Premiile UNITER, petițiile și dubla măsură

Nu e nicio noutate în faptul că
aproape în fiecare an, atunci când sunt publicate nominalizările la Premiile
UNITER, începe un șir lung de contestări.

Sub pretextul că e nevoie de o
punere reală în discuție a acestor premii – pe care toată lumea le contestă,
dar toată lumea și le dorește –, se aprinde o vâlvătaie de câteva zile pe
rețelele de socializare și, de obicei, cei care nu se află pe liste contestă
alegerile juriului.

Că e nevoie de o punere reală
în discuție e adevărat, dar, pe de altă parte, dacă faci un pas în spate și te
uiți la întregul peisaj vezi cum contestatarii sunt de obicei cam aceiași
oameni, care aduc în discuție cam aceleași argumente, dar care, atunci când
sunt ei înșiși pe listele de nominalizări, nu mai au nevoie să pună în discuție
nimic…

Se vorbește de „punerea în
discuție” și de „criteriile UNITER” mai ales atunci când listele de
nominalizări sau selecția FNT îi exclude.

N-am să discut nominalizările
din acest an, pentru că știu din experiența altor ani că atâta timp cât nu ai
acces la toate producțiile văzute de juriu într-un anume interval de timp,
atâta vreme cât n-ai văzut aceeași reprezentație cu ei, teoretic e greu (și
puțin deplasat) să contești o alegere.

Doar dacă n-o faci pe alte
principii. Și tocmai aceste „alte principii” sunt cele care par să conteze în
cazul de față.

Ce pot să spun este doar că
nominalizările de anul acesta, la fel ca și cele de anul trecut, sunt oglinda
limpede a membrilor juriului. Și, cum suntem o breaslă micuță, ne cam cunoaștem
între noi. Și da… așa zisa-obiectivitate este doar o dulce vorbă. De obicei, în
jurii de genul acesta este vorba despre o negociere de gusturi. Și adesea și
despre manipulare. Și despre cine reușește să-și impună mai bine „criteriile”.

În ceea ce privește juriul din
acest an, primul în care au apărut pe lângă mult huliții (și din ce în ce mai
puținii) critici și specialiștii…

Și tot în ceea ce privește
juriul de anul acesta, e ușor de „citit” gustul personal al unora dintre ei,
precum și preferințele clare și felul cum s-au impus ele în selecția finală.

Una peste alta, atâta timp cât
discuția are loc în fiecare an fără ca toată lumea să aibă acces la tot ceea ce
vede juriul de nominalizări e oarecum inutilă. Pentru că intervin iar și iar
aceleași „criterii”: vârsta nominalizaților și sexul. Greșite amândouă.

Știu din start că vorbe precum
„criterii estetice” sunt privite cu reticență, așa cum știu și că validarea
unui artist, mai ales când e vorba de oameni la început sau chiar mijloc de
carieră, prin introducerea lor pe o listă de nominalizări este încă importantă
în micul nostru univers și că astfel se creează trenduri și mode.

Cunosc
artiști tineri și ceva mai puțin tineri care își pun problema să se reorienteze
către ceea ce pare că „se cere” acum, pe un tip de estetică la modă, care se
bucură de validare mai ales din partea mai vocală a lumii noastre teatrale.

Personal, cred că a transforma
sexul sau vârsta creatorilor în criterii care trebuie să conteze atunci când
iei în discuție un spectacol este nu doar greșit, este nociv.

Însă… pe de altă parte, mi se
pare normal să pui în discuție două tipuri de estetică diferite, pentru că e
evident că în teatrul acestui moment, mai mult decât în alte perioade din
istorie, avem de-a face cu o rupere a lumilor. Și cred că orice selecție ar
trebui să găsească o formulă prin care să pună în lumină ambele bucăți… să
arate vârfurile, excelența, căci despre asta ar trebui să fie vorba, din ambele
jumătăți. Ceea ce în acest an clar nu s-a întâmplat.

