ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!
Cuplul Oliver Jens Schmitt – Gabriel Liiceanu a atacat recent Biserica Ortodoxă Română într-un mod calificat de un istoric al unui Institut al Academiei Române drept „grobian”.
„Opera” noii vedete a Humanitas – „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023)”, Ed. Humanitas, București, 2023 -, este de fapt diluarea tip nechezol a unui articol de presă intitulat „Fie că au fost fasciști sau comuniști – Biserica Ortodoxă din România a fost întotdeauna o slujitoare a puterii”, apărut încă de prin 2018, în an centenar, în ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung. De asemenea, „Opera” de azi este reîncâlzirea ciorbei din ”România în 100 de ani”, apărută tot la Humanitas și în care, la fel, Biserica Națională, alături de Academia Română și …
Securitate sunt considerate „stâlpi ai perpetuării dictaturii comuniste”, din câte scria chiar Europa Liberă.
În lipsa unor poziții de apărare a BOR venite din partea celebrelor „personalități reale ale societății civile creștin ortodoxe din România, oameni din interiorul, nu din exteriorul Bisericii, care constant au apărat-o și sprijinit-o public”, cum sunt autoarele Petiției de schimbare a datei Sfintelor Paști, preamărite de Vasile Bănescu, redăm, iată, reacția unui intelectual de altă confesiune, la articolul-mamă din 2018 al Operei de la Humanitas din 2023. La fel ca și atunci și astăzi lipsește o reacție viguroasă din partea reprezentanților Bisericii. Pe ideea de a nu i se da nas, pseudo-istoricul recidivează în insulte, altfel lăudate și recomandate chiar de site-uri din trena coloanei a cincea unde plurivalentul Vasile Bănescu este opinar-șef.
Redăm așadar în continuare un comentariu doct, valabil și azi, publicat în ziarul de limbă germană Neue Zürcher Zeitung care apare într-una dintre patriile istoricului austro-elvețian OSJ, scris de profesorul Jürgen Henkel, fost director al Academiei Evanghelice din Transilvania între 2003 și 2008, redactor al Bibliotecii Teologice Româno-Germane și co-fondator al „Ex fide lux – Institutul Germano-Român pentru Teologie, Știință, Cultură și Dialog”.
Comentariu invitat
Împotriva denaturărilor – o apărare a Bisericii Ortodoxe Române
„Într-un comentariu al invitatului NZZ (OJS – ilustrat ostentativ cu fotografia Patriarhului Daniel împreună cu Patriarhul Kirill al Moscovei și comentariul „Înțelegându-se”- n.n.), Biserica Ortodoxă din România a fost acuzată că a fost „o slugă a puterii” atât sub fasciști, cât și sub comuniști. Următorul articol respinge această teză.
„Sine ira et studio” a fost maxima pentru munca istorică încă de la istoricul roman Tacitus. Pentru istoricul vienez Oliver Jens Schmitt, această poruncă a breslei pentru obiectivitate nu pare să se aplice atunci când scrie despre Biserica Ortodoxă Română (BOR).
Cei care studiază Biserica Ortodoxă Română se întâlnesc cu singura Biserică Ortodoxă de limbă latină, care s-a văzut întotdeauna ca o punte de legătură între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană. BOR este un lider în mișcarea ecumenică, membră a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) și a Conferinței Bisericilor Europene (CEC). În 1999, la invitația BOR, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România, fiind prima țară ortodoxă care a făcut acest lucru. În 2007 – tot la inițiativa BOR – a avut loc în România cea de-a treia Adunare Ecumenică Europeană (AEM 3). Acolo, nu în faimoasele mănăstiri ortodoxe moldovenești, ci la Sibiu, bastionul luteranismului și al sașilor transilvăneni.
O mișcare a Securității
Decizia privind vizita Papei și locul de desfășurare a EEA 3 a fost împinsă de fostul patriarh Teoctist (1986-2007) în cadrul conferinței sale episcopale. Despre el se desenează în Occident imagini distorsionate fără precedent.
Aceasta a fost o mișcare strălucită a Securității.
După Congresul Partidului din noiembrie 1989, toți liderii religioși au trimis telegramele lor standardizate către conducerea partidului. Telegrama sa a fost reținută și a fost eliberată doar în zilele fierbinți ale revoluției din decembrie. Patriarhul s-a retras apoi pentru a nu sta în calea unui nou început, dar a fost convins de reprezentanții bisericii din țară și din străinătate să rămână în funcție pentru a evita o scindare în cadrul bisericii. A urmat o perioadă de prosperitate pentru biserică.
În ciuda unor voci anti-occidentale din interiorul comunității monahale, biserica a susținut întotdeauna integrarea țării în Occident după căderea comunismului.
Teoctist a oficiat ca mitropolit și patriarh deja în faza celei mai masive represiuni. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, începând cu 1944, a început o persecuție brutală a Bisericii Ortodoxe Române. Episcopatele au fost dizolvate, revistele teologice interzise, facultățile de teologie și sute de mănăstiri închise, publicațiile cenzurate.
Doar facultăților din Sibiu și București – degradate la nivel de universități ecleziastice – li s-a permis să continue să funcționeze. Mii de episcopi ortodocși, teologi și creștini laici au fost întemnițați și și-au pierdut viața. Oferirea de sine la putere arată altfel.
Institutul pentru Studiul Totalitarismului estimează că peste 1700 de preoți ortodocși au suferit în temnițe și lagăre până în 1989. Mulți și-au pierdut viața, așa cum este documentat în „Martirologiul românesc” – o inițiativă comună a teologilor ortodocși, catolici și protestanți, a cercetătorilor de arhive și a istoricilor.
