizării, care face din aceste trichine dumnezeu de
cremene? Cum putem scăpa din încremenirea butonării Iphone-urilor,
aceste altare luciferice, care preschimbă sufletul omenesc în
ghețar energetic?
Cum putem ieși biruitori din atractul noi
idolatrii care transformă omul în făptură poticnită, netezind triumful anti-omului?
Cei ce urăsc omul sunt cei ce grăbesc venirea
anti-omului, a celui din întunecime (fiindcă a căzut din lumină).
Erminia Scripturii ne oferă îndrumări sigure pentru ieșirea de
sub robia morții prin folosința celor cinci legi care ne dau
puterea să găsim Calea ieșirii din Cercul de gheață al
necredinței. Le putem denumi „Legile
Căii” celei bune care ne poartă spre recuperarea puterii
nepieritoare pe care a zidit Dumnezeu viețuirea sănătoasă și
mântuitoare.
Care sunt aceste legi ale ieșirii din tărâmul
rătăcirilor?
1) Răbdarea este prima lege a conduitei creștine,
plăcută lui Dumnezeu (forma supremei răbdări este răbdarea
rugăciunii; aceasta străbate toate cele cinci etaje ale zidirii
edificiului sufletesc).
2) Smerenia este al doilea etaj urcător și
deci a doua lege a călătoriei spre calea cea bună (cel ce este
răbdător se poate smeri și deci se poate apăra de boala
auto-distructivă a mândriei care ucide sufletul si ne
sălbăticește).
3.Pocăința, este legea de foc a purificării,
însă la ea nu se pot ridica decât cei care se smeresc.
4. Pocăința
este treapta pe care poți urca la puterea iertării. Dacă nu-ți
vezi patimile și răutățile nu vei putea ierta și dacă nu ierți
nu vei avea acces la treapta iubirii.
5) Iubirea este a cincea lege
vie din fascicolul de energii divine pe care Dumnezeu n-a luat-o
niciodată de la om și când omul nu poate iubi este doar semnul
tristei dezactualizări nicidecum al secătuirii izvorului divin (
cel ce rabdă și se smerește are puterea pocăinței și a iertării
și numai astfel poate urca la puterea iubirii).
6) Nădejdea este a
șasea forță din același fascicul de legi vii căci ne menține pe
tărâmul vieții nevremelnice (la nădejde poți urca numai dacă ai
dobândit treptele anterioare. Altfel cazi repede in stări de
depresie și in primejdia deznădăjduirii).
7) Bucuria este legea a
șaptea și rodul divin al celorlalte trepte și urcușuri. Bucuria
este legea de încununare a vieții creștine.
Așa trăiește omul
lui Dumnezeu, adică doar așa are intrarea in raiul pământesc ca
să poată trece apoi in raiul ceresc.
Altfel trăiește în iad pe
pământ și viața fără cele șapte trepte și virtuți ne mută
sigur in iadul de după moartea pământească.
Toate aceste șapte
legi sunt temeliile lumii zidite de Dumnezeu.
Transumaniștii, vase
ale demoniacei trufii, nu pot beneficia de efectul lor binefăcător.
Ei desconsideră învățătura divinei descoperiri davidice din
dumnezeiescul psalm: „De
n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar
păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește. în
zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu,
voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn,
iubiți ai Săi” (Ps. 126, 1-2)
About Post Author