O să-mi permit o singură
remarcă și ea are legătură cu nominalizările pentru Cel mai bun regizor. A
introduce două nume precum Donnellan și Zholdak la această categorie e mai
degrabă amuzant. Sigur nu vom putea fi acuzați de naționalism… însă e un mod nu
tocmai subtil de a anula cam tot ceea ce s-a întâmplat la nivel regizoral în
România în anul trecut.

Cu atât mai mult cu cât în cazul lui Donnellan e
departe de a fi cea mai bună creație din cariera lui. Dar, deh!, cum pentru
unii e important sexul, pentru alții vârsta, sunt și unii pentru care contează…
naționalitatea. Pe ideea, dacă nu e român și dacă are un nume răsunător în
afară, din start e mai bun ca ai noștri. Plus că așa mimăm deschiderea…

În cazul lui Zholdak, intervine
cu totul altă discuție… Numele lui a stârnit o furtună pe Facebook. În această
situație, lucrurile ar trebui să fie extrem de limpezi. Dacă un artist, oricine
ar fi el, este dovedit prin lege a fi un abuzator, ar trebui să nu mai fie
invitat să monteze pe bani publici într-un teatru. Atâta timp cât premiera
spectacolului „Femeia mării” a avut loc, cât n-a fost niciun secret că acest
regizor montează într-un teatru din România, despre ce vorbim?

Un juriu are în față o creație
artistică. Ce analizează juriul care are în față o creație artistică de
valoare?! (Întâmplarea face să consider „Femeia mării” un spectacol absolut
valoros.) Deci ce analizează? Creația respectivă sau biografia artistului? Ar
fi fost mult mai util și mai cinstit ca petiția care circulă pe internet să fie
inițiată atunci când Zholdak a fost invitat să monteze la Craiova.

Cât despre acest cuvânt „abuz”
de care se face abuz… în teatrul românesc există – și mare parte din cei care
activează sau au activat în acest domeniu știu asta extrem de limpede – multe
situații de abuz.

Regizori cu palmares, manageri
etc. fac adesea abuzuri de putere care sunt trecute sub tăcere pentru că…, mai
ales în cazul actorilor, a apărea în spectacolul semnat de un regizor sau altul
e o miză atât de importantă, încât hărțuirea, xanax-ul, psihologul, merită…

Ce vreau să spun e că în
teatrul nostru dubla măsură e la ea acasă.

Și tot dubla măsură acționează
și în cazul Alexandru Repan. Oare e cineva în teatrul românesc, mă refer în
primul rând la generațiile mature, care să nu cunoască biografia acestui mare
actor?! Cu toate luminile și umbrele ei?!

Și este singurul artist asupra
căruia au planat umbre? Deloc! Au activat și au fost prețuiți în spațiul public
oameni care au fost colaboratori ai Anei Pauker, au fost adulați actori care au
fost apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu, personalități de diverse tipuri care
au făcut pact cu vechiul regim.

Adevărul despre ce s-a
întâmplat în acea perioadă, despre gravitatea unor fapte e greu de restabilit
acum și cred că nouă, care avem totul la un click distanță, ne e greu să
înțelegem real care era măsura trădării în acei ani…

Așadar, nu discut acuzele la
adresa lui Alexandru Repan. Dar în cazul de față, Senatul UNITER a ales să
premieze activitatea artistică incontestabilă a unui actor. Senatul UNITER este
format din oameni care îi cunosc și biografia, și cariera lui Alexandru Repan.
Dacă au ales să-i acorde acest premiu, au făcut-o în cunoștință de cauză.

Să-i retragi un premiu pentru
activitate artistică unui actor care a marcat peste jumătate de secol de teatru
în România, la câteva zile după ce i l-ai acordat, în condițiile în care în
aceste câteva zile nu s-a schimbat nimic în datele cunoscute despre el în
spațiul public și să faci asta la presiunea Facebook-ului ar presupune o
problemă de credibilitate a UNITER. Și ar fi un precedent periculos.

Această dorință imperioasă de
„a repara” nedreptățile istorice care vine ca un tăvălug s-ar putea să fie la
fel de periculoasă și de inumană ca vechiul regim, de tristă amintire.

(Articol apărut inițial în revista Artitudini).