Acest volum din 2007 documentează pe 800 de pagini biografii de preoți, teologi și episcopi, dar și creștini laici, care au devenit victime ale comunismului.
Schmitt nu pare să cunoască această sursă.
Putea să afle de la Radu Preda, un teolog ortodox recunoscut care conduce (conducea atunci- n.n.) Institutul Național pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, instituția centrală pentru împăcarea cu trecutul. BOR a dedicat anul trecut (2017 – n.n.) memoriei victimelor comunismului, prin numeroase proiecte de cercetare și conferințe în întreaga țară.
Schmitt nu găsește nimic altceva de spus despre acest lucru decât să răspândească teze antiortodoxe de vinovăție colectivă și să ridiculizeze astfel mii de victime ale comunismului din rândurile acestei biserici.
Compromisuri inevitabile
Istoricul vienez ignoră multe fapte și surse. De exemplu, el îl defăimează pe teologul de renume internațional Dumitru Stăniloae ca fiind naționalist. Faptul că Staniloae însuși a fost încarcerat ca opozant al regimului între 1958 și 1963 este suprimat.
Schmitt pare să ia procesele-spectacol ale comuniștilor la justa valoare. Nimic nu era mai convenabil pentru regim decât să-i declare pe clerici fasciști prin hotărâre judecătorească și, astfel, să-i pună pe opozanți după gratii.
Faptul că filozofii și politicienii, atât teologii ortodocși, cât și cei greco-catolici, s-au angajat într-o adevărată competiție în retorica națională în perioada interbelică și în epoca fascistă, și că granițele până la mișcarea legionară de dreapta erau fluide, poate fi demn de critică din perspectiva de astăzi, dar la vremea respectivă corespundea spiritului vremurilor. Mai târziu, Stăniloae s-a îndepărtat de tezele sale naționaliste anterioare.
În perioada comunistă, toate comunitățile religioase au fost nevoite să facă compromisuri cu regimul pentru a-și menține viața religioasă.
Cartea jubiliară cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la nașterea dictatorului Ceaușescu („Omagiu prezidențiabilului Nicolae Ceaușescu”) din 1978 este lămuritoare. În ea se pot citi imnuri de laudă din partea tuturor liderilor religioși, de la Patriarhul Iustin la episcopul romano-catolic Márton Aron al Transilvaniei și episcopii protestanți maghiari la episcopul protestant Albert Klein, muftiul Mehmet Jakub și rabinul-șef Moses Rosen.
Dosarele Departamentului de Cultură conțin, de asemenea, elogii îngrijit notate ale reprezentanților bisericii catolice și protestante în fața statului și a regimului la conferințele bisericești. Complet necunoscută lui Schmitt pare să fie mărturisirea de vinovăție a Sinodului Episcopilor Ortodocși din ianuarie 1990, în care episcopii își cer iertare pentru că nu au opus o rezistență mai hotărâtă regimului.
În ciuda unor voci anti-occidentale din interiorul monahismului, Biserica a susținut întotdeauna integrarea țării în Occident după căderea comunismului. În cadrul Conferinței de la Snagov din 2000, BOR, împreună cu reprezentanții altor comunități religioase, a aprobat aderarea țării la UE într-o declarație comună. Biserica a intervenit cu siguranță în politică. În același an, însuși Patriarhul Teoctist a avertizat împotriva alegerii naționalistului Corneliu Vadim Tudor în funcția de președinte. Faptul că preoți de la sate, izolați, au polemizat împotriva alegerii lui Klaus Iohannis în 2014 este cel mult o notă de subsol față de această alegere. Conducerea bisericii s-a distanțat clar de aceasta.
Acuzația de instrumentalizare a BOR de către Biserica Ortodoxă Rusă aparține domeniului miturilor. Cele două biserici se află într-o încleștare aprigă pentru revendicări jurisdicționale în Moldova, unde există o mitropolie rusă și una română.
Întâlnirile oficiale cu fotografii frumoase nu sunt altceva decât ornamente mediatice.
BOR se distinge în mod hotărât de Biserica Ortodoxă Rusă și, de asemenea, a jucat un rol principal cu 25 de episcopi în Sinodul panortodox din Creta din 2016, la care Ortodoxia rusă a refuzat să participe. BOR a respins în mod clar criticile fundamentaliste la adresa Consiliului din rândurile sale. Cu toate acestea, BOR este în asentiment cu Biserica Catolică în ceea ce privește sprijinul pentru familia tradițională și împotriva căsătoriilor gay.
Dreptul la o catedrală proprie
Relatarea lui Schmitt potrivit căreia patriarhii ortodocși ar fi făcut presiuni pentru destrămarea Bisericii Greco-Catolice este pur și simplu greșită. Dizolvarea Bisericii dictată de stat a avut loc în 1948, moment în care Biserica Ortodoxă însăși a fost doar obiectul, nu mai era subiectul evenimentelor. I s-au dat doar biserici, nu și proprietatea uniților. Acestea au fost colectate de stat. De altfel, există fonduri de stat pentru toate comunitățile religioase din România. Cifrele pot fi găsite în rapoartele anuale ale Departamentului de Cultură.
În sfârșit, a baza credibilitatea Bisericii de astăzi pe trei scandaluri care implică acte homosexuale ale unor clerici este ridicol. Biserica s-a despărțit de acești clerici în timp record.
Faptul că BOR își construiește, de asemenea, propria catedrală mare în capitală este dreptul său. Ce ar fi Viena fără „Steffl”?
Sunt multe lucruri demne de criticat la Biserica Ortodoxă Română. Dar defăimarea și vinovăția colectivă nu aduc niciun fel de învățăminte.”, conchide autorul citat.
About Post Author
