Părintele Onufrie, pustnicul din Postăvarul, a trecut la cele veșnice. În trecut, autoritățile au încercat să-i demoleze chilia pentru o banală pârtie de schi: Nici nu știți ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei!

Potrivit sursei citate, acesta trăia „la 1.800 m altitudine, în inima pădurii de la Lamba Mică, pe Masivul Postăvarul, unde zăpada zăbovește opt luni pe an”

„Totul e nemișcat în jur, peisajul e splendid, dar liniștea pustietății te înfioară. E o liniște îngemănată cu veșnicia, unde zgomotele par îngăduite doar cu binecuvântarea divinității. Aerul înălțimilor e tare, prea tare. Îți răscolește plămânii, iar în corp simți o rezonanță stranie, venită și din măruntaiele muntelui, dar și din cer. Doar zbârnâitul surd al cablului înghețat de la telecabină și rafalele de vânt care spulberă neaua te fac conștient că nici aici timpul nu stă pe loc, deși ziua pare mult mai lungă. Așadar, în această pustietate a ales un călugăr să se roage și să se nevoiască întru mântuire. Îl cunosc toți salvamontiștii și pădurarii zonei, dar și cei ce lucrează sezonier la telecabina. Câteodată, ei văd cum un punct negru suie culmile înzăpezite, ca o furnică sau ca o nălucă a pădurii. În cele mai ciudate și inaccesibile locuri, în care doar jivinele pădurii sau păsările pot ajunge, salvamontiștii îl văd pe omul lui Dumnezeu îngenuncheat, cu palmele încleștate a rugă. E duhovnicul munților, e poate ultimul pustnic al României”, scria Florian Bichir, într-un reportaj publicat în 2005 în „Lumea credinței”.

„Sunt ieromonahul Onufrie Ioan, cu metania la Mănăstirea Cernica” se prezenta Pustnicul din Postăvaru, născut la Cluj și având „chemarea” încă de mic copil și datorită mamei sale, care îl ducea adesea la biserică:

„Asta a fost chemarea mea”

 „Asta a fost chemarea mea. De mic, mama – care era rusoaică, mă ducea la biserică. Și așa am simțit eu că trebuie să fac”, spunea părintele Onufrie, care a primit taina preoției la Mănăstirea Cernica, acolo unde a viețuit 25 de ani. 

Același tip de „chemare”, ca un loc sortit ce avea să-l primească la sânul său cu bucuria de a fi mai aproape de Dumnezeu, a simțit-o părintele în urma unei excursii, ce poate nu a fost întâmplătoare, pe masivul Postăvarul: 

 „La început, un an am trăit și prin pădure și la o stână, chiar și în Peștera Laptelui. Apoi, am găsit un fost refugiu, l-am mai reparat și m-am așezat acolo. Într-o zi, când eram plecat, a intrat ursul și a dărâmat o candelă, pe care o țineam aprinsă mereu. A ars tot și am rămas doar cu hainele de pe mine”, își amintea pustnicul.

„Dimineața nu pot să fac Sfânta Liturghie singur, fac dimineața Acatistul, seara Vecernia pe la 5-6. Pe urmă noaptea, vin iar sus pe la 12 și atunci fac Miezonoptica cu Utrenia de la 12-1 până la 4-5″, mai spunea ieromonahul Onufrie, care și-a căutat un loc în care să vegheze la porunca divină, și a găsit unul în proximitatea unui izvor, fiindcă așa îl povățuise Părintele Cleopa. Trăia auster, de bună seamă, cu candele și câteva icoane și multe necuvântătoare-n jurul său. 

„Nu, taică. Niciodată nu sunt singur”

Părintele Onufrie, asemenei unui suflet care-și părăsește nevoile trupului, nu se temea nici de singurătate și nici de provăcările le presupune pustiul pădurii: „Câteodată, zăpada e de 3 metri și trebuie să fac tunel ca să ies. Dacă nu apar timp de vreo lună-două, mai vin cei de la Salvamont să vadă ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frică. Vine o vulpe, dar o alungă cotoiul asta… Mai vin vreo două ciute. Chiar lângă chilie, mai încolo, e bârlogul unui urs. Acum hibernează, dar vara îi mai dau câte un colț de pâine și îi vorbesc, așa, ca unui om. Nu mi-e frică de el. Animalele pădurii simt dragostea pentru sălbăticie, pentru ce e frumos, în jurul nostru. Îmi place mult pădurea și o știu mai bine decât pădurarii. De plictisit, nu mă plictisesc niciodată. Am de făcut cele 12 canoane, rugăciunile. Eram prin pădure odată și m-am întâlnit cu 3 vânători. «Singur, părinte?», au zis ei. «Nu, taică». «Dar unde e fratele?», m-au întrebat ei, iar io am arătat în sus… Niciodată nu sunt singur, ci cu Dumnezeu”.

„Aici vreau să-mi dau sufletul”

El voia să-și dea sufletul, în mâna Domnului, în acel loc, totuși, potrivit sursei citate,  în  anul 2012, proiectul extinderii domeniului schiabil a fost cât pe ce să-l alunge pe părintele Onufrie din pădure, în „cinstea” unor pârtii care s-au extins- chilia sa, pe semne, deranja, căci apărea în acte ca fiind neautorizată.

„Mai exact, autoritățile s-au plâns că părintele, care locuia atunci de 18 ani în masivul Postăvarul, stă în calea pârtiei de schi amenajată în Poiana Brașov și l-au somat să plece.”- spune sursa citată.  O plângere penală, care a degenerat și a dus la întemeierea unui dosar penal pentru „ocupare fără drept a unei porțiuni din fondul forestier național” pe numele Părintelui, împotriva căreia acesta a luptat cu îndârjire. 

„N-am ce căuta jos, în lume”

„Aici vreau să-mi dau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dacă așa o rândui. Nici nu știți ce frumos e să stai să te rogi în apropierea prăpastiei, să-ți conștientizezi păcatele, să admiri creația Lui, de aici, de sus. Jos e corupție mare, care a intrat până și în Biserică. (…). Aici, dacă e nevoie, fac liturghia pe butuc, cum a făcut părintele Cleopa, sau ca Sfântul Serafim din Sarov, care punea o icoană într-un copac, iar pentru el pădurea era cea mai mare catedrală… N-am ce căuta jos, în lume”.