21-22 septembrie 1939: Unul dintre cele mai odioase acte de terorism de stat. 252 de persoane au fost ucise fără judecată sub Dictatura lui Carol al II-lea. Autoritățile au expus cadavrele victimelor pe STRĂZILE orașelor țării

După alegerile din 1937, conflictul dintre Regele Carol al II-lea și Mișcarea Legionară s-a acutizat. Scrutinul, care a făcut din Legiunea Arhanghelul Mihail în cea de-a treia forță politică a țării, l-a făcut pe regele Carol al II-lea, un dictator cu grave probleme de morală; să-l perceapă pe Corneliu Zelea Codreanu ca pe un rival la conducerea țării.

În urma refuzurilor lui Codreanu de a veni la guvernare cu condiția de a-i ceda regelui conducerea Mișcării Legionare, suveranul decide eliminarea Căpitanului Legiunii. 

„La sfârșitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea și Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că „simpatizează foarte mult” Mișcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu și să instaureze un regim personal, bazat pe Mișcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame „Căpitanul” Mișcării Legionare, iar el îl va numi șeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiți pentru guvernare, iar în privința șefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credință, nu altcuiva, și că această credință nu putea fi obiectul unui trafic politic.

La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzați că au pus în pericol ordinea de stat.

Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla și, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; „Noi am înțeles să acționăm în cadrul legal, manifestându-ne credințele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esența însăși a concepției noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi așteptăm biruința noastră de la desăvârșirea în sufletul națiunii a unui proces de perfecțiune omenească. Nu vom întrebuința aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conștiința misiunii sale și a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecință, Corneliu Zelea Codreanu anunța că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Țară „nu mai există”.

La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituții, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă „spre bună știință și învoiala” cetățenilor României. 

Constituția a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorități, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat și închiderea cooperativelor legionare și desființarea comerțului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: „Ești necinstit, ești necinstit sufletește”. 

Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum și de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l-a sfătuit să-l dea în judecată pe „căpitanul” Mișcării Legionare.

Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea și susținătorilor săi de a declanșa o amplă acțiune vizând lichidarea Mișcării Legiona­re. La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mișcării Legionare. Deși Nicolae Iorga a cerut, printr-o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acțiunii împotriva lui Codreanu, pro­cesul și-a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare. Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziții la sediile Mișcării Legionare și la locuințele fruntașilor acesteia pentru a aduna probe prin care să-l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestați mai mulți legionari și transportați în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ș.a. Codreanu a fost imediat implicat într-un alt proces, pe baza unor acuzații extrem de grave.

Procesul intentat lui Codreanu s-a desfășurat în zilele de 23-26 mai, fiind citați 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinți, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.

În depoziția sa, Iuliu Maniu a declarat: „Am urmărit cu atenție activitatea și atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acțiune, consecvență și tenacitate, calități care se găsesc atât de rar în viața noastră politică și la conducătorii vieții politice”. La rândul său, generalul Antonescu a apreciat: „Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă față de interesele țării”.

În ultimul său cuvânt, Codreanu a spus: „Aveți în mâinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului românesc”.

Sentința a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineața, fapt puțin obișnuit pentru justiția română. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică și șase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, cri­mă de trădare, deținerea și reproducere în public a unor acte interesând siguranța statului etc.

Au urmat, în primăvara și vara anului 1938, noi arestări și procese intentate unor fruntași legionari, între care Gheorghe Clime, președintele partidului „Totul pentru Țară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) și condamnarea lor la mulți ani închisoare. Între cei arestați în mai 1938 s-a aflat și Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alți legionari. În iulie a fost trimis în acest lagăr și Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să sem­neze o declarație de desolidarizare de Mișcarea Legionară.

Carol a înțeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea gu­vernului României să se afle o persoană care în mod consecvent s-a pronunțat pen­tru alianța cu Germania. Regele știa că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alți 13 legionari (asa­sinii lui Duca și ai lui Stelescu) au fost uciși.”

În răspuns la aceste crime, o echipă condusă de avocatul Miti Dumitrescu l-a asasinat pe Armand Călinescu, considerat mâna dreaptă a lui Carol al II-lea și responsabil direct pentru crimele din noiembrie, la 21 septembrie 1939. Legionarii și-au asumat răspunderea faptei și au anunțat la Radio că premierul Călinescu a fost executat.

Drept răspuns, Carol al II-lea acționează în mod barbar: îi ucide pe asasinii lui Armand Călinescu, care se predaseră, și îi expune pe podul Elefterie. La fel și la nivelul țării, au fost uciși câte 2-3 lideri legionari din fiecare județ, ajungând la numărul de 252 de persoane, inclusiv elevi. Leșurile lor au fost lăsate în văzul lumii mai multe zile.

În mod cinic, Carol al II-lea justifica acest adevărat măcel prin „interesul național” și prin apărarea de dușmanii care „pândesc în afară și înăuntru”.

„Este o măsură oribilă, de fapt în afară de lege, dar care, în urma celor întâmplate, își are justificarea în interesul liniștei țării. Azi nu ne mai putem juca, azi nu mai putem târgoveți viitorul, când primejdii așa de acute pândesc țara din înăuntru și din afară. Este o crimă care nu-i doar o crimă, ci și un act de înaltă trădare în aceste vremuri” (Carol al II-lea „Între datorie și pasiune”. Însemnări zilnice vol. II).

De fapt, Carol al II-lea dorea eliminarea rivalului său Corneliu Codreanu, pentru a fi el cel cu care Germania va încheia alianță.  La începutul lui 1939, Carol al II-lea semnase deja pactul economic cu Germania, prin care armoniza economia României cu cea a Reich-ului german. În mai 1940, disperat, Carol al II-lea însuși va cere lui Hitler trimiterea de trupe germane în România, Misiunea militară a Reich-ului având oficial doar rol de instruire a ostașilor români.